Florin Sava : Rugăciunea Unui Get, Neamul Getic

Getii de aur

Neamul Getic

NEAMUL GETIC
Ca o chemare-n infinit
Și-n vie nemurire,
Precum un dor nemărginit
Și-o-ntreagă regăsire,
În necuprinsul de cleștar,
De noapte înstelată,
Un Dumnezeu fără hotar
Se manifestă-n toate!
Și iată-n lumea fără zări,
Feerică, măiastră,
Cu galaxii și depărtări,
Un punct micuț, albastru…
Un astru mic, rătăcitor
Prin vise și prin stele,
Purtând cu el un sfânt popor
Prin fire și prin vreme…
Iar pe tărâm de vis și dor,
Minuni și biruințe,
Un pui de om neștiutor,
Ce-aproape adormise…
***
Mă strâng sub plapumă târziu,
Un jar mai arde-n vatră,
Afară-i beznă și-i pustiu,
Și câinii latră-n poartă…
Dar nu, nu-i tata, n-are cum
Să vină de pe-acuma…
L-om revedea iar de Crăciun,
C-atuncea vine, numa’!
Îi dus la muncă, la străini,
Ca să ne țină-n școală
Și-s mulți plecați de prin vecini,
Comuna-i tot mai goală.
Iar mama… sfânta mama mea
Ne bucură cum poate,
Dar o aud, draga de ea…
Suspină-ntreaga noapte.
Că nu pricep cum de mai stă
În prag de dimineață,
De unde are de ne dă
Atâta drag de viață!
Ai mei își sunt… ca-n prima zi,
Și-i uscă despărțirea,
Dar trec prin zilele pustii
Cinstindu-și drepți menirea.
Mă doare sufletul de ei,
Mă simt ca o povară
Și-am și doi frați mai mititei…
Dar oi munci la vară!
La fân, la lemne, ce-oi putea,
La ce-oi găsi de muncă…
Măcar un pic tot va conta
S-avem și noi, s-ajungă!
Așa, un suflet firav, crud,
Se-mbărbăta cu sete
Sub ochiul vremilor cel slut,
Sub plapuma cea veche…
Iar de pe masă-i surâdeau
Cu-o tainică credință
Caiete, cărți, care-l știau
Că-i pui de biruință,
Fiindcă, deși acum era
Abia în clasa a patra,
Cu multă râvnă învăța,
Să-și făurească soarta.
Simțea că-n lume-i ceva rău,
O mare strâmbătate,
Și orice ceață, orice hău,
Știința-l va răzbate.
Iar de prin geamul afumat
Chiar luna, gânditoare,
Părea a-i spune lui, în pat,
Că lumea-i tare mare…
Și cât de multe se petrec,
Cum azi se face ieri
Și cum, pe rând, toate se trec,
Plecând în nicăieri…
Ca și bunicii, de sub cruci
(S-au dus pe rând, săracii)…
– Hai, du-te, lună și străluci,
Să nu mai plângă fagii!
Mai du-te-apoi, te rog eu mult,
La tata-n zări, departe…
Și-orice tristețe să-i alungi,
Tu du-i a mele șoapte
Și spune-i că-l îmbrățișăm
Eu, mama, toți de-acasă
Și tare mult îl așteptăm
În tindă și la masă.
Să ne revină din străini
Și-apoi să nu mai plece,
Că vreau să-i fie anii plini,
Chiar de-oi munci cât zece!…
El se pierdu pe gânduri dus
Și umbra lin se-ntinse…
Dar de pe raftul cel de sus
O carte se deschise…
O carte mare cu eroi,
Cu vrednice-nțelesuri,
Ce se porniră-ntr-un șuvoi
De străvezii vârtejuri…
Luna mai mică se făcu,
Dar bucuroasă, trista!
Și în odaie apăru…
Mărețul Burebista!
Era chiar el, doar îl știa,
Că-l îndrăgise-ndată
Și-n poze chiar îi mângâia,
Sfios, barba de piatră.
Căci îl simțea un… străbunic
Și-un înțelept din vremuri,
Cu minte trează, braț voinic
Și-un glas de te cutremuri!
