IRONIE și SPIRIT NASTRATINESC

coperta ion iancu vale - revelatii

Const. MIU

Volumul de versuri REVELAȚII din deasupra și din dedesubt (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2013), semnat de domnul Ion Iancu Vale (director fondator al revistei Climate culturale) cuprinde – așa cum mărturisește autorul – creații mai vechi și mai noi, scopul declarat fiind „acela al jalonării drumului meu existențial, spiritual-metafizic, care, în vreme, a fost marcat de sinuozități…” (p. 13).
În prefața cărții – „Revelații” și frondă –, după ce mai întâi menționează că a fost remarcat încă din 1986 de către Constanța Buzea (la Poșta redacției revistei Amfiteatru – precizăm noi – C. MIU), apreciat de către Mircea Horia Simionescu și Cezar Ivănescu (în 1997), Theodor Codreanu vorbește despre spiritul de frondă al unui poet „care se încăpățânează să nu scrie precum colegii postmoderniști”, căci „Ironia se-ndreaptă către poetica postmodernistă, care se leapădă de literatura clasică și modernă, cool fiind să scrii <> fiziologică, fără urmă de pudoare…” (p. 7, 8).
Sub aspect structural, cartea în discuție are trei secțiuni: partea cea mai amplă – Recurs la hotărâre (poezii cu vers liber, datate înainte și după Revoluția din 1989), Percepție metafizică (poezii în vers clasic , dar și în vers liber) și Argumente (aprecierile scriitorilor avizați, pomeniți mai sus, cu privire la creațiile dlui Ion Iancu Vale).
Noi apreciem ironia în absurd, în maniera lui Urmuz. Ilustrative , sub acest aspect, sunt la papura verde și, mai cu seamă, năprasnica fobie a lui Policarp Resteu. În cazul primei creații, incipitul este descriptiv: abundența detaliilor chioșcului cochet (pe dinafară) contrastează cu vidul din interior: „Un chioşc cochet, printre multe altele, din placaj/ şi scândură geluită, vopsit în alb, pe ai cărui pereţi/ o mână pricepută pictase ochiuri de lac din care, / printre nuferi, răsar mănunchiuri verzi de papură.” ; „Prin geamul de o curăţenie îndoielnică se văd aliniate/ de-a lungul pereţilor rafturi goale/ ale căror încheieturi etalează lucrături/ savante de păianjeni.” (p. 19). Acum, se poate înţelege că volumul are la bază raportul aparenţă/ esenţă, deorece, așa cum spune poetul, avem de-a face cu o serie de revelații din deasupra și din dedesubt. La început, discuția dintre cumpărător – un domn elegant, în vârstă – și vânzătoare este verosimilă, însă din momentul când apare întrebarea în legătură cu nodurile gordiene, aceasta alunecă pe panta ironiei în absurd: „<> (…)/ <>/ <>/ <<Ţipătoare, a nu, nu... mie îmi place liniştea>>. / <>/ <>/ (…) <>/ Cumpărătorul dă din mână împăciuitor>>: / <<În fine... daţi-mi doi litri şi o pungă>>.” (p. 20-21). Dacă până aici vânzătoarea e numai lapte și miere, încercând prin răspunsurile sale să câștige bunăvoința cumpărătorului, atunci când acesta o atenționează să nu-l mai ciupească la cântar, ca data trecută, femeia devine isterică și cere unui agent de poliție, aflat prin ăpreajmă, să-l pună la punct pe recalcitrant: „<>.” (p. 22). Felul cum vorbește și acționează omul legii e specific milițianului epocii de aur (cf. p. 22). Finalul este unul deschis: urmează un alt client elegant și în vârstă, alt sergent care își face rondul în dreptul chioșcului, și comedia poate continua la nesfârșit.
