„Răbdare, Druc!”- Partea 2

Mircea-Druc

În 1959, la Chișinău, felul meu de a fi începuse să sară în ochi. Primele mici tracasări. Un avertisment: comisia facultății „a uitat” să mă introducă în lista bursierilor, deși susținusem bine toate examenele. A urmat o altă întâmplare, un alt semn. De „sărbătoarea marelui octombrie” ne-am bucurat de trei zile libere. În seara de vineri, aproape că nu mai rămăsese nimeni în cămin. Ion Ursu îmi zice: „Te invit la mine până luni. Nu-i departe. La vreo patruzeci de kilometri. Avem autobus. Mâine e hramul satului. Se adună toți lozovenii rezidenți la Chișinău; vine lume de prin Vorniceni, Stejăreni și alte localități. Distracție mare! Seara dansuri la club. Duminică e joc, horă cu fanfară, la vatra satului. N-are rost să stai aici, singur și flămând”. Părinții lui Ion s-au arătat tare bucuroși de oaspeți: „Păi, cum să rămână băieții la cămin!? E sărbătoare mare la noi. Și ne-a dat Dumnezeu de toate”. Când m-am prezentat „Mircea Druc”, bunicul lui Ion și-a amintit: „Pe timpul românilor aveam la postul de jandarmi un sergent Druc, cam așa ca tine”.

Luni dimineața, revenind de la Lozova împreună cu Ion Ursu, am avut parte de o surpriză-șoc. Pe tabla de anunțuri a căminului studențesc, un ordin proaspăt. Îl traduc din rusă: „Pentru provocarea unei altercații cu bătaie, în timpul dansurilor de sâmbătă seara, studentul anului trei, Druc M.G. este privat de dreptul de a mai locui în cămin. Totodată, s-a înaintat un demers către decanul facultății pentru excluderea acestuia din rândurile studenților Universității de Stat din Chișinău. Semnat: Administratorul căminului studențesc nr. 4”. Ion a alergat ca săgeata la rectorat ca să depună mărturie, în scris, unde se afla cu adevărat inculpatul în seara aceea fatală, cu bătaie în „colțul roșu leninist”. Șeful secției de studii a universității, nemulțumit de gestul cavaleresc al bravului meu coleg, i-a replicat pe un ton irascibil: „Ai găsit cui să sari în apărare! Bine, ești liber! Ne vom clarifica”. Mult mai târziu am aflat cine a scris raport despre fapta mea oribilă – un tip cam straniu, șeful punctului medical din campusul universitar. Revenind în vacanță de la Leningrad, l-am căutat pe acel „martor ocular”, fiind curios de ce m-a ales pe mine drept țap ispășitor pentru bătaia din cămin. Nu l-am mai găsit. Între timp, emigrase în Israel.
Cu toată hărțuirea, susținut fiind de scriitorul Alexandru Cosmescu, am publicat în „Nistru” povestirea „Întâmplările lasă urme”. Ulterior, la Leningrad, am început să scriu un roman – „Basarabia n-are Dumnezeu”. Am trimis la „Nistru” câteva capitole. Scriitorul Vasile Vasilache a făcut tot posibilul ca să apară un fragment despre foametea din 46-47. Dar cenzurat drastic și intitulat „Lacrima speranței”. Altfel, nu ar fi fost publicat. Am avut ecouri pozitive. Chiar și marele Ion Druță, la un congres al scriitorilor din RSSM, a menționat acel „debut creativ”. În ianuarie 1980, înaintea plecării mele definitive la Cernăuți, l-am vizitat pe mentorul literar al moldovenilor.Mi-a dat cartea sa «Поле души человеческой»,(editura «Советский писатель», 1977),cu dedicație: „Lui Mircea Drug care, într-un timp făgăduise atât de mult literaturii moldovenești și care, până la urmă, a avut curajul să nu vină cu nimic. Totuși, literatura așteaptă și, vorba aia – mai bine târziu decât niciodată. Cu urări de bine în preajma Crăciunului ce vine. Ion Druță. 5-1-1980. Moscova”.Ascultându-l atent, mi-am dat seama că nu-i puteam mărturisi adevărul meu: „Realismul socialist și cenzura sovietică m-au făcut să renunț definitiv la o eventuală carieră de scriitor sovietic moldovean”. Am plecat amărât din cauza a trei detalii:venerabilul Druță mi-a scris dedicația cu chirilice; din „Druc” m-a făcut „Drug”; el sărbătorește Crăciunul pe vechi.S-a întâmplat așa că de atunci nu ne-am mai văzut.

