Niște români

Mircea-Druc

Ghidul meu moral a fost puternic marcat și de comportamentul a doi militari români.Cine a citit cartea „Pădurea spânzuraților”sau a văzut filmul va înțelege la ce mă refer.Românul transilvănean Apostol Bologa, un ofițer rezervist în armata austro-ungară, pentru comportare eroică pe frontul italian este ridicat în grad, decorat cu o medalie. Mai târziu, batalionul său este transferat din Italia în Carpați. Transilvăneanul nu a putut să lupte contra românilor săi. Într-o noapte a încercat să treacă linia frontului și a plătit cu viața.Emil, fratele scriitorului Liviu Rebreanu, executat de autoritățile austro-ungare, este prototipul lui Apostol Bologa,eroul principal al romanului. Când s-a născut fratele meu, mezinul, m-am rugat de mama și tata și i-am pus numele „Emil”.
O altă amprentă puternică a fost fapta unui fost militar român basarabean despre care am aflat ceva mai târziu, fiind deja student. Venisem în vacanța de iarnă la părinți. Într-o duminică ne-a vizitat un om din Zăbriceni, moș Tarpan. Tata nu era acasă. Fiindcă omul a decis să-l aștepte, am coborât în beci și am adus un ulcior cu vin. „Tare bun vin, roșu!… Mulțumesc! Închin în sănătatea celor drepți… Gheorghiță, taică-tău, m-a scăpat de la moarte… Hai să-ți spun, Marcel, cum am fost noi pe front, cu rușii. Așa, ca să treacă mai repede timpul”. Când i-au mobilizat în Armata Roșie, în aprilie 44, tata avea 26 de ani. Moș Tarpan se apropia de 50, un vecin de al nostru, Gheorghe Ieșanu, abia împlinise 15 ani. Acum, cele auzite de la moș Tarpan le percepeam ca pe o evocare axată pe contraste. Despre Armata Roșie moșul nu prea avea cuvinte de laudă. Asupra celor cu armata făcută la români, ofițerii sovietici produceau o impresie cel puțin stranie -«Босяки. Самозванцы». („Golani. Impostori”).

La Dnepropetrovsk, acolo unde fuseseră duși recruții nord-bucovineni și nord-basarabeni, din primele județe ocupate de sovietici, văzuse cum un subofițer beat criță înjura o patrulă – doi soldați și un căpitan. „Am crezut că s-a zis cu el. Că-l împușcă pe loc. La români nimeni n-ar fi permis asemenea lucruri. Am făcut armata la Alba Iulia. Când se apropia sergentul, noi, soldații, ne întindeam strună. Celor mai mari în grad le prezentam onorul de la douăzeci de pași. Aveam un căpitan bănățean. Mândru, spilcuit, iute foc, dar bun la suflet… Nu se compară cu sovieticii. Am avut ocazia să păzesc niște ofițeri. Făceam de gardă la camera de arest… Odată cu noi, la Dnepropetrovsk, mai aduseseră recruți. De dincolo de Ural. Tineri de tot, nu ca ai noștri. Ieșeam cu toții la instrucție, la o margine de oraș. Tineretul lor se plictisea. Uneori ne înjurau: „moldavan-baran!”. Nu le plăceam. Prea eram ascultători, executam întocmai. Comandantul ne dădea exemplu. Pe ei, mai rar…”

S-a întâmplat, spunea moș Tarpan, după sărbătoarea Paștelui. „Rusnacii au zărit un popă; taman ieșise dintr-o bisericuță de alături, după serviciul divin. Când să ajungă în dreptul lor, unul dă comanda:«Взвод, целиться!» („Pluton, arma laochi!”). Plutonul, încolonat, gata să tragă. Preotul se sperie. Scapă bocceluța și ridică mâinile în sus. Soldații, bucuroși de cum s-au jucat „de-a execuția”, se trântesc la pământ în hohote de râs. Noi, uluiți, urmăream tot ce se petrecea acolo. Preotul ajunge apoi în dreptul nostru. Și, deodată, Gheorghiță ordonă cu toată puterea, în română: „Pluton, alinierea! Drepți! Pentru onor prezentați arm!”. Și ai noștri execută fulger”.

