MIRCEA DRUC: In căutarea identității – 4. „Naționalist fără leac”

Mircea-Druc

 

Pentru mulți români, autorul acestor evocări/mărturii este”naționalistul fără leac”.Diagnosticul datează din 12 august 2013. Ion Coja, militant politic naționalist, a inserat niște amintiri de ale mele la rubrica ”Doctrina naționalistă”, susținută pe blogul său. În ”Nota redacției” a menționat: „Sunt onorat să public confesiunile dlui Mircea Druc. Sunt mărturii și observații, analize, diagnoze și prognoze etc., care vor intra în Biblioteca Naționalismului Românesc. Am sentimentul că înlesnesc producerea unui eveniment istoric: intrarea lui Mircea Druc în conștiința teoretică a Neamului”. Complimentul expertului în domeniu l-am perceput drept o ”sentință”, care mă condamna la o căutare și mai asiduă a Identității mele. Un detaliu sugestiv al relațiilor noastre: răspunzând la mesajele mele semnate – „Mircea Druc, un dac liber”,stimatul lingvist, scriitor, publicist și profesor universitar încheie cu:„Ion Coja, civis romanus sum”. Sper că apartenența noastră asumată şi diferită – un dac liber şi un cetățean al Romei imperiale, nu ne va situa, până la urmă, pe baricade opuse. Și încă un mic detaliu: Mișa (diminutivul rusesc de la Mihail) – un român anonim, nefiind de acord cu opinia cititorilor privind persoana mea, și-a plasat la ”Comentarii”, propria părere. Citez: ”Mircea Druc este un om al trecutului. De ce nu vă întrebați, voi cei care sunteți entuziasmați de „analistul” Micea Drug, de ce, în Moldova de peste Prut, el nu mai reprezintă nimic? Doamne ferește de un asemenea președinte! Când l-am auzit ce spunea la DG 24 despre relațiile ruso-ucrainene, despre o posibilă dezmembrare a Ucrainei și a Rusiei, am înțeles cât de depășit este acest Mircea Drug”. La doar câteva luni de la intervenția lui Mișa, s-a întâmplat ceva la Kiev, apoi în Crimeea, și lumea știe ce a urmat și care sunt relațiile ruso-ucrainene.

Toate bune și frumoase, în democrație fiecare făptură umană are dreptul la opinie. Dar cum îmi văd eu adevărata identitate? Mai întâi, o importantă precizare autobiografică: nu sunt născut în URSS. Nici în Republica Moldova. Declar acest fapt ori de câte ori am ocazia. Le-am spus-o și birocraților de la București, când mi-au eliberat cartea de identitate. Dar, totuna, au scris incorect. Am văzut lumina zilei în satul Pociumbăuţi, comuna Zăicani, plasa Râșcani, județul Bălți, România, la 25 iulie 1941. Exact la data când, după lupte grele, ostașii români eliberaseră Basarabia și Nordul Bucovinei. Pământurile sfinte, răpite în iunie 1940, erau reintegrate în spațiul nostru ancestral. Bătălia clocotea deja undeva peste Nistru, departe de locul unde m-am născut. Trecuse o lună și câteva zile de când conducătorul Statului Român, mareșalul Ion Antonescu, rostise: ”Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!”, cuvintele sacre pentru noi.

Încă o precizare de principiu: din martie 1944 până la 5 decembrie 1991, (data colapsului de jure al Imperiului ideocratic bolșevic), am fost cetățean sovietic. Abia la cei 50 de ani împliniți, urmând procedurile legale, am reușit să-mi reconfirm cetățenia română, la care nici părinții mei, nici eu nu am renunțat niciodată. Și astăzi, eu, fiul lui Gheorghe Druc și Ileana Cuibară, basarabean prin naștere, bucovinean prin educație și transilvănean prin empatie, mă identific:un dac liber din specia Dacia Phoenix, cetățean român. Nu dețin și cetățenia altui stat.În pașaport eram „cetățean sovietic”, aveam „propiska” la Cernăuți și, conform noii legislații adoptate după dezmembrarea URSS, puteam deveni cetățean ucrainean. Nu am solicitat și nu am avut nici cetățenia Ucrainei și nici a Republicii Moldova. Dar nu pentru a fi român cu acte în regulă în dreapta Prutului. Cetățenia moldovenească nu am acceptat-o din principiu: nu pot considera drept Patrie cele șase județe din stânga Prutului, decretate stat independent, cu centrul la Chișinău. Nici cele cinci raioane sovietice din stânga Nistrului, cu centrul administrativ la Tiraspol,care s-au proclamat „republică moldovenească nistreană”, înaintea Republicii Moldova. Și nici cele 20 de sate din sudul Basarabiei, neomogene etnic, cu pretenția lor nostimă de „republică găgăuză”, având capitala într-un centru raional de croială sovietică. Prin ocuparea Basarabiei și Nordului Bucovinei, mi s-a impus contrar voinței mele, cetățenia sovietică care a dispărut prin destrămarea URSS. Și, categoric, nu am depus nici o cerere pentru a obține cetățenie moldovenească. M-am născut pe teritoriul statului român și, prin lege, sunt cetățean român (articolul 5, alineatul 2 din Constituție stipulează că cetățenia română nu poate fi retrasă celui ce a dobândit-o prin naștere).

