MIRCEA DRUC: În căutarea identității- 2. Cod comportamental

Mircea-Druc

La 19 ani, am aderat la Mișcarea clandestină de eliberare națională a românilor din teritoriile răpite de Imperiul sovietic în 1940. Treptat, mi-am compilat „un cod comportamental de ilegalist” și mi-am însușit principiul: „Fă-ti drum din mers, vindecat de iluzii!”. De iluzia adevărului și perfecțiunii, absolutului, revoluției și progresului. „Adevărul” nu este ceva static, o existență încremenită în tipare. Aflându-se într-o eternă mobilitate, prospețime și noutate, adevărul este întotdeauna parțial. Și nu-l mai caut prin dogme, teorii, ritualuri sau credințe. Iar perfecțiunea și absolutul nu există și nu pot fi atinse. Revoluția este mai curând distructivă decât salvatoare iar Progresul nu e nicicând atât de mare precum se afirmă adeseori.

Categoric, nu accept adevăruri servite pe tavă. Asta am învățat din zbuciumul vieții. Cred, cu precădere, în adevărul trăit: ceea ce am încercat, practicat şi recunoscut ca adevărat eu însumi. Detest indivizii care, cu orice preț, în orice condiție, insistă să-mi impună propria expertiză și cretinismul lor profesional. Ca supus al Imperiului, am ignorat, pe cât a fost posibil, mitologia comuniștilor. N-am însușit limba ideocratică. Și întotdeauna am gândit incorect din punct de vedere politic. Odată, la orele de ”comunism științific” am pus o întrebare: ”A existat orânduirea sclavagistă. A urmat feudalismul, apoi capitalismul. Acum, în URSS, construim comunismul. Conform materialismului dialectic și istoric, ce va urma după comunism?” Contrariat, surprins, profesorul m-a pus la punct foarte simplu: ”Întrebarea ta nu are sens!”. În consecință, Druc, student la anul doi, nu a trecut examenul din prima dată. Și, pentru o jumătate de an de studii, a rămas fără bursă. Grea viață!

La facultatea de psihologie a Universității de Stat „Lomonosov” din Moscova am investigat o atitudine comportamentală. M-a inspirat „Balada”de George Topîrceanu cu filosofia chiriașului grăbit:„Și iar am plecat mai departe/ De teamă să nu mă fixez…”. Dar, serios și decisiv, m-au impulsionat lucrările savantului italian Cezare Lombroso, în care diagnostichează și descrie „misoneismul” – o atitudine înnăscută de respingere a tot ce este modern; o rigiditate față de ideile şi soluțiile noi, mai cu seamă a celor venite din exterior; o rezistență oarbă la orice inovație, expresia exagerată a legii inerției, care acționează în viața umană, individuală şi colectivă. De fapt, pe mine mă interesa un fenomen psihic diametral opus: atracția instinctivă față de tot ce este nou, de pasiunea schimbului de decor și de teama „fixației”. Pentru denumirea științifică a acestui aspect de manifestare umană am propus noțiunea de „filoneism”, ca o trăsătură de caracter.

Pe atunci, propaganda sovietică ne convingea: ”URSS se află în toiul revoluției tehnico-științifice. Am atins apogeul emulației celor două lagăre – socialist şi capitalist”. Dar, la finele anilor 70, apăruse o problemă. Conducerea de vârf a statului-partid dorea clarificări: cum reacționează nomenclatura la inovațiile aflate pe agenda PCUS? Cum participă șefii la implementarea experienței înaintate, interne și externe? Se bucură de suportul lor inovațiile, tehnologiile de ultima generație, standardizarea, sistemele complexe de control al calității producției și serviciilor, sistemele informatice şi informaționale? În perioada 1975-1980, MGU (facultatea de economie) a efectuat o cercetare specială, pe bază de contract, cu ministerele de ramură. Obiectivul: „Evidențierea acțiunilor tipice ale conducerii economice de vârf în condiții specifice”. Lotul investigat își desfășura activitatea în capitala URSS şi regiunea Moscovei, în RSSM şi RSSU. Erau șefi de departamente din ministere și directori de mari centrale economice. În cadrul colectivului de cercetători, fiind angajat al Centrului științific MGU, am participat la testarea a peste două mii de „comandanți ai industriei”. Printr-o combinare de metode și tehnici psihosociologice consacrate, am elaborat şi omologat o „Tipologie comportamentală a personalului de conducere în condițiile implementării practice a inovațiilor științifico-tehnice”. Ulterior, în 1980, anul absolvirii facultății de psihologie la MGU, am transformat ”Tipologia comportamentală” în teză de diplomă. Consultant științific și conducător mi-a fost profesorul Ахмед Измаилович Китов, șeful catedrei de psihologia conducerii al Academiei MAI URSS, profesor la Academia Economiei Naționale a URSS, doctor în științe psihologice, cunoscut ca promotor al disciplinei ”Psihologia economică”.

