ASA NE ZIS-A EMINESCU (II)

De loc. Dacă cultura se joacă după scriitori, atunci vom trebui să constatăm, cu părere de rău, că Eliad şi Asachi ştiau de zece ori mai multă carte decît d-nii C.A. Roseti, Costinescu, Carada şi Fundescu, că Anton Pann era un scriitor cu mai mult talent şi mai de spirit decît o sută dintre ofticoşii cari fac astăzi ,,esprit” prin gazete, că singura comedie ,,Buna educaţie” a lui C. Bălăcescu e mai originală decît toate scrierile ale d-lui V. A Ureche la un loc apoi să nu uităm că de generaţia aceea a urgisiţilor boieri se ţine pleiada scriitorilor noştri celor mai buni: Alecsandri, C. Negruzzi, Bolintineanu, Donici, Bălcescu, ş.a., că oamenii ştiau o limbă frumoasă, vrednică şi înţeleasă de opincă ca şi de Vodă. Apoi exista autoritate şi ascultare. De ziceau Vodă un cuvînt era bun zis, iar azi…?
Azi porunceşte cîinelui, cîinele pisicii, pisica şoarecelui, iar şoarecele de coadă îşi atînă porunca.
Azi găseşti prin sate ordine ministeriale cărora nu li se dă nici o urmare, deşi d. primari au scris pe dînsele ,,se va urma în conformitate cu ordinele d-lui ministru”. Azi se împlinesc ordinele numai cînd d. prefect sau subprefect voiesc să se răzbune asupra unui conservator.
Statul e azi maşina prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici.
Iată în ce hal am ajuns cu suveranitatea poporului, libertate, egalitate, fraternitate.
Apoi bune sunt? Bune numai au un cusur. Nu se potrivesc.

3. BĂTRÎNII ŞI TINERII

Cu greu pricepe o minte de rînd că nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri şi nici un adevăr social vecinic. Precum viaţa consistă din mişcare, aşa şi adevărul social, oglinda realităţii, este de-a pururi în mişcare. Ceea ce azi e adevăr, mîine e îndoielnic, şi pe roata acestei lumi nu suie şi coboară numai sorţile omeneşti, ci şi ideile. În această curgere obştească a împrejurărilor şi a oamenilor stă locului numai arta, adică, ciudat lucru, nu ceea ce e-n folosul oamenilor, ci ceea ce este spre petrecerea lor. Citim astăzi cu plăcere versurile bătrînului Omer cu care petreceau odată neamurile de ciobani din Grecia, şi imnele din Rig-Veda pe care păstorii Indiei le îndreptau luminei şi puterilor naturei. Pentru a le lăuda şi a cere de la dînsele iarbă şi turme de vite. Tot aşa privim cu plăcere plăsmuirile celui mai mare poet pe care l-au purtat pămîntul nostru, plăsmuirile lui Schakespeare, şi ne bucurăm de frumuseţea lor atîta, ba poate mai mult încă decît contimporanii lui, şi tot astfel privim statuele lui Fidias şi-ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael şi ascultăm muzica lui Palestrina. Tot astfel ne bucură portretul pe care-l face Grigore Ureche Vornicul lui Ştefan Voievod cel Mare, încît simţim şi astăzi plăcerea ce vrednic şi ce virtute de român a fost Măria Sa.
Dar nu tot astfel sunt gîndurile care ating folosul oamenilor, bunul lor trai şi petrecerea lor unul lîngă altul fără a se prigoni şi fără a-şi amărî viaţa ei în de ei.
Întroducînd legile cele mai perfecte şi mai frumoase într-o ţară în care nu se potrivesc, deci socotesc de rîpă, oricît de curat ţi-ar fi cugetul şi de bună inima. Şi de ce asta? Pentru că viu, e organic şi trebuie să te porţi cu el ca şi cu orice alt organism. Iar orice organic, se naşte, creşte şi se poate îmbolnăvi, se însănătoşeşte, moare chiar. Şi precum sunt deosebite soiuri de constituţii, tot aşa locuirea se face într-astfel, şi, pe cînd Stan se însănătoşează de o buruiană, Bran se îmbolnăveşte de dînsa şi mai rău.
