Mircea Druc: AMPRENTE – Un DISIDENT ( 1 )

Mircea-Druc

Motto:
„Şi printre voi îmi duc povara
Stropit de râs şi de noroi,
Căci vai de cine-şi pierde țâra
Ca să şi-o ceară de la voi…”
Octavian Goga

Omul,de la naștere și până la 35 de ani, reprezentă un set de competențe, credințe, reacții emoționale, percepții, atitudini și comportamente memorate, funcționând ca un program computerizat la nivel subconștient. În copilărie, creierul este dezvoltat insuficient și ființa umană nu înțelege perfect primele experiențe.Ulterior, acestea devin amintiri inconștiente, nerezolvate. La etapa maturității, unele dintre răspunsurile omului la situații de viață și evenimente reprezintă în fond reflexe automate protectoare, reacții la un trecut care nu mai există. Pe parcursul vieții am conștientizat: diverse personaje, din epoci diferite, și-au pus amprenta asupra psihicului meu. În situații critice, exemplul lor declanșa frecvent în mintea mea un corector sincron. Prin empatie, reacționam identic la provocări și stimuli exteriori specifici. Comportarealor îmi servea drept ghid moral.

1. Un disident

Cred că orice persoană poate recunoaște existența unei corelații dintre acțiunile sale și trăirile din copilăria timpurie.Am constatat,de-a lungul anilor, că am fost modelat în copilărie de bunicul Ștefan pe care, involuntar, l-am imitat adeseori. Mama îmi spunea că pe la 3-5 ani le făceam anumite greutăți: acasă eram un băiețel cuminte,dar în vizită, la horă în sat sau la o nuntă nu eram „ca toți copii oamenilor”. Din senin, începeam să zbier: „Vreau acasă!”. Preferam să rămân cu bunicul Stefan, care zicea, râzând: „Auziți, voi, să nu-mi mai certați nepotul! Vedeți, e cuminte, se joacă singur în grădină…”. Adeseori, bunicul mă lua cu el la cele două mori de pe Ciuhur. Mare bucurie! La moara lui Iuza, dinspre Pociumbeni, mă scăldam și mâncam miez de floarea soarelui de la presa de ulei. La moara lui Ladu, dinspre Stolniceni, prindeam la gârlă câte o traistă de raci. Din spusele sătenilor, aici, în casa morii,se întâmplase o mare tragedie. Înainte să-i treacă pragul, bunicul își făcea cruce. La români locuise acolo arendașul cu soția și doi copii. Ofticat de atâtea taxe și impozite, venea uneori pe la bunicu, să mai pună țara la cale. „Ștefane, să știi de la mine, vin rușii încurând… O s-o ducem mult mai bine!”În 40, la o lună după cedarea Basarabiei, bunicu se trezește cu arendașul la poartă: „Ștefane, aiștia, nu-s rușii, pe care eu i-am așteptat! Primește-ne, te rog, să stăm la tine o zi două, până găsesc ceva”. Puterea sovietică îl expropriase. I-a luat moara și l-a dat afară din casă. Apoi, un șef de la raion i-a permis „fostului ilegalist” să ocupe două cămăruțe, ca gestionar al morii, devenită întreprindere de stat. Peste un an, ca să nu nimerească în mâinile nemților, evreul și-a omorât soția și copii cu toporul și a incendiat casa. Când oamenii au sărit să stingă focul l-au găsit spânzurat în pod….