Acum stătea exact așa
Cum și-l închipuise,
Aievea în odaia sa…
Și-odaia se lărgise…
Și într-un templu se făcu
Înalt până la ceruri,
Iar Marele Străbun tăcu
Și sfinte adevăruri
Porniră-n aer precum șerpi
De vis de foc și gheață,
De-ncrezătoare învieri
Ce-l răcoreau în față…
Și-un glas de tunet blând și bun
Îi zise lin, litanic:
– Copile, tu știi cine sunt…
Iar Neamul Nostru falnic
E-n mare jaf și cotropiri
Cum n-a fost niciodată,
Se clatină din temelii
A României soartă!
De-aceea azi eu te-am ales
Ca-n noaptea asta sfântă
Să duci descântec și-nțeles,
Român să nu mai plângă!
Zicând acestea, pe copil
Pe umăr îl atinse
C-un drag nespus, iar din priviri
O poartă grea deschise:
O poartă-naltă până-n cer
Ce se deschise-n două,
Prin piatra grea-n peceți de fier
Ivind o lume nouă…
O lume largă până-n zări
Feerică, măiastră,
Cu triluri vii și desfătări
Cum nu-s pe lumea asta!
Iar pe întinsul de smarald,
De vis și dimineață,
Un arbore măreț, înalt
Și-atât de plin de viață
Cum n-ar putea nicicând un om
Măcar să-nchipuiască,
Sau vreun biet povestitor
În veci să născocească.
Pământul îi îmbrățișa
Cu cinste rădăcina-i,
Iar trunchiul zvelt parcă țâșnea
Spre cer, către lumina
În care brațele-i regești,
Depline, viguroase,
Își înălțau, așa firești…,
Tot ramuri maiestuoase.
Iar frunzele… atât de verzi,
De-un verde imposibil,
De n-ai văzut, n-ai cum să crezi…
Viu, cald, irezistibil,
Lăuntric parcă celebrând
A Soarelui splendoare
Și-n jur cu drag împrăștiind
Scântei de sărbătoare…!
Când căte două se uneau,
Vibrând ca niște fluturi,
Lumină vie înfloreau
Și se nășteau noi muguri,
Tot ramuri noi înfiripând
Mlădii și grațioase,
Aidoma unui dans preasfânt
’Plinind coroana deasă!
Iar când vreo frunză suspina
Și se făcea uscată,
Din ea un spirit viu ieșea,
O boare fără moarte
Ce se unea într-un șuvoi
De pace și lumină,
Coborâtor dinspre tării
Departe-n rădăcină…
Pe când copilul, fascinat
Privea minunăția,
Șopti străbunul deodat’
De-nvioră și glia:
– Ăst arbore, copile drag,
E Neamul Nostru Getic,
Cum Dumnezeu ni l-a lăsat,
Departe de-ntuneric!
Să fie Lumii căpătâi
Și pururi să rămână
Mereu tot Neamul cel Dintâi
Și Gloria din Urmă!
Iar fiecare frunză sus
E-o viață, un confrate,
Trăind aievea drag nespus
În sfânta libertate!
Copilul mult se minună:
– Ce multă fericire…!
Însă bătrânu-adânc oftă:
– Privește-acum, copile!
Și cum sfârși al său cuvânt,
Ca-ntr-un coșmar se-ntinse
O umbră groasă pe pământ
Cu plesnituri piezișe…
Căci se porniră vijelii
De nu lăsau nici aer,
Cu ropote și cu urgii
De trosnete și vaiet,
Iar arborele minunat
Părea bătut cu bice,
Din toate părțile-asaltat
De crunte băi de-alice.
Vârtejuri largi se opinteau
Să-l smulgă ori să-l curme,
Dar rădăcinile-i erau
De-o pace fără nume…
Și trunchiul viguros și sfânt
Sta drept, chiar sfidător,
Precum un strașnic legământ
Între Pământ și Cer!