Cum numim însă pe cei care zic că au descoperit o singură doftorie, pentru toate boalele din lume, un leac fără greş, care, de eşti nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfîrşit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi, durere de măsele, tot cu o alifie te unge şi tot cu un praf te îndoapă.
Pe un asemenea doftor l-am numi şarlatan.
Ce să zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurilor noastre tot c-un praf te îndoapă, care cine ştie de ce o fi bun?
Da’-i şoseaua rea, încît ţi se frînge caru-n drum? Libertate, egalitate şi fraternitate şi toate vor merge bine. Dar se înmulţesc datoriile publice? Libertate, egalitate şi fraternitate dă oamenilor şi s-or plăti. Da’-i şcoala rea, da’ nu ştiu profesorii carte, dar ţăranul sărăceşte, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grîu, da’-i boală de vite?…Libertate, egalitate şi fraternitate, şi toate or merge bine ca prin minune.
Am arătat într-un rînd, că aceste prafuri şi alifii ale liberalilor le-am luat de ni-i acru sufletul de ele şi tot rău.
Or fi bune ele buruienile acestea pentru ceva, dar se vede că nu pentru ceea ce ne lipseşte tocmai nouă.
Să vedem acum cum au ajuns liberalii la reţeta lor, bună pentru toate boalele şi pentru nici una. În veacul trecut a fost în ţara franţuzească tărăboi mare pentru că statul încăpuse prin risipa curţii crăieşti într-atîtea datorii încît se introdusese monopolul pînă şi pentru vînzarea grîului. Ajunsese cuţitul la os prin mulţimea dărilor şi prin tot soiul de greutăţi pe capul oamenilor, încît nu mai era chip decît să dai cu parul şi, sau să scapi, sau să mori, decît să duci aşa viaţă.
La noi, Vodă Ştirbei, pleacă din domnie, lăsînd 16 milioane în vistieria ţării şi 3 milioane la cutiile satelor. Nu se potriveşte!
În Franţa toate dările erau date în antrepriză, şi antreprenorii storceau toate clasele societăţii, pentru a hrăni curtea cu trîntorii ei. La noi, dările se strîngeau mare parte de-a dreptul, iar Vodă era boier cu stare, care trăia de pe moşiile lui şi nici nu făcea vreun lux de-acătărea. Iar nu se potriveşte!
În Franţa locurile de judecători şi din armată se cumpărau cu bani, şi dreptatea asemenea, la noi fiecine, după cîtă carte învăţase şi minte avea, putea să ajungă alături cu coborîtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. Iar nu se potriveşte! [După atîta libertate, egalitate şi fraternitate, astăzi judecătorii îşi cumpăr locurile iar noi cumpărăm de la ei dreptatea, dar numai cine are destui bani să-i mulţumească!]
În Franţa nemulţumirea era la culme căci fiecăruia îi trebuia mai mult decît avea. Luxul şi modele istoveau averile cele mari. La noi, boierul moştenea o blană de samur de la străbunul său, un sal turcesc de la bunu-său, un antereu de citarea de la tată-său, avînd de gând să le lase toate şi nepotu-său, ca să se fudulească şi el cu dînsele şi fiecare avea strînsură pentru iarnă şi parale albe pentru zile negre; c-un cuvînt fiecare avea mai mult decît îi trebuia, căci pe atunci toată ţara era ,,conservatoare”. Iar nu se potriveşte!
Oare ce făcuseră moşnegii ca să merite urgia liberalilor? Ce să facă? Ia pe cît îi ajunsese şi pe ei capul. Biserici, mănăstiri, şcoli, spitale, fîntîni, poduri, să li se pomenească şi lor numele cînd va creşte iarba pe deasupra lor…şi încă una, pe care mai că era s-o uit. Mulţi din ei au scos punga din buzunar şi au trimis pe băieţii ce li se păreau mai isteţi ,,înlăuntru”, ca să înveţe carte să se procopsească spre fericirea neamului. Şi-au crescut şerpi în sîn cu alte cuvinte.
