ZESTREA ȘCOLARĂ

constantin-miu

Const. MIU

– Mami, spune-mi, te rog, cum a fost copilăria ta?
– Ce te-nteresează pe tine cum a fost copilăria mea!
– Păi, ne-a zis profa să-ntrebăm părinții cum a fost copilăria lor…
– Și ce vrei să rezolvi cu asta?
– Avem ca temă să comparăm copilăria noastră cu cea a părinților, ca să vedem care e mai fumoasă!
– Eu nu am avut copilărie!
– Ei, cum nu ai avut?
– Întreab-o pe mă-ta mare, că eu nu mai țin minte!
Copila fu dezamăgită de răspuns. Cum adică să nu mai țină minte cum era în copilărie? Chiar dacă au trecut atâția ani, nu se poate să nu-și amintească ce prostioare o fi făcut! Bunica – mai plictisită ca mama – l-a lăsat gură-cască:
– Când merge la sala de fitness, vezi că are un dispozitiv la mână… Apasă tasta 3 și o să te saturi de copilărie! O să-i apară pe buric tot felu’ de imagini, cum arăta mă-ta…
– Da’, de ce pe buric? vru băiatul să știe.
– Nu are încă implantată tehnologie 3D, că are sânii ca două pietre de moară… O să facă mai întâi operație estetică de restrângere a sânilor, așa cam cât două mere sau – hai! – cât două gutui, mai amărâte!
– Asta înseamnă că are deja ceva implantat?
– Un cip. Are acolo stocate toată copilăria și adolescența.
– Unde acolo?
– Pe buca stângă.
– Dar pe cea dreaptă?
– Schimonoseli pe TikTok.
Abia acum înțelegea că puzderia de tatuaje de pe trupul ca de sirenă al mamei ascundea miile de cipuri implantate. Și-a făcut curaj și a rugat-o să-i lămurească acest mister. Așa a aflat că cipurile din partea de jos au stocat trecutul, cele de la mijloc – prezentul și cele de la mâini și de pe gât sunt viitorul, pe care și-l plăsmuiește după fiecare vis.
– Nu mă mai dezbrăca atâta cu privirea, că nu-ți arăt nimic! se supără mama, văzând insistența din privirile fetei. E chestia de puțină pudoare, mai zise și își acoperi trupul cu o pătură, până sub bărbie.
– Și eu ce fac cu tema?
– Ai răbdare, că o să plătesc prima rată, să-ți implanteze cel mai nou cip. Ne-a zis la ședința on line că nu va mai trebui să veniți la școală și nici să faceți ore on line!
– Cum adică nu o să mai venim la școală? Să nu mai facem ore on line?
– Da, dargă, ministru vostru, al învățământului lu’ pește, a lăsat cu limbă de moarte că se va trece la un nou sistem. Ăsta, de până acum e perimat!
– Cum să fie perimat, dacă mergem prima zi de școală, ca să ne vedem la față, și ultima zi, ca să nu uităm ce fețe avem!?!… În rest, facem ore on line…
– Asta a fost odată, ca nicio dată… De la toamnă, va fi pe bază de cip!
– Și mergem la școală?
– Nu mergi nicăieri!
– Numai ore on line?
– Fără!
– Cum fără?
– O să vi se încastreze un cip: anu’ și cipu’, explică mama. Nu mai trebuie să faceți școală, nu mai dați examene! Totu’ se plătește! Pentru că cipu’ are stocată informația la toate materiile.
– Ce tare! se minună fata.
– Părintele plătește, iar la sfârșitu’ anului școlar, elevu’ primește cipu’ de promovare!
– Ce bine, dispare corigența! Nu mai avem olimpiada de vară!
Mama se încruntă. Nu se aștepta ca fiica ei să se bucure pentru un fleac. Dar, înțelegând că e o bucurie confuză, mai spuse:
– Nu dispare nimic! Corigențe vor fi, dar nu pentru toată lumea!
– Cum adică, dai o groază de bani și tot mai sunt corigențe?
– Astea se plătesc separat, pentru că și corigența va fi separat – adică plătești, ca să rămâi corigent!
– Cum vine asta? Cum să plătești, ca să rămâi corigent?
– Aici e noutatea: pân-acu, se plătea – neoficial, desigur, – să te treacă la corigență… De la anu’, plătești, ca să rămâi!… Va fi ultima fiță a cipaților. Toți fraierii or să promoveze, numai cei care vor să le-arate și la nepoți că pe vremea cât au fost elevi, au fost și corigenți.
– A, ca un fel de zestre școlară, comentă fata, în semn că a înțeles.
– Păi, până la alegerile viitoare, ăsta va fi trendul: nu te poți căsători, dacă nu faci dovada că ai avut zestre școlară!… „Viitor de aur școala noastră are/ Și prevăz prin secoli/ A ei înălțare!” recită mama, pe ton patriotic.
– Eu nu mai rezist până atunci!