Lungile-i brațe șuierau
Luptând precum balauri,
Să-și țină frunze ce gemeau
Și mugurii pe ramuri,
Iar prin frunzișul răvășit
Rar se rupea vreo creangă,
Că alte-n jur prindeau grăbit
S-o țină și s-o tragă.
Căzut-au funze, muguri mii,
Căzut-au crengi cu totul,
Dar arborele dăinui,
Oricât era potopul!
Iar când, târziu, de-așa vrăjmaș,
Se dete istovită
Furtuna, stinsă-n abur laș
Și-n sine pustiită,
Copacul falnic, iertător,
Părea mai ’nalt să steie
Sub soarele vindecător,
În dans de curcubee…
– De când ne știm, din vechi străbuni,
Adesea ne-a fost greu…
Și-a tot răzbit prin mari furtuni,
Copile, neamul tău!
Iar după orice sângerări
Și-orice mare năpastă
Am fost tot vrednici de-nălțări,
Tot frați în firea noastră…
Însă de-un timp ceva hain
S-a strecurat prin ramuri,
Ceva ce duce viața-n chin
Și omenirea-n hăuri…!
Copilul ochii-și ridică
Și nu-i venea să creadă:
O mreajă slută, ca un văl,
Prindea coroana-ntreagă…
Cam tot frunzișu-i năpădit
De-o iederă hidoasă,
De-o molimă cu chip verzit
Ce suge și apasă,
Ce se strecoară-ncolăcind
Tot ramuri ce se-ndoaie,
Și le-otrăvește-ncet, mințind
Că seva e doar ploaie,
Și că sub ele nu-i nimic
Și n-au nici o putere…
”Ce rădăcini, ce trunchi voinic?
Aș! Totu-i o părere!”…
Și de copac încet uitând,
Speriate, rătăcite,
Ușor cad pradă, rând pe rând,
Mii frunze răzlețite,
Ce pier neîncetat, hrănind
A iederii desișuri
Și astfel tot mai mult umbrind
Rămase luminișuri.
– Te ții, copile, să nu cazi
De-așa o grozăvie:
Acesta-i Neamul Nostru azi,
Cum a ajuns să fie!
V-au năpădit dușmani perfizi,
Făcând ca să vă rupeți
De Neam și azi să nu mai știți
Nici cine și ce sunteți!
Tot ce aveți mai sfânt să dați
Ofrandă nonvalorii,
V-au umilit ca să cântați
Și-n Imn cotropitorii
Și să-i slăviți ca pe eroi,
Din școli până-n biserici,
Pe cei mai răi asupritori
Dintre mireni și clerici!
Prin dezbinare și uitări,
Prin mulți ce nu le pasă,
S-ajungeți pulbere în zări
Și praf la voi acasă,
Să vă împrăștie-n pustiu
Prin valuri de suspine
Și să pricepeți prea târziu
Că vă putea fi bine…
Vă miră azi al meu cuvânt,
Când și aici și-afară
Românii gem, iar frunza-n vânt
Ajuns-a ”brand de țară”?
Stindardul nostru-l mai aveți,
Din taine vechi, străbune,
Al ne-nfricatei libertăți
Cu trup de-nțelepciune?
Milenii dure-am rezistat
Prin sânge, săbii, ghioage!
Acum ne pierdem în neant…
Așa, pe timp de pace?
C-or să vă-ntrebe mâni nepoții
Cum ați pierdut din mâni
Voi, România-n râsul sorții…
Le spuneți… ce, ro-mâni?
Că ați uitat cine sunteți,
Ce debordante forțe
Vă stau în mințile de geți,
Și-n inimi, și în brațe???
Tuna Străbunul către zări
Și fulgere apuse
Se răscoleau prin depărtări…
Apoi oftă, și spuse:
– Ei, vezi… de-aceea te-am ales
Ca-n noaptea asta sfântă
Să duci descântec și-nțeles,
Român să nu mai plângă!