A doua creație, de care aminteam, – năprasnica fobie a lui Policarp Resteu – relevă felul cum se va contamina un funcționar de la căile ferate, care asculta disertația crainicului despre microbi. Accidentat în baie, în timp ce „vâna” muște, care ar fi fost purtătoare de microbi, protagonistul ajuns la o circă sanitară se vede nevoit să se răstească la felceriță: „Să nu puneţi mâna pe mine până nu vă dezinfectaţi, / acum, în faţa mea, / toţi sunteţi îmbibaţi de microbi>>, continuă amploiatul, / îmbrâncind-o pe biata fată…” (p. 31). Isteric se comportă și în dialogul cu chelnerul din restaurantul în care intrase, spre a-și potoli foamea: „Eroul nostru îi împinse cât colo mâinile de pe faţa/ de masă, ţipând furios: / <>” (p. 31, 32). Contaminarea e atât de puternică, încât protagonistul e afectat și în plan oniric: „Visase şi se făcea că microbii, care în visul lui luaseră/ forme de monştri hidoşi, imenşi, / dansau în jurul lui cântând: / <> / <>” (p. 33). Obsesia atinge proporții paroxistice: „Terminând cu vasele din bucătărie, / veni rândul lenjeriei şi al hainelor. / Goli şifonierul, sertarele toate, trase carpetele/ de pe pereţi, adună covoarele de pe duşumea/ şi, dezbrăcându-se până la piele, cum l-a făcut mă-sa, / grămădi totul în mijlocul casei. / Dădu drumul la robinete şi începu să arunce sodă/ şi apă fiartă peste tot acest talmeş-balmeş textil. / Spărgând turbata noapte. / zorile îl găsiră pe neobositul Policarp/ mutând, spălând, frecând,…” (p. 33-34). Punctul culminant al fobiei protagonistului este atins în momentul când urcat în salvare, vecinii care au sunat să-l ia văd cum acesta se apucă să frece de zor geamul mașinii, cu o cârpă. (cf. p. 34).
Atunci când abordează lumea rurală, ironia uzitată amintește de spiritul nastratinesc al țăranilor din seria La lilieci a lui Marin Sorescu. Aspectul acesta transpare din povestea celestului zbor al lui Ion Lasămăverde și al nepotului său, Iarel. Ca și la Marin Sorescu în volumul amintit, umanitatea rurală a lui Ion Iancu Vale este prezentată de un regizor discret, lăsând cititorului spectator impresia că această lume pestriță se prezintă singură. Spontaneitatea vorbirii şi faptul că spectacolul se desfăşoară sub ochii cititorului sunt încă o trăsătură a spiritului nastratinesc. Comportamentul deviant al unor personaje, cu apucături sau hobbi-uri ciudate, contrastează cu normalitatea. Ceea ce este „normal” pentru ele e anormal pentru cititorii-spectatori. De aceea, putem situa asemenea personaje în galeria celor cu spirit nastratinesc, ele luând aparenţa drept esenţă. De aici şi rizibilul situaţiilor. Tonul narativ îi permite autorului realizarea unor situații ilare, paradoxale și absurde. Spre pildă, o bizarerie – semnalată de nepotul defunctului celor de la priveghi – anticipează aventurile ieșite din comun, de care vor avea parte, acestea nefiind decât secvențe ale unui teatru în absurd: „În casă toţi tresăriră speriaţi/ când Iarel zise că unchiul mănâncă florile./ Priviră mortul cu ochii holbaţi şi văzură cum buzele/ lui Ion se închid peste codiţa unei flori de lămâiţă şi/ atunci îşi dădură seama că buchetul de flori/ de pe pieptul lui se cam micşorase./ Cu ochii înceţoşaţi de fumul usturător al lumânărilor/ gândiră că au cine ştie ce vedenii…” (p. 45-46). Din momentul când convoiul mortuar pătrunde în curtea bisericii, un cârd de cerbi