Căci acest tineret s-au fost dus într-o ţară bolnavă în privinţa vieţii sociale. Clasele superioare putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de plăceri nemaipomenită în alte colţuri ale pămîntului, producerile sănătoase în literatură şi artă făcuseră loc picanteriilor de tot soiul, în sfîrşit orişice era mai căutat decît apa limpede şi răcoritoare de izvor. Apă cu parfum, apă cu zahăr, apă cu migdale, apă cu otravă, tot ce pofteşti numai apă de izvor nu. Acolo, în loc să-nveţe lucruri folositoare, adică cum se ară şi samănă mai cu spor, cum faci pe copii să priceapă mai bine cartea, cum se lecuieşte o durere de stomac, cum se ţese pînza şi se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cisme şi alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape toţi pe politică , să afle adică şi să descopere cum se fericesc neamurile şi cum se pun la cale ţările, adică au adunat multă învăţătură din ,,Figaro”, ,,Petite Republique Française” şi, cu capul ol şi punga item, s-au întors rînduri-rînduri în ţară ca să ne puie la cale. Această tinerime veselă şi uşoară, trăieşte în România şi se trezeşte în Franţa, trăieşte într-o ţară săracă şi au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franţa, are trebuinţe de milionari şi bani mai puţini decît cinstita breaslă a ciobotarilor din acele ţări. Acest tineret ce se caracterizează printr-o rară lipsă de pietate faţă cu nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoşeşti, vorbind o păsărească coruptă în locul frumoasei limbi a strămoşilor, măsurînd oamenii şi împrejurările cu capul lor strîmt şi dezaprobînd tot ceea ce nu încape în cele 75 de dramuri de creier cu care i-a-nzestrat răutăcioasa natură, acest tineret, zic, a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris şi, înarmat cu această vastă ştiinţă, vine la noi cu pretenţia de a trece de a doua zi între deputaţi, miniştri, profesori de universitate, membri la Societatea Academică şi cum se mai cheamă acele mii de forme goale cu care se îmbracă bulgărimea de la marginea Dăunării!
Căci cei mai mulţi din aceşti lăudaţi tineri sunt feciori de greci şi bulgari aşezaţi în această ţară şi au urmat întru românizarea lor următorul recept: ia un băiat de bulgar, trimite-l la Paris şi rezultatul chimic e un june ,,român”. Pe la 1840, Eliad bătrînul, pe cînd încă nu se numea ,,Heliade-Rădulesco” adică pe cînd încă nu-l ameţise atmosfera Parisului, scrie marelui ban M. Ghica următoarele: ,,Sunt tată de familie, n-am unde să-mi cresc copiii decît în aceste aşezăminte, (ale ţării) pentru că, şi de-aş avea mijloace a-i creşte aiurea, planul meu nu este ca eu să-i cresc străineşte şi apoi ei să trăiască româneşte, voi să fac din ei români şi trebuie să ştie cele româneşti şi legi şi obiceiuri. Ticăloşi au fost părinţii şi ticăloşi fii care orbeşte s-au crescut pentru ,,alt veac” şi pentru ,,altă ţară” şi au trăit apoi în ,,alt veac” şi în ,,altă ţară”.
În mod precis abia se poate arăta ce lipseşte acestor indivizi pe care geograficeşte, şi pentru că ei o spun, îi numim români. Le lipseşte simţul ,,istoric”, ei se ţin de naţia românească prin împrejurarea că s-au născut pe cutare bucată de pământ, nu prin limbă, obiceiuri, sau manieră de a vedea.
Astfel vin pătură după pătură în ţara noastră, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele franţuzeşti sau din scrierile lui Saint-Simon şi ale altor scriitori ce nu erau în toate minţile iar formele vieţii noastre de astăzi au ieşit din aceste capete sucite care cred că în lume poate exista adevăr absolut şi că ce se povesteşte în Franţa se potriveşte şi la noi. Cînd au sosit la graniţă, bătrînii-i aşteptau cu masa-ntinsă şi cu lumînări aprinse, habar n-aveau de ce-i aşteaptă şi de ce belea şi-au adus pe cap. Bucuria lor că venise atîţea băieţi tobă de carte scoşi ca din cutie şi frumoşi nevoie mare!