Țin minte, după foamete, venea la noi vreun sătean alarmat:„Moș Ștefane, am ieșit din brânză tare bine și mă gândeam să duc cașul și urda la Cernăuți. Dar am auzit că Haim e plecat, n-o să fie sâmbăta asta”. În mod tradițional, țăranii noștri duceau tot ce aveau de vânzare la piața din Cernăuți. Acolo îi aștepta Haim, un angrosist dintre vechile cunoștințe ale bunicului. „Fără un ovrei se face târgul. Îl găsim noi pe Mayer, că-i mare neamul negustorilor”. Adeseori ne trezeam cu „musafiri”. Bunica era năcăjită fiindcă nu prea avea ce să pună pe masă. Eu rămâneam numai ochi și urechi. Dar nu înțelegem mare lucru. Bunicul se întreținea cu „partenerii de afaceri” într-un fel de lingua franca: cu șefii vorbea rusește, cu negustorii – ovreiește, cu potcovarii și tinichigii – țigănește…Se întâmpla ca bunicul să aibă nevoie de ajutor: „Hai, Marcel, cu mine, până la fierăria lui Neniță să aducem…”. „Nu vreau!” „Bine, nepoate, fără un ovrei se face târgul”. Această frază de serviciu trăda calm și înțelegere a situației: „Nu face nimic, mă descurc și sigur” sau „Caut altă soluție”. Am preluat de la bunicu maniera sa de ai trata pe cei care te refuză fără nici un motiv, sau te sâcâie cu invitații și oferte inacceptabile.
Bunicul mi-a rămas în memorie ca un simbol al confruntării între două lumi. Atitudinea sa critică fâță de rânduielile sovietice i-au creat reputația unui disident sui generis. Din această cauză, pe timpul deportărilor și a colectivizării, familia noastră trăia cu frica în sân. Bunica Eugenia îl implora adeseori: „Mata, Ștefane, nu le mai zice nimic la aiștia, că-i rău de noi!”.Bătrânul recalcitrant îi lua mereu peste picior pe activiștii satului. Tănase a lui Ţârlan, secretarul comsomoliștilor, nu putea să treacă pe lângă noi, că bunicul însenina la gard: „Auzi, Afanasii Ivanovici, tu știi că bunicu-tu ieșea primăvara la plug, adormea pe brazdă și-l ciupeau coțofenele?”. Victima ironiei suporta tăcut acest apropo jignitor. Bunicul mai zicea şi de-a dreptul: „Activiștii sunt viță de oamenii leneși, curvari şi bețivi. Aiștia caută să trăiască numai din chilipiruri”. Văzând fâstâceala bietului Tănase, moșneagul continua ofensiva verbală: „De ce porți, flăcăule, o vechitură moscălească? Am în pod o căciulă de astrahan. Drept că a mai pus baba cloșca în ea, dar mai bine ți-ar sta decât asta, cu urechi clăpăuge…!”
Faptul că Ștefan Ciubară era cel mai bătrân om din sat îi servea, probabil, un fel de garanție că nu va fi pedepsit. Şi ereticul se distra. Câte un activist mai înțepat îl repezea: „Taci dracului, Haba (porecla lui Ștefan Ciubară, pe care eu, nepotul, o moștenisem). – Nu mai hăbăi atâta c-o să ajungi în Siberia!”. „Niciodată! Până să mă duceți voi în Siberia, eu mor pe drum, şi tot nu mai ajung acolo…”. Astfel, moșneagul rebel, își exprima supremația față de venetici şi impostori. Când regimul sovietic s-a înrădăcinat definitiv în Basarabia, el se apropia de final.Bunicul Ștefan aparținea deja acelei lumi asupra căreia „eliberatorii” şi gâștele colhoznice nu mai aveau nici o putere.
Februarie, 1951. Alegeri! Activiștii, precauți să nu iasă cu scandal, trimit în misiune două tinere comsomoliste. Cu voce mieroasă, caută să-l lingușească pe bunicu: „Stepan Ivanovici, mata ești om în etate, n-are rost să vii la votare prin troiene. Aducem noi urna acasă”. Dar era greu să-l tragi pe sfoară: „Lăsați-o baltă! Cine va trimis? Cine îmi poartă de grijă?” Nici bunica, nici mama nu reușeau să-l convingă ca să accepte oferta. Şi, cu toții, dădeau din mâni a lehamite. Aveam la activ şi alte eșecuri în acest sens. Înainte de revelion, bunicul ignorase decizia consiliului de familie. A plecat la Brătușeni. In centrul raional avea loc trecerea în revistă a formațiunilor artistice de amatori. A convins o bătrână vădană din sat să-l însoțească. Au urcat pe scenă, au cântat şi au dansat, piese folclorice nealterate, vechi, de când „era bunica fată mare”. Au câștigat un premiu bănesc şi câte un costum… Așa că, nu putea bunicul să omită o eventuală plăcere cu ocazia alegerilor …
Satul e plin de pancarte şi steaguri roșii. La scoală, drânga-drânga-drâng – o orchestră din strânsură. Țineți-vă bine, Ștefan Ciubară merge la votare! Înalt, cu ochi albaștri, în tinerețe era blond, cu barbă albă şi semeț.„Bună ziua doamnelor şi domnilor! – salută răspicat, pe vechi, ca la români şi activiștii înțeleg: semn rău. „O, ce bătrân interesant! – se înduioșa polnomoşnicu de la raion. Acesta era un rus autentic, nu ca hoholii sau alți „ruși de profesie”, de prin pârțile noastre. – Ce pcat că nu ştie rusește!” „Eu n-am să votez! – declară alegătorul capricios. – Doresc, mai întâi, un cântec!”Activiștii sar alarmați, nerăbdători: „Ce cântec, moș Ștefan!?” Moșul le explică. Polnomoşnicu, indulgent, face semn cu capul, în sensul: „Dați-i drumul, ce vă codiți atâta!” Acesta n-are de unde să ştie, că bătrânul… Ce oroare! Comandase „Vasilică din Craiova”. De fapt, nu-i poți explica în două cuvinte unui rus născut pe Volga, că adjectivul „român”, conțineaa priori un fel de crimă politică… Că acest cuvânt nu se poate compara nici măcar cu adjectivele „bulgar”, „maghiar”, etc.( Urmare)