Zicând acestea, pe copil
De umeri îl cuprinse
C-un drag etern, iar din priviri
O carte grea deschise:
O carte-adâncă până-n cer
Ce se deschise-n două,
Prin pagini sfinte de-adevăr
Ivind o lume nouă…
O lume dincolo de zări,
Feerică, măiastră,
Cu galaxii și depărtări
Și-un astru mic, albastru…
Și-n necuprinsul de cleștar,
De noapte înstelată,
Un Dumnezeu fără hotar
Se resimțea în toate,
Ca o chemare-n infinit
Și-n vie nemurire,
Precum un dor nemărginit
Și-o-ntreagă regăsire!
– Copile, Spațiu-i nesfârșit
Și Timpul deopotrivă…
Perfecțiune-n infinit!
Nimic nu-i în derivă…
Iar Dumnezeul cel divin
De noi nu se ascunde,
E-n toate ce vedem, simțim,
În tot se-ntrepătrunde!
Da, lumea noastră nu-i decor,
E-o mare-ntretăiere:
E spirit viu, de Creator,
În ce numim ”materie”
Și-n toate câte-s pe Pământ,
Lumești, orizontale,
Simțim pe Dumnezeu cel sfânt,
Din Cer, ca verticală…
De-aceea viața ne-o trăim
În Crucea însăși, vie…
Și-avem de mult ăst semn divin,
Din neguri… se mai știe…?
Simțind din cerul luminos
Și din adâncul gliei
Că tot ce-i Sus este și Jos,
În sacră măreție,
Am prins a ști că-n orice lumi,
Infime ori înalte,
Rotirea-i cheie de minuni
Ce ține laolaltă…
Și-n vechi simboluri am transpus,
Preluate-apoi și-afară,
Prin Răsărit și prin Apus
(”Yin-Yang”, ”Roata Solară”),
’Cel dans divin ce ține-n veci
În strânsă armonie
Și ale aștrilor poteci,
Și pulberea din glie!
Noi deslușit-am taine mari…
De timp de mult știut-am…
De am primit o Cale-n dar,
Noi calendar făcut-am!
Da, toate-așa noi le-am primit:
Prin spirit și prin cuget,
Căci nu-i ”uman” fără ”divin”,
Nici minte fără suflet…!
Străbunu-apoi oftă adânc,
Spre-ntreagă regăsire
Și vii scântei făr’ de cuvânt
Îi scapără-n privire…
Iar cartea fără de hotar
Ivi cerești cuvinte
Prin litere de tainic jar,
Ce-ncep a se aprinde,
Tot vii imagini revărsând
Prin filele ca ceara,
De când e viață pe Pământ…
Și om întâia oară…
Iar felurite întâmplări,
În ampla devenire,
Se schimbă-n vii clarificări
Și-adâncă-nsuflețire,
Căci armonia cea din cer
Și toată zestrea gliei
Au zămislit acest popor,
L-au ridicat în fire
Și l-au făcut plin de minuni,
De vis și bucurie,
De nesfârșite-nțelepciuni
Și-o sfântă omenie!
Iar toate-n pace pe Pământ
Păreau în veci să meargă,
Pân’ se porni, ca dintr-un vânt,
O revărsare-ntreagă
De cete, hoarde și oștiri
Sălbatice și crude,
Tot hărțuind cu jefuiri
A noastre plaiuri blânde.
Iar geții prinseră-a lupta
Mai fioroși ca lupii,
Căci nemurirea îi ferea
De orice frici sau dubii!
Când în dușmani se năpusteau
Cu un dispreț titanic,
Ei multă moarte-mprăștiau
Prin glodul cel amarnic…
Și-oricât erau de fioroși
Cu falxul ori săgeata,
Știau să fie omenoși
Când lupta era gata,
Să fie iarăși blânzi și buni
Și să trăiască-n pace,
Să-și țină dragul de minuni,
Să cânte și să joace,
Din Dumnezeu cel nesfârșit
Să-și țină nemurirea
Și-n orice veac nefericit
Să nu-și înece firea!…
Pe mai departe, tot așa,
Ca într-un film teribil,
Se derulă istoria,
Parcursul incredibil
A tot ce-a fost acest popor,
Sfânt neam ce-ncepe Lumea,
Printre flămânzi asupritori
De-atunci până acuma…
Copilul rămăsese drept,
Dar tâmplele-i plesneau
Și pârâiașe până-n piept
Pe-obraji îi șiroiau.