În tinerețe îmi sunau în urechi cuvintele generalului Charles de Gaulle, președintele Franței: ”Viața este viață, adică o luptă, atât pentru o națiune, cât și pentru un om”. Cei care aderă la mișcările de eliberare națională cunosc sensul unei atare opțiuni. Numai un naționalist poate avea asigurate o identitate naturală, veridică și o imunitate protectoare. În același timp, naționalistul se expune unui risc permanent. Un lucru straniu: în perioada sovietică parcă îmi era mai ușor, să fiu naționalist, deși nu puteam să vorbesc și să scriu despre naționalism. Acum, în democrație, e foarte greu, ba chiar periculos, să fii naționalist, mai ales, în spațiul ex-sovietic, unde mentalitatea gâștelor colhoznice rămâne una dominantă. Mai trist, că nici Deminternul nu prea admite ”atitudini de liber-cugetător”… Totuși, ceva grav se întâmplă în lume deoarece tematica naționalistă nu mai este un tabu nici în Rusia, laboratorul istoric al Kominternului.Viața trăită și încercările destinului m-au convins: lupta națională, în comparație cu lupta de clasă, înseamnă să-ti găsești o familie spirituală. Să descoperi un mediu, unde fiecare persoană în parte ar putea identifica forma şi esențaa ceva către care, în subconștient, a tins mereu, din copilărie. Cu certitudine, doar naționalistul are identitate: sunt român, rus, german, evreu etc. Apoi comunist, fascist, liberal, conservator, creștin, iudaist, musulman, budist, păgân. E simplu şi ușor: ești precum te-ai născut. Dar e greu să vorbești, să scrii despre aceasta.

Lumea întreagă e copleșită de incertitudini, fiind amenințată de terorism, pandemii, cataclisme climatice. Sunt fenomene fără precedent, precum masificarea demografică (transformarea persoanelor și a comunităților în mulțimi anonime); Europa suportă o nouă mare migrație a popoarelor; în Rusia foarte mulți pravoslavnici, din cele mai diverse motive, se convertesc la islam. Astăzi, când uraganul globalizării spulberă independența, suveranitatea și diversitatea, doar naționalismul mai reprezintă o forță integratoare, o bază a legitimării individuale și colective. Percep etnocentrismul drept o constantă istorică, concurentul socialismului și al liberalismului. Confruntarea acerbă dintre internaționalism și naționalism determină Viitorul. Nu văd semne că în secolul XXI omenirea va face față provocărilor fără existența națiunilor și doar cu ”statul minimal”.

Timp de cinzeci de ani am fost supus rigorilor Imperiului ideocratic sovietic. Am încercat să mă refugiez în Occident, virtual și chiar în sensul direct al cuvântului. Am scris despre aceasta în „Evadarea”, o evocare publicată în „Basarabia Literară”, la 22 martie 2019. Când micele națiuni captive și solidare au demolat șandramaua sovietică, am nimerit din cazarma comunistă, în bordelul societății de consum. Totuși, trecut prin paradisul sovietic, parcă aș fi fericit Aici și Acum. Mă simt liber și oarecum mai împăcat sufletește. Dar mă incită în continuare internaționalismul crâncen, globalizant, extremist și mortal. Fie el de stânga sau de dreapta, internaționalismul conduce întotdeauna la aceleași abnegații ale mulțimilor revoluționare. Apoi, la aceleași eșecuri și sacrifici inutile. Nostalgia paradisului terestru internaționalist-proletar nu mă încearcă nicidecum. Pentru mine Homo sovieticus e mort.

În plan ideologic, nu sunt aliniat nici unei doctrine politice. Practic, mă aflu situat „dincolo de stânga” şi „dincolo de dreapta”. Dar, uneori, mi-ar fi plăcut să fiu „de aici şi de dincolo”, cu aceeași intensitate şi în același moment.Încerc să evit disputele şi confruntările de tipul: „Aut, aut, tertium non datur!”. Cuget simultan ceea ce, de regulă, este abordat în contradictoriu. Niciodată nu m-am putut adapta. Am făcut adesea contrariul decât mi se spunea. Am fost un fel de disident. Acum, trăind într-un regim al democrației globalizante, îmi vine tot mai greu să asimilez ”politically correct” – ideologia oficială a UE, botezată de unii critici ”californizarea Occidentului”…Uneori, când sunt intervievat, am plăcerea să pariez pe evenimente inopinate, considerate improbabile sau imposibile de gânditorii de elită, de numeroși politologi și experți, care își fac o profesie din a-și da cu părere pe bloguri sau în talk-show-uri interminabile, partizane, plicticoase șiinutile.

Rămân pasionat mai mult de predicții și modele prescriptive. Dar nu subestimez arhivarii și istoricii, autorii modelelor descriptive ale unor timpuri apuse. Involuntar, mă las pradă amintirilor. Drept urmare, caut să definitivez, pe apucate, o lucrare intitulată ”EI şi NOI”. O carte despre niște întâmplări trăite, care îmi determină acțiunile ca o radiație invizibilă. EI sunt gâște domestice/colhoznice. NOI suntem găști sălbatice. Ferma colhozului versus stolul migrator; internaționaliști versus naționaliști. Două structuri biopsihice distincte – OMG și ECOTIP. Internaționalismul este un fenomen artificial. Naționalismul este un fenomen natural. „EI” doresc să restaureze Imperiul. „NOI” promovăm Etnoresurecția.