MIRCEA DRUC: În căutarea identității – 1. Dorul și norocul

Mircea-Druc

Motto: „Am trăit o viață plină de furtuni și am învățat să combat orice tentativă de a mă face obedient. Pot aplica lovituri de răspuns mult mai puternice decât cele pe care le primesc. Și, să fi fost eu Adam, pentru nimic nu aș fi cedat atunci, când s-a arătat îngerul cu spada de foc, ca să-i alunge din grădinile Edenului, pe el împreună cu Eva”.

Firește, și pe mine m-au modelat cei șapte ani de acasă. Am crescut și m-am format în epoca unei confruntări drastice dintre două lumi antagoniste. Prin naștere şi educație aparțineam integral civilizației rurale postbelice din teritoriile românești ocupate de imperiul sovietic… Nostalgia, paremie-se, este o constantă a mentalității românilor.Foarte mulți intelectuali, oamenii de știință și cultură se evidențiază prin faptul că ”duc dorul de ceva”. Pe mine, însă, nici păşunismul, nici sămănătorismul nu m-au tentat. Maxima lui Virgiliu – O, rus, quando ego teaspiciam?, mi-am însușit-o, dar fără patos. Nu poți intra de două ori în apa unui râu. Şi n-are rost să rămâi prizonier al propriului trecut, în sensul psihanalizei lui Sigmund Freud. Narativitatea, care simplifică lumea reală, afectează percepția eternei incertitudini, numită în popor ”noroc”. Românii, mai ales basarabenii şi nord-bucovinenii se plâng adeseori, că n-au noroc.Sub acest aspect cântecul lui Ducu Bertzi „Când s-o-mpărțit norocu” îmi pare emblematic. Adeseori am procedat aiurea și, la pierderi, ziceam că n-am noroc. Influențat de moștenirea mea ortodoxă, m-am bazat pe cultul moaștelor, alteori pe concluzii obținute prin inducție. Probabil, dacă mă nășteam și creșteam într-o familie protestantă, convins de ecuația benefică „efort – recompensă”, aș fi văzut lumea cu alți ochi. Din start, nu aș fi pus accentul pe noroc, ci doar pe responsabilitatea individuală.

Totuși, în plan psihologic, nu eram un tipic fiu al satului natal. Nu împărtășeam durerea romanței „Bătrânii” („De ce m-ați dus de lângă voi…”) de Octavian Goga, auzită de la mama în copilărie. Și niciodată n-am blestemat mijloacele de transport, care „îl duc pe neica departe”, vorba cântecului „Trenule mașină mică” pe versuri de Maria Tănase. Invers, diametral opus: eu visam să plec de acasă. Să cunosc depărtările, să absorb înnoirile. În subconștient, mă antrenam pentru a porni în căutarea altei lumi, a cărei deviză ar fi fost Libertatea, pe care am obținut-o cu prețul unei autocenzuri permanente. Doream să-mi finalizez auto-construirea. Tata, mama și bunicii, nu s-au opus plecării mele și pentru aceasta le-am rămas recunoscător. Niciodată nu au regretat și nu mi-au zis să mă întorc „în colhozul natal” (ideologema impusă de sovietici înlocuind treptat „satul natal” – o denumire tradițională la români).

Îmi amintesc, aveam un scris ieșit din comun, drept, rotund sau înclinat spre stânga. Puteam caligrafia frumos, cu litere latine de tipar, şi odată tata mi-a încredințat o misiune importantă. Să transcriu, într-un caiet gros, o cărticică de rugăciuni. O purtase la piept tot timpul cât a fost pe front, la Oder și la asaltul Berlinului. Acum cărticica se deteriorase şi-i părea tare rău. Tata m-a prevenit sever: „Marcel, să nu adaugi nimic de la tine, că te știu eu!…”. A fost un chin să mă abțin. Pe învățători și colegi îi irita tendința mea de a interpreta orice într-un mod aparte, paradoxal. Fie că era vorba despre un film sau un cântec, o carte sau un banc. Școala, viața de elev nu mă pasiona. Îmi părea rău de timpul pierdut la lecții. Totul mi se părea fals, în comparație cu cele aflate din lecturi extrașcolare (cărți rămase de la români). Deşi, îmi plăceau unele discipline: geografia, limbile, literatura, istoria, şi, mai tare ca toate, biologia. Literatura realismului socialist îmi tăia orice poftă de a citi în limba rusă. Şi, cu atât mai mult, în ”moldovenește”. Mă irita într-un fel aparte producția scriitorilor sovietici moldovenii obligatorie pentru programul școlar. De exemplu, poemul ”Tiraspolul” de Leonid Corneanu, romanul ”Dimineața pe Nistru” de Ion Cana și poezia ”Sat uitat” de Andrei Lupan.

