Mircea Druc: IDENTITATE

Mircea-Druc

Reflecțiile asupra identității se află la intersecția dintre etnopsihologie și antropologie socială. Toate ființele umane posedă o dublă identitate, una personală și alta națională. Orice individ își dă seama că e diferit de ceilalți. Fiecare națiune știe că există națiuni diferite de ea. Autodefinirea personală în afara națiunii este deficitară și chiar imposibilă. Nu te poți concepe drept sursă suficientă de autodeterminare fără apartenența etnică și limbajul mitului originii.

Cine sunt eu?Despre autorul acesteitablete oricine poate spune oriceîn dependență de propria motivație.Acum se cheamă că trăim în democrație șifiecare făptură umană are dreptul la opinie. În alt context, voi expune diverse aprecieri anti și pro Druc, dar aici mă limitez la ceea ce cred eu însumi despre adevărata mea identitate. Firește, la început de cale, și pe mine m-au modelat cei șapte ani de acasă. Am crescut și m-am format în epoca unei confruntări drastice dintre doua lumi antagoniste. Prin naștere și educație aparțineam integral civilizației rurale postbelice din teritoriile romanești ocupate de imperiul sovietic…
Încă din adolescență mă aflu în căutarea identității, care necesităinițial o importantă precizare autobiografică: nu sunt născut în URSS, nici în RM. Declar acest fapt ori de câte ori am ocazia. Le-am spus-o și birocraților de la București, când mi-au eliberat cartea de identitate. Dar, totuna, au scris incorect. Am văzut lumina zilei în satul Pociumbăuţi, comuna Zăicani, plasa Râșcani, județul Bălți, România, la 25 iulie 1941. Exact la data când, după lupte grele, ostașii români eliberaseră Basarabia și Nordul Bucovinei. Pământurile sfinte, răpite în iunie 1940, erau reintegrate în spațiul nostru ancestral. Bătălia clocotea deja undeva peste Nistru, departe de locul unde m-am născut. Trecuse o lună și câteva zile de când conducătorul Statului Român, mareșalul Ion Antonescu, rostise: „Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!”, cuvintele sacre pentru noi, românii înstrăinați.
Încă o precizare: din martie 1944 până la 5 decembrie 1991, (data colapsului de jure al Imperiului ideocratic bolșevic), am fost cetățean sovietic. Abia la 50 de ani, urmând procedurile legale, am reușit să-mi reconfirm cetățenia română, la care nici părinții mei, nici eu nu am renunțat niciodată. Și astăzi, eu, fiul lui Gheorghe Druc și Ileana Ciubară, basarabean prin naștere, bucovinean prin educație și transilvănean prin empatie, mă identific:
Nume și prenume: Druc Mircea
Cetățenie: Română
Patria: Carpați, Nistru, Tisa, Dunăre, Marea Getică
Identitate: Dac liber, specia Dacia Phoenix
Ideologie: Etnosistemica
Ghid moral: Zalmoxianism
Credo: Ago, ergo sum!
Explic și precizez: când a fost să moară Măreața Uniune – mama noastră vitregă – cetățenia sovietică s-a volatilizat. Coloniile și-au declarat la unison independența instituind fiecare propria cetățenie.Conform noii legislații, deveneam în mod automat cetățean ucrainean deoarece în pașportul sovietic (buletinul de identitate) aveam прописка (viza de reședință) la Cernăuți. Nefiind atașat sufletește de Ucraina, puteam depunela Chișinău o cerere pentru a obține cetățenie moldovenească. Însă am renunțat la ambele oportunități solicitând la București actul de reîncetățenire.Dar nu pentru a fi român cu acte în regulă în dreapta Prutului. Pentru mine aceasta însemna o chestiune de principiu. Prin ocuparea Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța, mi s-a impus cetățenia sovietică, care a dispărut prin destrămarea URSS.„În Republica Moldova nu există identitate națională”, – diagnostica recent doctorul în istorie Anatol Țăranu. Indiscutabil, după invazia sovietică legăturile istorice au fost radiate. Acum, la nivel individual și colectiv, basarabenii, nord-bucovinenii și herțenii examinează, la modul cel mai serios, problema reintegrării în spațiul ancestral şi reconectării la spiritul național al tuturor românilor.
Personal, prin lege, (articolul 5, alineatul 2 din Constituție) am fost și sunt cetățean român fiindcă m-am născut pe teritoriul Statului Român.Iar cele șase județe basarabene din perioada interbelică, declarate stat independent, nu au cum fi Patria mea. Nici cele cinci raioane din stânga Nistrului, alias „ПМР” (Приднестровская Молдавская Республика). Şi nici cele 20 de sate din sudul Basarabiei, neomogene etnic, cu pretenția lor nostimă de „Republică Găgăuză”. În condițiile secolului XXI, să-i impui unui european „patriotismul de cătun” este din cale afară de puțin şi injust. Ca român unionist, lupt pentru dreptul la cotă parte din ancestrala moștenire – Carpați, Nistru, Tisa, Dunăre și Marea Getică.
În proiectul „Republica Moldova” nu am investit speranțe. Și nu încerc sentimente nici de euforie, nici de frustrare. Această realizare, sau anomalie istorică, se datorează stataliștilor Mircea Snegur, Dumitru Moțpan, Andrei Sangheli, Petru Lucinschi, Victor Pușcaș, Vladimir Voronin și multor moldoveniști romantici sau profund kaghebiști. Pe rușii de profesie, aflați și ei pe rol de „moldoveni statalişti”, îi întrebam adesea retoric: este posibilă revenirea la situația de la începutul anilor 20 ai secolului trecut? Aveam în vedere diverse proiecte de constituire, în Siberia şi Extremul Orient, a unor republici separate de Rusia. Ar putea regiunea Vologda (de la râul Vologda) să existe ca stat aparte? Ca și Republica Moldova (de la râul Moldova)? Dar fostul Cnezat Novgorod, mai vechi decât Moscovia și Rusia, s-ar putea uni cu Estonia? Așa, din simple interese mercantile? În principiu, le spuneam, totul este posibil. Important e să dorești cu ardoare. Însă, pentru mine, diferă esența problemei: face să crezi în viitorul unui stat compilat arbitrar din „trei județe şi o stână”, vorba regretatei Leonida Lari? Da, face, dacă obiectivul, urmărit, constă în cimentarea biurocrației, generatoare de corupție, care duce, în final, la o degenerare cumplită.
Știam că mă așteaptă soarta unionistului Nicolae Costin, primarul Chișinăului, un potențial președinte al RM. Clanul mafiot al agrarienilor și fosta nomenclatură comunistă, în lupta lor pentru acapararea patrimoniului, nu ierta pe nimeni. Nu admiteau ca la tot pasul să-i încurce un oarecare Druc. Aveau la îndemână diverse soluții. Inclusiv lichidarea fizică. De aceia, în octombrie 1993, am plecat. Paradoxal, nu doar eu, ci și mulți antiunioniști radicali, învingători la 1990-1991, au plecat din RM. Interesant, din ce motive niște înfocați politicieni stataliști precum Nicolai Andronic și Vladimir Solonari nu au rămas la Chișinău să moșească o „națiune civică moldovenească”?…
Prin 2010, Dumitru Diacov, veteran al luptei politice, născut în Kargapolie, regiunea Kurgan (FR), într-o familie de basarabeni deportați, avea să reacționeze mânios: „Druc nu merita să fie decorat de președintele Ghimpu! De ce nu și-a luat cetățenia Republicii Moldova? De ce nu a refuzat distincția unui stat pe care nu-l recunoaște? De ce n-a rămas la Chișinău?” De aceeași părere cu fostul președinte al Parlamentului RM sunt și moldovenii stataliști alogeni – ucraineni, găgăuzi, bulgari, evrei și de alte seminții. Le-am zis adeseori: desigur, „și voi aveți dreptate”, vorba rabinului. Confuzia „moldovenilor stataliști” și paradoxul situații mele puteau fi eliminate. Simplu, printr-o decizie a lui Igor Dodon, fostul președinte al Republicii Moldova. Putea să-i retragă și lui Mircea Druc decorația, așa cum i-a retras cetățenia RM lui Traian Băsescu. Era prerogativa domniei sale. Și, zău, nu i-ași fi purtat pică. Nici o problemă. O poate face oricând un alt președinte al RM. Nu voi reproșa nimănui nimic, va fi doar o simplă constatare. Explic: aflând că am fost decorat, aveam îndoieli serioase. Să merg la Chişinău sau, mai bine, să comunic că renunț la distincția acordată? Au intervenit, însă, cu argumente serioase, mai multe persoane demne de tot respectul. Decorația, ziceau, reprezintă o ofrandă adusă Mișcării de renaștere națională. Dintr-o structură clandestină a Mișcării am făcut parte și eu. De la 19 ani, din 1959, până la prăbușirea Imperiului, în 1991… Evident, este un paradox sau o inconsecvență din partea mea. Dar la Chișinău și București există atâtea paradoxuri! În 1989-1992, și nici mai târziu, nu aș fi admis că voi ajunge zile să aud:

– de clanuri mafiote, de băieți deștepți, baroni locali, oligarhi în locul detestaților odinioară partocrați, nomenclaturiști, secretari de partid, politruci, președinți de colhoz, directori de sovhoz;
– de tineri basarabeni trimiși chiar de mine, în 90, la studii în România, care, ulterior, ocupând posturi înalte de conducere la Chișinău, să fie condamnați pentru… corupție;
– de preoți pravoslavnici basarabeni românofobi prin definiție și excelență, rusofili, antioccidentali, îndrumând electoratul RM să voteze președinți (unul comunist și altul socialist);
– de un lider OSTK, fost lector la Universitatea din Tiraspol, fost ideolog al separatismului, militând acum, la Chișinău, pentru integrarea RM în UE și NATO;
– de un fost cetățean sovietic, născut la Chișinău, emigrat în Israel (ca sionist înflăcărat), revenit în 2004, ca monarhist, antiromân, adept al conceptului „Moscova – a Treia Romă” și militant pentru integrarea RM în Uniunea Eurasiatică;
– de un fost unionist basarabean, care, fiind „iluminat” de o revelație – „partea a devenit întreg”, se comportă ca un agent de influență a lui Putin, Gundeaev și Dughin, dar se lamentează: „Am interdicție de intrare în România pentru trei ani de zile, începând cu luna septembrie 2020!”;
– de o fiică a unor români deportați din Nordul Basarabiei, în rol de președinte al unui partid politic, care promovează interesele Kremlinului în Republica Moldova;
– de un deputat în parlamentul RM, doctor în științe politice, absolvent al SNSPA, devenit antioccidental combativ și susținător al statalității RM integrate în virtuala Uniune Eurasiatică;