Deși cenzurat, fragmentul acela de roman a rămas ca o primă mărturie literară despre „necunoscuta foamete din Basarabia”. Ulterior,Valeriu Gagiu a încercat să reconstituie parțial atmosfera anilor 46-47 cu mijloacele cinematografiei. Împreună cu Vadim Lîsenko au făcut un film – „Semințe amare”. Ziarul „Pravda”, din 15 ianuarie 1967, publica extrase din raportul scriitorului Cinghiz Aitmatov la plenara Uniunii cineaștilor din URSS. Filmul lui Gagiu și Lîsenko era evidențiat pozitiv printre creațiile cinematografice realizate recent în republicile sovietice. „Semințe amare” a fost vizionat de 11 milioane de oameni. În RSSM l-au văzut o sută de mii. După un an, a fost dat și la televiziunea centrală a URSS. Alte 60-70 milioane de spectatori. Unii secretari de partid, din regiuni și republici, telefonau la CC al PCM. Își exprimau compătimirea pentru cele întâmplate în Moldova Sovietică după război – foamete și banditism.

Care credeți că putea fi reacția lui Ivan Bodiul și a nomenclaturii comuniste de la Chișinău? În acea perioadă, secretar cu ideologia era Petru Lucinschi, brejnevist, antiromân, promotor consecvent al deznaționalizării silențioase.El i-a concediat pe Leonid Mursa, directorul studioului „Moldova-film” și pe redactorul șef Pavel Molodeanu pentru „denigrarea puterii sovietice și încurajarea tendințelor naționaliste”. I-am întâlnit la Moscova, unde timp de doi ani au suferit, căutând ceva de lucru. Prin iulie 2017, Dorin Galben a realizat pentru ziarul „Timpul” un amplu interviu „cu cel de al doilea președinte al Republicii Moldova (1997-2001)”. Lucinschi, care la startul carierei sale politice nu admitea că a existat foamete și deportări, părea deja vindecat de amnezie. Omul și-a amintit, citez: „Am mâncat coajă de copaci, lobodă și floare de salcâm, ca să nu mor de foame”. (A se vedea și comentariile cititorilor).

După 1985, odată cu perestroika și glasnost, gâștele sălbatice naționaliste, martorii vii ai celor întâmplate în 46-47, începură timid să dea din aripi. Imediat, gâștele colhoznice internaționaliste s-au agitat apărând puterea sovietică. Și o făceau într-un stil anecdotic: „Sub ocupația română, în Basarabia, au avut loc o sută cinzeci de revolte armate ale țăranilor contra regimului. Și toate însuflețite de lozinca puterii sovietice. Dar, după eliberarea Moldovei de către Armata Roșie nu s-a înregistrat nici o rebeliune. Asta înseamnă că norodul moldovenesc nu asociază tragedia din 46-47 cu regimul sovietic”. Am extras această mostră de cretinism și minciună din intervenția lui Iurie Grecov la plenara Uniunii scriitorilor sovietici moldoveni, din 30 octombrie 1987. Acum însă nu mai contrează dezinformarea, nici media minciunile nostalgicilor după defuncta Uniune Sovietică. Avem practic acces la numeroase surse vizând crimele bolșevismului. Mă limitez la o singură remarcă: în anii 20, imperiul de tip nou era zguduit de rebeliuni armate ale țăranilor ruși, soldate cu zeci de mii de victime.

Revin la întâmplările de la Lozova. Cu certitudine, cronologia lor nu a fost o simplă coincidență, ci un destin. În 1939, plutonul sergentului Druc Gheorghe, este cantonat în comuna Lozova. La dispoziția șefului de post, militarii efectuau servicii de patrulare pe raza Lozova – Vorniceni – Stejăreni. De hram, șeful de post din Lozova, cu soția, l-au invitat la o masă festivă și pe comandantul plutonului. Aceasta o știu din amintirile lui tata. Exact peste 20 de ani, în 1959, feciorul său va fi la Lozova, tot de „hramul satului”. Iar peste o jumătate de secol, în 1989, se va stabili, pentru trei săptămâni, în această comună.În URSS aveau loc primele alegeri relativ libere. Va trece printr-o campanie electorală acerbă, având contracandidați pe zootehnicianul din Lozova și președintele de colhoz din Vorniceni. Va bate cu piciorul satele, umblând din poartă în poartă. Va sta de vorbă cu oameni, cu lucrătorii de la fermele colhozului. Va apela, pentru înțelegere și susținere, la corpul didactic al școlilor, grădinițelor, la personalul spitalului din Vorniceni, la preoți. Va rezista unor atacuri psihologice dure din partea comuniștilor lui Lucinschi, agrarienilor lui Snegur și, mai ales, ale kaghebiștilor. La un miting electoral vor veni de la Chișinău, ca să-l sprijine moral, Grigore Vieru și părintele Petru Buburuz. Va învinge din primul tur. Astfel, va deveni deputat în Sovietul Suprem al RSSM, pe listele Frontului Popular din Moldova, în circumscripția electorală nr. 316 Lozova-Vorniceni–Stejăreni.Au trecut de atunci treizeci de ani…

Mircea Druc,
un dac liber
București, ianuarie 2021