În general, față de cartea sovietică am încercat întotdeauna un sentiment de dezgust. Imperiul ideocratic a dat naștere unui gen specific de ”carte-comisar”, de ”carte-turnător”, având o misiune secretă. Cartea sovietică nu informa, spăla creiere, dezinforma. Te învăța să nu cugeți, să nu pricepi, să nu știi, să nu faci. Pentru gâștele colhoznice internaționaliste fenomenul era considerat un lucru firesc și legitim. Nu există, în percepția lor, ”adevăr inocent”. Orice informație veridică, din orice domeniu de activitate umană, devine prompt o armă a gâștelor sălbatice naționaliste. Mai târziu, pe la douăzeci de ani, în ”Veneția nordică”, am conștientizat o chestiune de principiu: nu sunt nici rusofil, nici rusofob, ci doar un antisovietic irecuperabil. La anticarii din Leningrad și Moscova, căutam cărți în alte limbi, cârti în rusă, editate până la puciul bolșevic din 1917, şi cărți-samizdat pe la cunoscuții mei, niște disidenți sovietici. Acum Internetul ne permite să aflăm ceea ce a însemnat cu adevărat Imperiului sovietic.Abia în prezent, având la dispoziție cărți necenzurate, pentru toate gusturile, lectura în limba rusă a devenit şi pentru mine o plăcere. Și uneori ascult cântecul «Поручик Голицын»în interpretarea lui Александр Малинин. Dar nu sunt nostalgic și nicidecum nu doresc restaurarea Imperiului, fie țarist sau bolșevic, ortodox-pravoslavnic sau neoliberal-multiculturalist.

În 1957, odată cu terminarea școlii medii la Zăbriceni, se încheie o primă etapă din viața mea. Un deceniu şi jumătate. Au fost, cred, anii cei mai stresanți. Micile schimbări în bine, aduse de ”dezghețul hrușciovist”, parcă ne-au înviorat. Pe mine, țin minte, m-au influențat într-un fel și noile reguli ortografice, introducerea unor clasici ai literaturii române în programele școlare. O primă, minusculă victorie a intelectualilor basarabeni, râmași după cataclismul ”eliberării”. La examenul de absolvire am scris compunerea cu noua ortografie. Cum încă nu fusese introdusă oficial, riscam să rămân fără atestat, corigent sau repetent. Doamna Lidia Botnariuc, buna mea profesoare de ”limba şi literatura moldovenească”, a cerut îndurare la secția raională de învățământ Brătușeni: „Druc, este un elev sârguincios, dar s-a grăbit… Vă rugăm, iertați-l!”. Și m-au iertat.
În adolescență, la Pociumbăuți, Zăicani și Zăbriceni, mintea mea de elev captase primele semnale despre trei mari enigme. Trei fii ai Basarabiei, răpite de Imperiul țarilor. Am căutat să mă lămuresc de ce fruntașii unioniști Gherman Pântea din Zăicani, județul Bălți, Vasile Stroescu din Trinca, județul Hotin şi Constantin Stere, din Ciripcău, județul Soroca au devenit legende? M-au fascinat acești oameni-mituri. Cele mai autentice personalități din întreg universul românesc. Faptele lor îmi sugerează existența unor modele comportamentale basarabene, care întregesc patrimoniul de omenie al românilor…