– Acum, copile, cu alți ochi
Ai să privești la școală
Când ți-or mai spune dascăli robi
Istoria cea goală,
Cu date reci de memorat,
Spre mari uitări menite,
Și cu concluzii de… oftat,
De alții ticluite!
Da, ai să vezi mari grozăvii
Prin hărți și prin atlase,
Prea multe aspre silnicii,
Hotare strâmbe trase,
Căci prin orgolii și uitări
Stau, sub diverse flamuri,
Atâția oameni fără țări
Și țări fără de neamuri!
Iar azi, când vezi asupritori,
Jefuitori de veacuri,
Cât par de binevoitori
Și cum prezintă leacuri
De ”propășire”, ”împliniri”
Și de ”democrație”…
Pricepi că toate-s amăgiri
Și cale de robie?
De-ai să-i auzi orice vorbind,
Tu sufletu-ți ascultă
Și nu lăsa uitări, minciuni
În minte să-ți pătrundă,
Ci stai de-a pururi apărat
În cuget românesc,
În Dumnezeu adevărat
Și-n graiul strămoșesc…
Iar graiu-s vii cuvinte,
Nu zgomot ”pe de rost”.
Rostind atent veți prinde
La multe… tainic rost:
Minciuni convingătoare
Vin unii să vorbească?
Cu-o mare de uitare
Ei vor ca să… v-orbească!
Vi-i vreo crezare-ntr-înșii…?
De prea îi ascultați,
Veți asculta… de dânșii!
Supuși, îngenunchiați…
Vă țin atenți la circuri,
Să vă uitați la ei,
Să vă uitați tot timpul…
Uitându-vă…? Pe voi!
Cu-atâtea ocupații
Veți fi cam ocupați…
Chiar ocupați… de dânșii,
La propriu, nu uitați!
Ce-a fost se poate repeta,
Istoria dă lecții…
Iar cei ce nu le-or învăța
Vor fi…? Da, repetenții!
De-aceea, azi, eu am ales
Ca-n noaptea asta sfântă
Să dau descântec și-nțeles,
Român să nu mai plângă:
Nu vă mai plângeți de nevoi
Și n-o lăsați tot baltă!
Vă spun, puterea e la voi,
Puneți-o laolaltă!
Puneți-vă conducători
Pe cei mai buni, capabili,
De Neam și Țară iubitori…
Și fiți iar imbatabili!
Nu-i printre voi vreun ”os domnesc”,
Să vă-ntrupeze visul,
Și tot ce-i Neamul Românesc
Să-și afle paradisul?
Ori… geți de-ar fi, câteva mii,
Prezenți în fiecare,
Să vă păzească de urgii,
Ar fi vreo ușurare?
De nu-nțelegeți ce sunteți,
Prin sânge și prin fire,
V-o spun așa: de vreți, puteți!
Acum și-n veșnicie…
Căci sunteți toți clădiți din noi,
Cu trunchi și rădăcină,
Și ne aveți oricând în voi,
E-un Foc și o Lumină!
Ați mai scăzut, v-ați împărțit
Prin țară și prin lume…
Nici un imbold spre… înmulțit?
Ceva să vă… adune?
Iată, din nou să vă unesc
Cum v-am unit odată,
Și tot ce-i getic, românesc,
Să se trezească-ndată,
Am să vă demonstrez la toți,
Ca un străbun simpatic,
Că-mi sunteți toți ”stră…-strănepoți”,
Prin calcul matematic!
Iar tu… care acum citești,
Zâmbind, aceste rânduri,
Te rog frumos să socotești…
Așa, ca să te-asiguri!
Iar demonstrația-i aici:
Avut-ai, stră…-nepoate,
Doar doi părinți, patru bunici
Și-așa tot mai departe…
Opt, șaisprezece, 32…
Și, cum tot mergi în urmă,
Sunt tot puterile lui 2,
Tot câte ”trepte”-n număr.