Dar ce să vezi? În loc să le sărute mîinle şi să le mulţumească, ei se fac de către pădure şi încep cu libertatea, egalitatea, fraternitatea şi suveranitatea, încît bătrînii-şi pierd cu totul călindarul. Parcă se pornise morile de pe apa Siretului. Şi le povesteau cîte în lună şi în soare, cîţi cai verzi pe pereţi toţi, cu un cuvînt cîte prăpăstii toate. Cum să nu-i ameţească? Cap de creştin era acela, unde se mai pomenise atîtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle bătrînilor. Ba strigoi, ba baccele, ba cioroi, ba retrograzi, ba cîte altele toate, pînă ce au ajuns să le zică: că nu mai sunt nici români, că numai d-lor care ştiu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români iar bătrînii sunt altă mîncare. Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ţi zic eu! Şi, cu toate acestei ei nu fuseseră decît numai români. De aceea, în dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se făcea. Neam de neamul lor trăind în ţară, nepricepînd altă limbă decît cea românească, închinîndu-se în această limbă, vorbind cum se vorbeşte cu temei şi sănătos, ci auzind –ţiunile, şi –ţionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile, şi propriamentele, au gîndit în gîndul lor: ,,De, frate, noi om fi fost proşti. Noi socotim că, dacă ştim ceaslovul şi psaltirea, cum se ară gospodăreşte un ogor, cum se cresc vite şi cum se strîng banii, apoi ştim multe. Da’ ia auzi-i, că nu ştim nici măcar româneşte”. Şi în loc să ia biciul din cui să le arate cum li-i popa lor, au zis: ,,De, dragii moşului aşa o fi. N-om fi ştiind nici româneşte…Dar de acum mult au fost, puţin au rămas, şi în locul nostru voi veţi stăpîni lumea şi veţi orîndui-o cum vă va plăcea vouă”. Şi, luîndu-şi ziua bună de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat acolo unde nu le mai zice nimeni că au fost răi români, mai fericiţi decît noi, care am fost meniţi să ajungem zilele acestea de ticăloşie, în care ţara se înstrăinează pe zi ce merge în gîndire şi-n avutul ei, şi cînd toţi se fălesc de a fi români fără a mai fi. Uimitoarea putere a frazelor, împrejurarea că mulţi dintre liberali erau chiar copii de-ai lor, care aşteptau numai ca ei să închidă ochii pentru ca să bată la tălpi averea moştenită, credinţa că cei ce venise tobă de carte ar fi mai folositori decît dînşii, patriotismul lor dintotdeuna încercat şi dovedit prin cinci veacuri de cînd au stătut stîlpi acestei ţări, i-au făcut să tacă molcum şi să se retragă din viaţa publică fără zgomot, fără opoziţie, fără mînie.
I-au tras liberalii pe sfoară, cum îi trăsese cu un veac şi ceva înainte fanariotul Mavrocordat. Acest domn şiret nu putea pune biruri pe ţărani pentru că erau vecini şi cisla, care-i ajungea pentru plata dării către Poartă, prea puţin mai ieşea. Ce va fi fost vecinătatea aceea nu ştim bine nici astăzi, dar, tocmai pentru că n-o ştim, ni se pare că trebuie să fi fost o măsură luată de Domni, după vremi de mare turburare şi de invazii, ca să statornicească oamenii, să nu umble din loc în loc cu bejenia. De-ar fi fost vreun rău pe capul oamenilor ne-o spuneau cronicarii, care totdeauna revarsă cuvinte de mînie asupra orînduielilor ce asupreau norodul. Precum liberalii le ziceau boierilor ,,strigoi” şi alte celea, asemenea le-au zis şi domnul fanariot că sunt vînzători de sclavi, tirani, etc. şi le-au luat ochii, încît ei s-au adunat şi, cu mitropolit în frunte, au ridicat vecinătatea şi s-au legat cu jurămînt că neam de neamul lor, n-a mai înfiinţa-o.
Atît au şi aşteptat domnul.
Nemaifiind oameni boiereşti erau a nimănuia şi de a doua zi le-a pus biruri ce nu le-au mai avut niciodată, biruri pe care apoi le-au încincit şi înzecit preste cîţiva ani.
