Mircea DRUC: AMPRENTE – Un DISIDENT (2)

Mircea-Druc

Și astfel, în ziua alegerilor, la sovietici, niște muzicanți timorați – Ilarion la vioara lui fără o coardă, Sârghi la contrabas și doi țigani din Pociumbeni, unul la tobă și altul la trombon, – execută un șlagăr «блатной», de la români…Ștefan Ciubară stă „în poziție de drepți”, sobru, solemn, de parcăs-ar intona „Trăiască Regele”. Se închină şi mulțumește… într-o rusă perfectă. Polnomoşniku reacționează entuziasmat, dar iată ce aude drept răspuns, în rusește, desigur: „Am avut onoarea să trăiesc sub împăratul Franz-Iosif. Apoi sub împăratul Nicolai Alexandrovici Romanov”.(Pe timpul ultimului împărat al Rusiei bunicul a fost starostele satului). „Și acum, iată, sunt fericit să trăiesc sub împăratul Iosif Vissarionovici Stalin!”.„Stepan Ivanovici, tovarășul Stalin nu-i împărat!”, îl lămurește pripit un activist. „Dar ce-i? Eu îl servesc cu adevăr şi credință, sunt paznic la moara lui Ladu! Noi cu bătrâna ne mulțumim cu ce avem. Ce-ar fi să aibă şi el o capră, să dea câte cinci litri de lapte pe zi – ce, nu-i de ajuns? Atunci poate n-ar mai umbla prin sat fel de fel de agenți: dați lapte, dați carne, dați ouă, dați lână…”
Apropo, cam așa proceda Ștefan Ciubară şi pe timpul românilor. Fusese în opoziție permanentă cu autoritățile locale şi membrii diverselor partide politice. Avea marea plăcere să-i tachineze pe inspectorii şi agenții fiscali. Se ciondănea mai ales cu unul Şoşu, român basarabean, dintr-un sat de pe malul Prutului. Știa că-l cheamă Nicolae, iar pe taică-său Ion. Când îl vedea intrând pe poartă, ca să-l impoziteze, îl saluta sarcastic: «Ну, Николай Иванович, как дела?»(„Ei, Nicolai Ivanovici, cum îți merg treburile?”).Auzeam în familie, că Şoşu era tare supărat. La rugămintea familiei Vornicu, agentul fiscal l-a împlinit pe Ștefan Ciubară. Dar a luat, în contul datoriei, numai hainele de gală ale domnișoarei Elena Ciubară. Cu toată stratagema, domnișoara Ninela Vornicu a pierdut partida. Cică, Ilenuța lui Haba ar fi apărut, inopinat, la mijlocul petrecerii, îmbrăcată în hainele lui maică-sa, şi tot pe ea au ales-o regina balului.
La a doua venire, în primăvara lui 44, „eliberatorii” au dezmembrat definitiv numeroasa familie a lui Ștefan Ciubară. Doi feciori, unul tehnolog-vinificator, altul profesor de matematică şi două fiice măritate, s-au evacuat peste Prut. Fiecare cu familia şi copiii săi. Au devenit astfel refugiați în propria lor țară, România. În Basarabia au rămas bunicul şi bunica, trei fiice şi doi feciori. Cel mai mare dintre feciori, Andrei Ciubară a absolvit seminarul teologic. Nu mai știu din ce cauză, dar nu a reușit să treacă Prutul. Cu toate presiunile şi promisiunile din partea autorităților sovietice, nu şi-a schimbat profesia. Peste vreo zece ani a obținut din nou dreptul de a practica preoția. Feciorul cel mai mic a avut un mare ghinion. Elev fiind, împreună cu un coleg, a fost martorul unei încăierări dintre un popă şi profesoara lor. Popa i-a somat să-şi țină gura. Dar profesoara a decis să-şi facă dreptate şi i-a chemat ca martori oculari. La judecată elevii au spus ce-au văzut cu ochii lor: „Popa a lovit-o!” Preotul i-a anatemizat pe ambii copii. Ghiță Ciubară a dispărut fără urme, iar colegul său s-a spânzurat. Abia la sfârșitul lui 44 am aflat că fugise peste Nistru. Că a fost mobilizat în Armata Roșie, că a devenit ofițer – tanchist. Una dintre fiicele rămase în Basarabia a fost deportată cu familia în Siberia, iar fiica cea mai mare şi mama Ileana au împărțit destinul oamenilor din Pociumbăuţ