Din vremea mea și pân’ la voi
Sunt veacuri… 21…
Se pregătește deja ”2”
Să facă pe nebunu’:
Că de la mine și-ai mei geți
La voi, de azi, ”urmașii”,
Sunt pe puțin vreo 60
De mândre generații…
Doi la puterea șaizeci…?
E-un număr foarte mare! *
Să-l socotești, și-ai să culegi
O vie luminare
Când, împărțindu-l la câți geți
Trăiau pe vremea mea,
Rezultă miliarde… zeci,
Care înseamnă-așa:
Că ai, de sânge, legături
Chiar zeci de miliarde (!)
Cu orice get dintre străbuni.
Un calcul rece… arde!
Și invers dac-o iei, să știi,
Și mergi măcar la dublu,
Considerând doar doi copii
La fiecare cuplu,
Tot miliarde, vreo cincizeci,
Îți ies, cu siguranță,
De-mparți la peste douăzeci
De milioane-n viață…
Și, exceptând vreun caz abstract,
Hilar de improbabil,
Vreun sat complet ermetizat,
Cumva nedetectabil,
Oricâte marje de erori,
De linii rupte-n soartă,
Am tot scădea, prevăzători…
Din plin avem dovadă
Că tu, oricare din români,
Îmi ești urmaș de sânge!!!
Al meu, și-al geților străbuni…
Și asta nu se stinge!
Iar mai departe-s tot eroi,
Nepieritoare fibre
Întrețesute până-n voi,
Urcând în devenire
Cu seva de la rădăcini
Prin trunchiul cel puternic,
Și-n cei mai bravi dintre români,
Și-n ultimul nemernic…!
Așa că vreau să vă opriți
O oră preacurată
Și-n voi, adânc, să ne simțiți
Pe toți ce-am fost odată…
Noi toți, care de moarte-am râs,
În voi suntem cu toții,
Uniți în fire tot mai strâns,
Uniți în fața sorții!
Iar când în ochi vă veți privi
Și frați veți recunoaște,
Chiar Dumnezeu vă va zâmbi
Și Neamul va renaște!
Stați drepți în viforul lumesc,
V-o spun chiar eu, Străbunul,
Sunteți cu toții ”os domnesc”,
Nu-i mai prejos nici unul!
Sunteți cu toții luptători
Și harnici și-nțelepți,
Dragi, omenoși, nemuritori,
Cei mai viteji și drepți!
Nu vă lăsați, dar, pustiiți
De globalism eretic,
Ci-n NEMURIRE stăpâniți
Tărâmul Nostru Getic!
C-al nostru neam e vis preasfânt,
Menit într-omenire,
Etern și tainic legământ,
Divină împlinire…
El fost-a lumii căpătâi,
Deci pururi să rămână
Mereu tot Neamul cel Dintâi
Și Gloria din Urmă!!!…
***
Cât dangătul de tunet blând
Al ăstor mari cuvinte
Ducea spre Cer și pe Pământ
Reverberații sfinte,
Copilul ochii-și ridică
Spre Marele Străbun,
Ce îi zâmbi adânc, oftă,
Și-n semn de rămas-bun
În pieptu-i lat de neînvins,
În inima-i sa mare,
Îi arătă un foc nestins,
Precum un pui de soare…
Și-o mare-ntreagă de alți sori
Prin noaptea străvezită
Tot aprindeau, cutezători,
Lumină nesfârșită!
***
Și se trezi… înviorat
Ca de o apă vie,
Puternic și energizat
De-o sacră măreție…
De Neamul său de vii minuni,
Ce îi era… ființă,
De-atâția mândri frați români
Uniți întru credință,
Uniți din sânge strămoșesc
Și limba cea mai vie,
În tot ce-i suflet românesc
Și Sfânta ROMÂNIE…!
Și-n drag nespus, alint și dor,
Avea un pui de soare
În pieptul său, sub Tricolor,
Reverberând splendoare…,
Simțind că-ntre Pământ și Cer,
În Sfânta Cruce-a Firii,
Era deplin, în adevăr,
FIINȚA NEMURIRII…!

FLORIN SAVA – 2018