„Răbdare, Druc!”- Partea 1

Mircea-Druc

Pe la finele anilor 50, tineretul din Chișinău se aduna, în fiecare sâmbătă seara, la ringul de dans al orașului, în apropierea gării feroviare. Eu, însă, preferam o biserică de pe bulevardul Lenin, transformată la sovietici în clubul studențesc al Institutului de medicină. Mă bucuram să-mi revăd acolo foști colegi de clasă – Elvira Văluță, Augustina Tăbârță, Victor Pântea, Lidia Gherman, – mândria de odinioară a dascălilor noștri de la școlile din Zăicani și Zăbriceni. Uneori, mă căutau studenți de la Institutul pedagogic și Institutul agricol. Majoritatea de la ultimul an de facultate. Serioși, buni de însurat. Veneau cu o rugăminte nostimă: să înmânez personal o scrisoare. Destinatara – Silvia Huzum, din Pociumbăuți, studentă la medicină. Îndeplineam onest misiunea. Mă flata faptul că Silvia, consăteana mea (toată lumea credea că mi-i verișoară), era atât de frumoasă și că o mulțime de bravi cavaleri încercau s-o curteze.Într-o seară, la clubul medicilor, Elvira Văluță îmi șoptește iritată: „Nu mai vorbi moldovenește! Aici, la medicină, te i-au peste picior…”. Am rămas înmărmurit. Să aud așa ceva de la o fostă colegă de școală la Zăicani!? Instantaneu, mi-a apărut în minte chipul lui Apostol Bologa, venit acasă, la părinți, într-un concediu de o săptămână. După ororile din tranșee, el rămâne șocat de viața lipsită de griji. În orășelul său natal din Transilvania, fostele colege, românce, nu scapă nici o sindrofie. Umblă la petreceri cu tineri ofițeri maghiari. Până și logodnica sa preferă să vorbească în public numai ungurește… Tot atunci mi-am amintit de Gheorghe Druc, care și-a aliniat plutonul, ca să prezinte onorul unui preot rus, batjocorit de niște tineri recruți-comsomoliști de dincolo de Ural…
Pe atunci, în Chișinău limba română se mai vorbea doar pe la Institutul pedagogic. Studenții traversau zilnic Parcul Catedralei. Seara reveneau la cămin vorbind încetișor în limba lor maternă. În colțuri întunecate, printre tufari, îi pândeau huliganii rusofoni din oraș. Se repezeau fulgerător: «Говори человеческим языком, царан!». („Vorbește ca oamenii, țărâne!”). Adeseori se lăsa cu bătaie. Ca martor ocular, m-am încăierat și eu de multe ori.Am îmbătrânit, însă nu pot șterge din memorie o scenă. Căminul studențesc de pe strada Frunze, numărul 104. O cameră-salon cu zece paturi cazone de fier, în blocul vechi, la „gheaghea Sașa Rabinovici”. Intră vertiginos un tânăr. Desprinde mâna tremurândă de la gură. Incredibil, în palmă sânge închegat și dinți dezbătuți. De data aceasta suferise cel mai timid dintre noi. Un student sufletist, de la filologie. Îl stimam fiindcă debutase deja prin ziare cu poezii.
Printre noi, cei veniți de prin satele basarabene la studii în capitală, aveam și un exemplar mai altfel. Un orășean, crescut la Bălți. Era mai mare de ani, cu armata făcută. Se evidenția: chipeș, stilat, mare șugubăț. Pe noi, niște tineri timizi, modești, „de la colhoz”, umorul său ne distra, ne încuraja. Vorbea rusește impecabil, fără pic de accent. Când apărea sâmbăta seara la ringul central de dans, fetișcanele de oraș trepidau. Se bucura de succes și la studentele mai stilate, din grupele rusești. Unii colegi îl invidiau… M-a văzut odată în fața oglinzii, încrețit de durere. Îmi pipăiam o vânătaie proaspătă sub ochi. Râzând, și-a exprimat compasiunea: „Răbdare, Druc, răbdare! Na, niște тройной одеколон și puțină vată. Tamponează, că ajută. Asta e, rusnacii se poartă urât … Ne vom revanșa cumva. Ei ne freacă pe noi… Dar și noi, moldovenii, pe… rusoaice. C’est la vie !”
De la anul 1959, fac un salt peste trei decenii, pentru comparație și cugetări. Prezint un mic extras din situația și evenimentele din capitala RSSM descrise de Leonid Klementovici, originar din Râbnița: „În anii tulburi 1989-1992, eram student la Chișinău, practic, un oraș rusofon. Majoritatea locuitorilor rusofoni erau oameni instruiți și culți; lucrau în diverse domenii industriale și social-culturale. Darchiar și în 1992, o puteai lua peste bot mai repede pentru vorbă moldovenească decât pentru vorbă rusească.La Chișinău, apăruseră tot felul de subculturi ale tinerilor rusofoni, inclusiv găștile de huligani.În anii 90, la fel ca pe întreg cuprinsul Uniunii Sovietice, aceste găști au devenit o forță motrice a banditismului”. (Леонид Клементович. Приднестровье – страна, рожденная пропагандой. www. l-clementovich.livejournal.com).
În 1959, administrația orașului și decanatul facultății au selectat un grup numeros de studenți, printre care și eu. După un instructaj minuțios, urma să fim cenzori la recensământul populației din luna decembrie. Pe mine m-au repartizat la Sculeanca. O mahala prăpădită de la marginea vestică a Chișinăului. Umblam mai mult seara, precum ceilalți cenzori, ca să găsim oamenii pe la casele lor. Aproape la fiecare poartă o tăbliță în rusă: «Осторожно! Злая собака!» („Atenție! Câine rău!”). Pe stâlpi nu ardeau felinare, străzile numai gropi și noroi. Noaptea, când să revin la cămin, mi se făcea frică. Mă temeam mai tare de oameni decât de maidanezi. Umblam cu un ciomag în mâna dreaptă. În stânga țineam mapa cu formulare. Aveam de traversat și un cimitir evreiesc. Cam pe atunci, autoritățile comuniste începură să radă treptat cimitirul. Protestele timide n-au stopat profanarea memoriei seculare. Veneticii erau indiferenți, iar evreii se temeau să nu fie incluși în lista sioniștilor… Peste morminte au ridicat mai târziu un scuar și case de locuit, vizavi de fabrica de încălțăminte „Zorile”.
Intrând în casă, salutam vioi în rusă și imediat în română. Un fel de test. În dependență de cum îmi răspundea locatarul, alegeam limba în care să-i explic regulamentul. În română, desigur, îmi venea mai bine. Țin minte un caz. La o casă am dat peste o mamă și doi copii. Un băiat și o fetiță, își făceau temele la lumina unei lămpi cu gaz. Numele de familie curat românesc – Vornicescu. Femeia însă nu înțelegea nimic în română. „Soțul e moldovean. Încă nu a venit de la lucru. Eu sunt ucraineancă, din Kirovograd”. Trec grijuliu în formular răspunsul la întrebări. La punctul „naționalitatea” mă opresc: „Pe copilași, cum să-i scriu?”. Femeia nedumerită: „Ruși, desigur! Ce întrebare și asta!?” Deodată, parca de sub pământ, se aude un geamăt răgușit. Până în clipa aceea n-am observat că în fund, lângă sobă, stătea culcată o bătrână, probabil foarte bolnavă. Rapid, i-am completat și ei formularul. Când să plec mi-a zis: „Feciorașule! Ai dat „bună seara”. După vorbă se pare că ești român”. „Da, mătușică!”. „Te implor, să nu-mi scrii nepoțeii „ruși”, cum dorește ea. Veneticii mi-au împușcat soțul. Chiar aici, în casa aceasta, sub ochii mei. Iar feciorul nostru, un bleg rătăcit, a venit de la armată însurat, cu o muiere de-a lor…”. Nora s-a panicat: „Ce spune? Ce vrea?” Ca să calmez situația, le-am lămurit îndelung ceea ce prevedea legislația sovietică în vigoare. Mai întâi în rusă, apoi în română. În cazul căsătoriilor mixte, dacă apar divergențe, rubrica „naționalitatea minorilor” nu se completează. Când vor ajunge la maturitate, copii vor decide singuri de ce naționalitate sunt. La cămin, pe fata și băiatul cu numele de familie Vornicescu i-am trecut în formularul de recensământ – „moldoveni”. În noaptea aceea de decembrie 1959 n-am mai putut să adorm…