Constat că nu numai noi, românii, avem grave probleme de identitate. Cetățenii SUA, mai ales dacă sunt albi, evită să spună ceea ce ar putea fi perceput ca incorect politic. Se tem să cugete liber, să aibă propria viziune, să facă bancuri ca nu cumva să ofenseze pe cineva. În America și în Europa cenzura socială asupra umorului tinde să se apropie de cea din Rusia lui Putin. De fapt, aceasta este un simptom al unei viitoare dictaturi fără precedent. Nu e vorba de o dictatură având la bază inegalități sociale, materiale sau de alt gen. Se discută tot mai mult despre drepturile omului și relațiile dintre „nefericita victimă neprotejată” și „nenea acela alb”, apriori rău, rasist, bigot, șovinist, privilegiat. Și dacă votezi „incorect” riști să fii jignit sau amenințat, să-ți pierzi vechile relații amicale. Mulțimile zdruncinate moral blestemă mereu. Și vor ca să moară chiar acum toți cei care gândesc altfel. Cu certitudine, atât presingul unor „despoți infantili”, cât și toleranța față de îngeri pot avea anumite limite. Mai sper, de asemenea, că în rezultatul unor alegeri democratice ne vom elibera de sub tutela minorităților de orice nuanță și culoare – de niște isterici, care blamează în fel și chip pe cei care încearcă să-i pună la punct. În prezent, la București și Chișinău, cetățenii, când nu le place nici unul dintre candidați, din două rele o aleg pe cea mai mică. Semn bun: românii devin ființe echilibrate, rezonabile, cu respect față de opiniile alternative. În percepția mea simplistă, un bun președinte român nu e decât un tată, care se întoarce din câmp, de la arat. Și văzând dezordine peste tot, nu mai ține cont de rețetele psihoanaliștilor sau cercetătorilor HSP, ci simplu și eficient, ca pe timpuri, îi pune la punct pe micii tirani.
Lumea întreagă e copleșită de incertitudini, fiind amenințată de terorism, pandemii, cataclisme climatice. În Rusia contemporană foarte mulți pravoslavnici, din cele mai diverse motive, se convertesc la islam.Europa suportă o nouă mare migrație a popoarelor.Astăzi, când uraganul globalizării spulberă independența, suveranitatea, identitatea și diversitatea,apar niște fenomene fără precedent, precum masificarea demografică – transformarea persoanelor și a etniilor în mulțimi anonime. Și, evident, doar naționalismul mai reprezintă o constantă istorică, concurentul socialismului și liberalismului; o forță integratoare, baza legitimării individuale și colective. Confruntarea Globalism – Antiglobalism – Alterglobalism nu se va aplana încurând. Nici chiar dacă ar triumfa „Marea Revoluție Neoliberală” cu reformele ei economice, controlate de instanțele Fininternului. Antagonismul lor perpetuează, în fond, contradicția clasică dintre doua forțe uriașe, diametral opuse: Naționalismul Natural şi Internaționalismul Artificial. Esența crizelor economice, politice, militare şi problema cheie în strategia de supraviețuire la scară mondială ține de evoluția acestui conflict generalizat. Nu văd semne că în secolul XXI omenirea va face față provocărilor fără existența națiunilor și doar cu „statul minimal”.

Fiind un cercetător pasionat mai mult de predicții și modele prescriptive, nu subestimez, totuși, arhivarii și istoricii, autorii modelelor descriptive ale unor timpuri apuse. Accept parțial și îndemnul, astăzi la modă: „Iartă-i pe toți şi pe tine însuți!”. Dar, involuntar mă las pradă amintirilor. Drept urmare, scriu o carte intitulată „EI şi NOI”, axată preponderent pe niște întâmplări trăite, care îmi determină acțiunile ca o radiație invizibilă. Precizez: EI sunt gâștele domestice/colhoznice/internaționalitate. NOI suntem gâștele sălbatice naționaliste. Ferma colhozului versus stolul migrator; internaționaliști versus naționaliști. Două structuri biopsihice distincte – OMG și ECOTIP. Internaționalismul ca fenomen artificial și Naționalismul ca fenomen natural. „EI” doresc să restaureze Imperiul. „NOI” promovăm Etnoresurecția.