MĂȘTILE EULUI

constantin-miu

Const, MIU

Noutatea volumului de versuri NOAPTEA PISICILOR CĂRUNTE, publicat de doamna Ștefania Oproescu la Editura Studis, din Iași, în 2020, rezidă nu atât în tematica abordată, cât mai cu seamă în forma prin care își manifestă prezența eul. Ca atare, putem spune că lecturând creațiile din acest nou volum, am sesizat trei categorii: poezii cu eul implicat, poezii cu eul detașat și poezii, în care apar elemente de teatralitate. Toate aceste aspecte sunt specifice jocului măștilor eului, pe care poeta le propune cititorilor.

În cazul eului implicat, remarcăm faptul că acesta apare fie în secvențe narative, fie descriptive. Spre pildă, Lumânări pentru vise, propune, chiar din titlu, confruntarea cu o situație inedită: „n-am aprins niciodată/ o lumânare pentru vise” (p. 8). Gândul pornit să îndrepte greșeala devine „personaj” și, probând elemente de teatralitate, „A întrebat gândurile din jur/ și pe cele mai sigure de ele/ și pe celelalte, / unde să așeze lumina. / La vii sau la morți?” (p. 8-9).
Eul detașat este narator și descriptiv, în egală măsură, în poezia Fluturi, spre a evidenția alternanța noapte/ zi: „Spre seară, încep să zboare/ fluturi de iriși/ cu pecetea portocalie de aripi. / Poartă în noapte/ mesaje cifrate de la unul la altul, / ca să nu uite niciunul nebunia/ rămasă neconsumată/ din melancolia destrămată a zilei.” (p. 12).
În Noaptea pisicilor cărunte (poezia care dă titlul volumului) secvențele narative alternează cu cele de teatralitate. Incipitul folosește ceea ce critica literară franceză numește la mise en abîme: „Trecuse bine de miezul nopții./ În amfiteatru, lumina scăzuse/ într-un asfințit leneș.” (p. 23). Poeta asistă la un spectacol al unor inițiați: „Poeții continuau să se întreacă/ în discursuri crepusculare./ Nu știam dacă recitau poemele proprii/ sau vorbeau cifrat despre poezie./ (…) Ei vorbeau, ei desenau poezii/ se așezau pe podea, gesticulând, / își schimbau conspirativ locurile, / își așezau capul între mâini pe mese, / tăceau meditativ minute în șir.” (p. 23, 24). Martora la acest spectacol mărturisește că „N-aș fi știut să spun, decât/ – Bună seara! deși era noapte de mult.” (p. 23). Cu alte cuvinte, între aceasta și inițiați există un hiat al comunicării. Ruptura apare și în plan afectiv: „Trecuse de mult ora două/ când unul a început să vorbească/ despre noaptea feerică, nesfârșită/ a pisicilor cărunte./ (…) Atunci, mi s-a făcut teamă cu adevărat.” (s. n., p. 24). Întrebarea de sorginte retorică, din finalul acestei poezii, relevă puterea de metamorfozare a cuvântului magic: „Și dacă pisicile încărunțiseră între timp…” (p. 24).
Când poeta aduce în prim plan nocturnul, o face în maniera lui Duiliu Zamfirescu. „Depărtările își apropie marginile/ până se adună în somn./ Aerul nopții vibrează, / tăcerea fluturilor alină/ cicatricile ecourilor sparte/ ale zilelor trecute, / vămi unde plata s-a făcut/ cu amurguri înșelătoare.” (p. 28).
În alt loc – Instantaneu – descriptivul capătă accente de pastel, accentul căzând pe coloristică și mișcare: „Noiembrie, uitat într-o spărtură de vară/ târziu alint, ploaie rapidă și caldă/ revarsă norii indigo ce brăzdează cerul/ imitând zborul păsărilor călătoare.” (p. 38).
Poeta este și o maestră a picturalului diurn. Ca narator detașat, eul asistă la apariția curcubeului: „Abia născut din placenta orizontului, / soarele prinde stropii fini de ceață/ stârniți de înfruntarea apei cu piatra./ Un curcubeu mic, înalt ca de două palme și nu mai lung de un braț, / a apărut brusc în fața mea.” (Dansul râului, p. 84).
Elementele de teatralitate au la bază fie falsul dialog, fie monologul. Ilustrative sunt Năluca, respectiv, Om și piatră. Prima creație are în centru dedublarea sinelui: „De la o vreme, / o nălucă îmi trece pe furiș/ răzorul trupului./ Vine și-mi spune/ să mă dau mai încolo/ că pe locul acesta/ s-a plătit deja arvuna. / – Ei, și unde să mă duc? / Și locul cui să-l iau, / tocmai acum, când a căzut bruma? / Dar nici nu se pune problema/ să iei locul altcuiva/ (slobozește năluca pe nări fumul cuvintelor)/ lucrurile stau exact invers…” (p. 19). De observat că penultimul vers citat – paranteza explicativă – are rolul unei didascalii, specifică teatralității. A doua creație este centrată tot pe dedublarea sinelui: „ – De azi, vei fi piatra mea! / Abia înfiripat, gândul a alergat/ lovind nemișcarea/ cu bătaia pulsului. / Am simțit acceptarea/ zvâcnind în palmă, / ca o scurgere scurtă de apă. / Așa am devenit/ Om și Piatră/ legați în taina întâmplării.” (p. 35, 36).
Din cele arătate, se poate lesne sesiza jocul măștilor eului, fie el implicat sau detașat, fie cu vădite accente de teatralitate.