CUNOAȘTEREA LUMII PRIN SIMȚURI ȘI CULORI

constantin-miu

Prof. Dr. Const. MIU

Am primit de la Focșani volumul Algoritm (Editura StudiS, Iași, 2020), semnat de tânăra Alexandra Iancu, opul fiind însoțit de o notiță, în care scriitorul Gh. A. Neagu mă roagă să-mi exprim părerea despre „prozele” care îl alcătuiesc.

Din capul locului, trebuie precizat că nu avem de-a face cu proze, în accepția clasică a termenului. Din mărturisirea autoarei, expusă în Prefață, considerăm că se poate vorbi de un altfel de jurnal, în care Alexandra Iancu declară: „Tot ce știu este că am vrut să scriu minții mele demonstrația că se înșală.” (p. 7). Cele 17 componente ale algoritmului sunt modalități de cunoaștere a lumii, prin simțuri și culori, prin care autoarea își raportează sinele la lume, plecând de la premisa – considerată falsă – că „…suntem ceea ce vor alții să fim…” (p. 12).
Alexandra Iancu se dovedește a fi un spirit avid de cunoaștere. Existența, sub toate aspectele ei, trebuie cunoscută, explorată, în ansamblul ei, dar și sau mai ales în componentele ei. Modalitatea aceasta de cunoaștere este una inedită, pentru că îi oferă eului cunoscător să fie el însuși, unicat, irepetabil. Așa cum un copil, curios din fire, încearcă să afle ce este în interiorul unui ceas care ticăie și îl dezmembrează, bucată cu bucată, ca apoi să-l asambleze, dovedindu-și vocația de constructor, tot astfel procedează și Alexandra Iancu în cele 17 componente ale algoritmului, ca modalități de cunoaștere a lumii, prin simțuri și culori. Spre pildă, în Lecția de pian, autoarea relevă cum concepe/ simte/ înțelege actul cunoașterii. Ea pleacă de la o premisă, formulată retoric: „Dacă ți se spune că ai degete de pianist, ajungi să crezi că știi să cânți la pian?” (p. 46). Apoi, aduce în discuție raportul dintre curaj și stereotipuri: „Crezi asta, dar n-ai curaj să încerci (să cânți la paian – n. n.). Accepți ce ți se spune, ca un adevăr general-valabil; atât de valabil, că nu există decât datorită unor stereotipuri.” (p. 46). Ca atare, acceptând lumea ca pe un dat al destinului, lumea ar părea construită/ făcută/ alcătuită din astfel de sterotipuri: „Așezăm fiecare stereotip într-un sertăraș și ne construim o lume din astfel de sertare.” (p. 46). Indiscutabil, cunoașterea presupune, în egală măsură, curaj și curiozitate: „Dacă am încerca să dezmembrăm un pian, am simți miros dulce de lemn vechi. Am mirosi copilărie, iar copilăria ar evada din el și nu ne-ar mai fi teamă. Teamă să reasamblăm pianul.” (p. 46). Cu siguranță, am fi demni de vocația noastră profesională, dacă ne-am învinge teama cunoașterii sinelui: „Ne e frică să căutăm, pentru că ne e frică de noi. Frică de ceea ce nu cunoaștem în noi.” (p. 49).
Pe dihotomia curaj/ frică e construită și prima componentă a algoritmului – Supă de legume: „Am mai gătit înainte, dar n-am avut curajul să încerc să îmi gătesc propria supă, cu ingredientele mele preferate.” (s. n., p. 8). Având în minte noțiunea de supă autoarea încearcă să o înțeleagă (cf. p. 9), de aceea va face referiri la părțile componente – ingredientele. Spre a emite judecăți despre oameni și felul lor de a cunoaște, Alexandra Iancu abordează o altă dihotomie: aparență/ esență: „Apreciem oamenii după frumusețe, după importanță, după <>. Alegem legumele după aceleași criterii. În fond, suntem alcătuiți din prejudecăți; suntem o prejudecată; suntem ceea ce vor alții să fim…” (p. 12). Concluziile acestei „rețete” de cunoaștere de viață au la bază ideea că omul e prizonierul prejudecăților: „Unii n-au curaj să o guste. O resping după miros. Alții condamnă bucătarul, deși n-au gătit niciodată o supă; n-au gândit o supă. (p. 18). Pe aceeaşi canava a cunoașterii este însăilat şi raportul perseverenţă/ neputinţă, prima însemnând progres în cunoaștere, cea de-a doua – stagnare: „Supa cere perseverență. Dar n-apucăm să știm ce e perseverența, pentru că o înecăm în amăgiri. Ne amăgim cu neputințe, cu incapacități. Ne amăgim cu lipsuri pe care nu le avem. Ne subestimăm din comoditate, din luxul de a avea totul fără efort.” (p. 19). Câtă luciditate în judecăți, cât adevăr de viață!
Poveste în oglindă are la bază sinestezia. Pornind de la declarația „N-am văzut niciodată cum arată o floare în oglindă” (p. 29), oglinda fiind simblolul realității închipuite, autoarea discută semnificația culorilor în actul cunoașterii frumosului din natură: „Culorile scot la iveală frumusețea vieții. De noi depinde să alegem nuanțe frumoase.” (p. 29). Iată câteva adevăruri ignorate de cititorul/ trăitorul/ cunoscătorul comun:
– „Galbenul întărește mintea celui care îl poartă; îl iluzionează că dreptatea e galbenă” (p. 30);
– „Movul care vrea să devină lila trebuie să își tempereze impulsivitatea.” (p. 30);
– „Misterul se pierde în tonuri de gri. (…) Griul doar își imaginează gri. Nu crede în ceilalți, pentru că nu crede în el.” (p. 31);
– „Idealurile au culoare verde. Doar la exterior; în interior, idealurile sunt turcoaz. Sunt rupte din nori.” (p. 31);
– „Albul se naște alb și moare, adesea, negru. (…) În oglindă, albul n-are pete, pentru că oglinda le ascunde.” (p. 32).
La finalul Poveștii în oglindă, vom înțelege că floarea de hârtie care „a înfruntat vântul (destinul – n. n.); s-a oprit să se vadă, să se citească” (p. 33), adică să se cunoască, este o metaforă-simbol al sinelui cunoscător.
Iată o autoare care propune un mod inedit de cunoaștere a lumii și a sinelui, printr-un algoritm de viață trăită prin simțuri și culori.