În rezultatul acelei cercetării colective s-a descoperit că șefii de rang înalt din marile centralele economice şi ministere se împărțeau în: „conservatori înnăscuți” (misoneişti) – 33%; activiști, inițiatori, animatori (filoneişti) – 8%; „căldicei, centriști” (expectativi) – 52%; „constructiviști creativi” (inovatori) – 7%. Un fapt inopinat și alarmant: competitivitatea Uniunii Sovietice – „făuritoarea bazei tehnico-materiale a comunismului”, practic, era asigurată de elita creatoare (doar 7%), adică, de „revoluționarii autentici ai revoluției tehnico-științifice”. Iată un factor important, dar ignorat de cei care investighează și descriu cauzele stagnării brejneviste şi ale colapsului Imperiului Sovietic. Pe parcursul anilor, m-am întrebat adeseori: ”Cam pe unde mă încadrez în tipologia comportamentală elaborată de mine la Moscova, la finele anilor 70?”. Cu certitudine, în plan psihologic, cele două extreme – misoneismul şi filoneismul îmi sunt străine. Atât dorința de a păstra cu orice preț un status quo („Doar de-oi muri eu!” sau ”Pe aici nu se trece!”), cât şi pasiunea de a schimba cât mai des, oricând, oriunde și orice (”De teamă să nu mă fixez”), sau obstinația de a merge, în toate, până în pânzele albe.

Niciodată nu am respins înțelepciunea și principiile biblice resimțite instinctiv. În relațiile mele interpersonale am căutat mereu să netezesc asperitățile. Adeseori am recurs și la un remediu psihoterapeutic: „Ca să trăiești mai bine în prezent, împacă-te cu trecutul”. Însă nu prea mi-a reușit reconcilierea. Involuntar, mă lăsam pradă amintirilor și nu-i puteam ierta chiar pe toți păcătoșii, nici pe mine însumi. În lumina altruismului-egoist, explicat de biochimistul Hans Selye, fondatorul teoriei stresului, am reformulat îndemnul creștin ”Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”, deoarece este imposibil să iubești la comandă. Și, întotdeauna vor exista „apropriați” mai demni de iubire decât alții. Acum, principiul respectiv îl exprim astfel: ”Fă tot posibilul ca să meriți iubirea aproapelui”. Sau ”Poartă-te cu alții așa cum ai dori să se poarte și alții cu tine”. M-am eliberat de tiparele mentale colective. Caut să trăiesc fără să mai provoc suferință nici mie însumi și nici celorlalți. Principalul e că nu umblu cu fel de fel de trucuri sau șpăgi, ca să pot încălca nepedepsit Legile Naturii. Pentru felul cum îmi duc viața în prezent, mă pot privi sincer în ochi în oglindă cu sentimentul împăcării de sine.

Cred în Dumnezeu dar nu aparțin, în particular şi habotnic, nici unei religii. Și nici nu resping vreuna. Fac o distincție foarte clară între religie, adeziunea la un rit anume și religiozitate, adică spirit religios, independent de confesionalități. Îmi vine tot mai greu să aleg între monoteism, politeism și panteism. Astăzi, până și religia iudaică este zdruncinată de unele descoperiri arheologice, făcute în 2013, în Israel: străvechii evrei ar fi fost politeiști, Yahweh având o consoartă feminină căreia i se închinau. Cu alte cuvinte, practicile de zi cu zi din vechiul regat al Israelului au fost mult mai complexe decât termenul ”monoteism”. Și nici Biblia nu confirmă că vechii iudei erau strict monoteiști. Nu m-am așteptat niciodată să apară vreun salvator, care să-mi preia problemele. Au dreptate, într-un fel, cei convinși că nu vine nimeni să ne ajute să ieșim din situații penibile, provocate de noi înșine. Creatorul ne-a conceput după chipul și asemănarea SA și ne-a înzestrat cu toate aptitudinile necesare pentru a ieși singuri din impas și a ne mântui noi înșine. Avem codificate în ADN-ul uman capacitatea și energia necesară pentru redresarea morală și spirituală.