Recensământul populației RSSM din 1959 este invocat uneori de cei nemulțumiți de rezultatele trucate ale nefastului recensământ din 2014. Stataliștii rusofoni, bunăoară, se lamentează indignați: „Am revenit la numărul de locuitori din 1959”. Eu, însă, țin minte presingul demografic din anii 60-70. Populația celor șase județe basarabene, devenite RSSM, se dublase datorită politicii de cadre a Centrului imperial: aducerea masivă de dincolo de Ural a lucrătorilor pentru complexul militar-industrial, invazia matrimonială și afluxul veteranilor „eliberatori”. De aceea, acum, într-un fel, pot suporta mai ușor dezamăgirea legată de „densitatea populației Republicii Moldova pe kilometru pătrat”.Am invidiat întotdeauna națiunile baltice axate preponderent pe calitatea resurselor umane. Estonienii, letonii și lituanienii ignoră „principiul” domnitorului Alexandru Lăpușneanu – „proști, dar mulți”.Astăzi, avocatul Ion Dron consideră că proștii sunt problema nr.1 în Republica Moldova: „De corupție scăpăm în trei ani de zile, vă promit eu că este posibil. În trei ani de zile îți trebuie să construiești două pușcării, ca să nu fii condamnat la CEDO pentru ținerea oamenilor în condiții degradante. Cu proștii – îți trebuie generații. Corupția este consecința proștilor şi incompetențelor aflați astăzi la putere. Noi trebuie să ne gândim cum să scăpăm de prosti. Corupția se rezolvă de la sine când scapi de prosti şi incompetenți.Asta este problema numărului unu – lipsa profesionalismului, dublată de lipsa de responsabilitate a clasei politice”.

Mircea Druc,
un dac liber
București, ianuarie 2021