Imaginați-vă: un rus bătrân în sutană, cu barbă albă, derutat complet; un soldat în uniformă sovietică, dar străin după chip și vorbă, se apropie de el, îi sărută mâna și îngenunchează: „Binecuvântează, sfinte părinte!”. Acum, moș Tarpan, emoționat fiind de parcă totul s-ar fi petrecut aievea, îmi descrie plastic scena: „Popii îi dau lacrimile. Îi tremură barba. Ne întrebă: «Кто вы, откуда вы, добрые люди?» („Cine sunteți, de unde sunteți, oameni buni?”)”.Gheorghiță, taică-tu, ia poziție de drepți, raportează: «Румыны, святой отец! Из Бессарабии и Буковины. („Români, sfinte părinte! Din Basarabia și Bucovina”)» Apoi, preotul trece pe la fiecare și ne binecuvântează cu semnul crucii… Rusnacii de acolo, văd la ce-i duce mintea pe niște „boi de moldoveni” și rămân cu gura căscată. După asta ne-au pârât la superiori…”
Văzându-mă uluit, moșul mai gustă din vin și deapănă mai departe: „Da la Berlin!?… Nimerisem într-o intersecție, sub foc încrucișat… Ardea un tanc. Tanchistul reușise să iasă. Îi strigam să vină, târâș, către noi. Eram foarte aproape, îl acopeream. Trăgeam tare dintr-o clădire dărâmată. Când colo, Ivan se ridică în picioare. Răcnește, înjură: «Кто посмел? Выходи, гад!» („Cine a cutezat? Arată-te,canalie!”). Numai unul beat putea să facă așa ceva. L-au ciuruit momentan… Să știi, Marcel, că nici americanii nu mi-au plăcut. I-am văzut… Când ne-am întâlnit, la Oder. Eram aliați, dragă doamne. Gălăgioși, dezmățați… Curgea uniforma pe ei. Parcă erau niște partizani… N-aș fi crezut niciodată că-s bețivi. Pupăcioși…, ca rușii”.
Basarabeanul Gheorghe Druc făcuse o școală de sergenți la români. I-a fost de mare folos. Mai târziu, în tranșee la Oder și în luptele de stradă la asaltul Berlinului. In timp ce-i pregăteau pentru front, s-a găsit unul să-l denunțe: „Druc a făcut armata la români… Are și grad”. Un ofițer NKVD, vorbitor de română, l-a interogat îndelung. Comandantul batalionului, în loc să-l pedepsească, l-a pus să facă serviciu de front și alte exerciții cu basarabenii și bucovinenii, care „deocamdată” nu posedau rusa. Probabil au judecat pragmatic: „important să-i pregătim cât de cât pe acești moldoveni, să-i trimitem în linia întâi, iar acolo se va vedea”. Gheorghiță se descurca excelent. Moldovenii, disciplinați, progresau vizibil. Lucru care pe unii îi irita. A venit și un control de la statul major. Ofițerul superior, văzând cum mărșăluiesc pe câmpul de instrucție foștii militari români iar acum ostași sovietici, s-a cam oțărât: „Gardă regală, ce-i asta? Exces de zel, n-are rost… Vedeți dacă știu să împuște și… înainte, la Berlin!”

Am aflat mult mai târziu cine l-a pârât pe tata. Chiar de la turnător. Când trăgea să moară, consăteanul l-a chemat la el: „Gheorghe! Atunci, la Dnepropetrovsk, eu am spus că tu ești ofițer român. Mă gândeam, poate îmi vor da ceva de mâncare. Nu pot îndura foamea. Ne hrăneau, ții minte, numai cu varză murată. În 49, ridicau oamenii să-i ducă în Siberia… Eu eram în activul de partid. Am ținut morțiș să fii trecut în lista culacilor… Odată, la Oder, am tras în tine, din spate, dar nu te-am nimerit… Te invidiam, ți-am purtat ură încă din școală. Când eram flăcăi, ți-au furat caii cu tot cu căruță… Să știi, că eu i-am pus la cale pe niște țigani din Pociumbeni. Iartă-mă, Gheorghe!…” „Dumnezeu să te ierte, Grigore. Eu te-am iertat…”

O altă amprentă conștientizată…Încă un român pe care l-am invocat adesea în disputele dintre EI și NOI. Moș Pintilie Druc, fratele bunicului Ostin, era poreclit „Ferdinand – capu-nant”, fiindcă purta căciulă înaltă, la fel ca regele României și, cică, chiar semănau la chip. Când cineva aducea vorba despre nemți şi ruși acesta pufnea în râs. Şi, neapărat, relata o întâmplare trăită: cum a fost el prădat de niște militari germani. Într-o bună zi, cam pe la început de iulie 41, se trezește cu o mașină la poartă. Coboară câțiva soldați. Printre ei şi un traducător. Acela i-a cerut să deschidă beciurile. Basarabeanul avea tocmai două, semn că-i om înstărit. L-au pus să umple ulciorul, să bea un pahar, după care au degustat şi ceilalți. Recht gut! S-au consultat, au tras mașina în curte, au încărcat butoaiele, şi au numărat mărcile.
A rămas moș Pintilie descumpănit, cu teancul de mărci germane în mână: „Poate oi face ceva cu ele la Cernăuți…”, se consola bătrânul. A doua zi, pe la amiază, cineva bate din nou la poartă. Omul deschide și… aceeași soldați. „Ce mai vor oare!? Mi-au luat tot vinul”. Pedanți, grijulii, militarii descarcă butoaiele deșarte. S-o fi gândit că n-au dat bani pe ambalaj şi nici n-are rost să se piardă bunătate de butoaie. Şi moșul era îngrijorat că la toamnă n-o să aibă în ce pune vinul. Dar de unde au știut nemții că „Ferdinand capu-nant” are cel mai bun vin? Era în sat un om singuratic, șchiop din născare. Când se schimba puterea, el îi pâra pe cei care au vin bun şi cai buni. Astfel abătea pericolul de la casele rudelor sale înstărite. Prin 49, când a înțeles că nu vom scăpa de colectivizare, s-a spânzurat.
Pătărania mai are şi prelungire. În primăvara lui 44, ajunseseră pe la Pociumbăuţi „eliberatorii”.Au intrat în același beci. Fără să gândească, au dat o rafală. Din butoaie țâșnea vinul, ca dintr-o fântână arteziană. Euforici, extaziați, beau din căști şi gamele, fleșcăind prin vin până la glezne. Amintindu-şi, moș Pintilie zicea înjurând: „Pe aiștia nici să prade nu-i ajunge capul! Mi-au ciuruit butoaiele, mi-au stricat beciul… Că dacă se așezau ca oamenii la masă, le-şi fi adus vin cu găleata. Şi pâine, şi slănină. Și tot ce aveam de mâncare…”. Morala fabulei, sentința – nici să prade nu-i ajunge capul – le-a intrat în cap basarabenilor pentru totdeauna. Propaganda sovietică nu reușea să elimine amprentele. Adevăruri, nu din auzite, ci însușite prin propria experiență de viață…