năvălește dinspre cimitir și se îndreaptă spre pădurea ce înconjura satul. Ei sunt „vestitorii” trezirii lui Ion din somnul lui de piatră: „Ion Lasămăverde „deranjat” din somnul lui de piatră/ se ridică în capul oaselor şi striga tare/ ia biciul Iarel şi mână boii să zburăm, / iar voi fraţilor aşteptaţi-mă acasă că mă întorc să prăznuim.” (p. 48). După o lungă așteptare, cei adunați la praznic, după dorința protagonistului, se trezesc cu carul mortuar și spre dezamăgirea lor, în loc să le povestească despre aventura sa celestă, Ion vrea să se veselească: „Însă, chiar atunci, în strigătele de bucurie/ ale mesenilor, carul poposi lin în faţa porţii. / Din el sări Ion mai viu ca oricând, / intră în curte şi se aşeză pe scaunul pregătit / îndemnând să se toarne băutură şi să se aducă mâncare./ (…) Cei prezenţi începură să bea şi să mănânce în tăcere/ aşteptând ca „zburătorii” să înceapă să povestească. / Ion însă le strigă să fie mai veseli, / că doar e vorba şi de o înviere, nu doar de o înmormântare…” (p. 49). În acordurile de vioară a lui Ghiță Șapteluni, sunt prezentați prietenii cei mai buni ai mortului/ înviatului, fiecare având o anecdotă năstrușnică (Viță Măgădău, Bică Belea, Lică Gurău, Bian Brăduț, Vili Zgârci, File Speriatu – cf. p. 50-51). Povestea se complică a treia zi, când cheflii sunt treziți de chiotul ciobănesc al lui Ion. Acesta se precipită să prindă un fluture sângeriu și „intră pe uşa deschisă a camerei, din care/ cu trei zile în urmă Ion fusese scos din coşciug pentru/ a fi dus la groapă, iar Ion intră şi el după fluture în casă.” (p. 54). Finalul are mai multe secvențe în absurd:
– „Cei de afară îl aşteptară un timp bun, sperând/ ca acesta să le mai aducă băutură, setea lor devenind/ din ce în ce mai puternică. Acesta însă nu mai apărea.”;
– „Brică plecă după el, în camera de jos, să vadă ce face/ şi îl găsi pe Ion întins pe masă, / cu mâinile încrucişate pe piept/ şi cu ochii larg deschişi. / Între buzele strânse se întrezărea o aripă purpurie / de fluture”;
– „toţi îl priveau zâmbind sceptici. / Erau convinşi că e vorba de o nouă farsă, că Ion se va scula/ şi îşi vor continua cheful”;
– „aşa că începură să-l scuture, să-l gâdile, / să-i dea bobârnace, dar degeaba/ Ion era de data asta mort, ca morţii.” Punctul culminant este unul paradoxal. În loc să rămână la priveghi, cei care până mai deunăzi chefuiseră lasă mortul singur, doar cu nepotul.
Din secțiunea Percepție metafizică, ne-a atras atenția poezia zburătorii, care având la bază motivele zborului și al dublului, pune în discuție, sub aspect metaforic, soarta creatorului, care aspirând spre înalt, spre perfecțiune, are un destin nefericit – aidoma păsării frumoase, cu aripa rănită, ce tânjește să zboare, poetul poatea avea parte și el de un zbor frânt, curmat de crudul destin: „O, pasăre frumoasă, ce milă mi-e de tine, / acum că într-un fel te-asemuieşti cu mine, / la fel ca mine tu tânjeşti spre înălţare/ tot vrând să fii alături de veneratul soare. // Şi nu ştiu care este cel mai nefericit/ tu c-ai pierdut zborul, sau eu că mi-a lipsit/ căci m-am născut cu dorul de a muşca din zare, / doar aripi n-am avut la gândul ăsta mare. // Dar hai la mine-n casă, te rog ca să primeşti/ tovarăşă să-mi fii cât o să mai trăieşti, / iar eu voi priveghea din viaţă să nu zbori/ şi doi vom fi de-acum tereştri zburători.” (p. 142-1143).