Şi, ca şi la începutul veacului trecut, urmările bunei lor credinţe au fost cumplite. Bătrînii aveau gură de lup şi inimă de miel; au venit liberalii cu gura de miel, plină de cuvinte amăgitoare, dar cu inima de lup. Ce-au făcut vom vedea mai pe urmă.

4. ILUSTRAŢII ADMINISTRATIVE

Dacă i-au apucat liberalii pe boieri înainte, se-nţelege că opinia publică din ţară s-ar porni asupra lor.
Nu înţelegea nimenea atunci la noi, şi abia acum au început să înţeleagă pe ici pe colo, că temeiul unui stat e munca, şi nu legile.
Nu înţelegea aproape nimeni, că bogăţia unui popor stă, nici în bani ci iarăşi în muncă.
Banul ,,reprezentează” numai munca, nu este ea însăşi, şi, aducînd bani mulţi cu ciubărul într-o ţară în care munca lipseşte, veri ajunge să plăteşti o zi de lucru cu un napoleon, o pereche de cisme cu cinci, şi-acolo tot povestea veche, adică tot sărac, dovadă ţările cu mine de aur din America. Căci dintre cel ce cîştigă 10 şi cheltuieşte 11 şi cel ce cîştigă 12 şi cheltuieşte 1, acest din urmă e cel bogat, iar cel dintîi e sărac. Apoi se mai răspîndise încă o părere greşită, care era, ba mai este încă aproape generală, că ţara noastră e cumplit de bogată şi că poţi cheltui din greu, ea tot o să aibă de unde plăti.
Nu-nţelegea nimeni că bogăţia nu este în aer sau pământ, ci în braţe şi că, unde lipsesc braţele sau calitatea producţiei e proastă, nu poate fi nici vorbă măcar de ţară bogată.
Deci în ţară săracă am voit să introducem de-a gata toate formele civilizaţiei apusene.
Trebuie şcoli. Prin ce le putem înfiinţa? După cum am spus, buruiana noastră de leac – prin muncă. Trebuie ca şcoalele puţine, cîte erau, să se ridice la cel mai înalt grad de dezvoltare cu putinţă, precum se începuse treaba în vremea în care d-nii Laurian, M. Cogălniceanu ş.a. nu erau decît simpli profesori de liceu. Pentru atîta treabă erau şi buni. Generaţia ce le-ar fi urmat ar fi făcut altele mai bune şi mai multe şi, în treizeci de ani cît sunt de atunci, aveam astăzi şcoli destul de multe şi bune şi o generaţie sănătoasă care ar şti să gîndească limpede şi cu temei şi să-nşire două cuvinte potrivite pe hîrtie. Aceasta ar fi fost calea de dezvoltare prin muncă. Am luat calea contrară. Pe vechii profesori de liceu i-am prefăcut în profesori de universitate, deşi nu se potriveau de loc, căci nu se ocupase toată viaţa c-un singur obiect, apoi am făcut o mulţime de şcoli secundare, pe care le-am umplut cu care cum ne-au ieşit înainte, apoi mii de şcoli primare, la numirea personalului cărora chiar de cap ne-am făcut. Afirmăm că sunt sute de învăţători care nu ştiu să despartă cuvintele unul de altul, nici să puie punct şi virgulă unde trebuie. Nu mai pomenim de sintaxă sau de ortografie, căci în privirea aceasta e vavilonie curată, şi fiecine crede că poate scrie cum îi place.
Ne-au trebuit o administraţie mai bună. Boierii – îşi procopseau vechilii de moşie făcîdu-i zapcii. Rău şi fără cale, n-o tăgăduim, dar ce au făcut liberalii? Au numit pe orişicine, numai să fi ştiut a înnoda două slove, adică tot pe acei vechili, numai că le dădură dreptul de a juca pe autoritatea statului faţă de foştii lor stăpîni. Ce treabă avea însă zapciul vechi? Să îngrijească ca oamenii să-şi semene toţi pămîntul, să depuie partea lor în coşurile de rezervă şi din cînd în cînd, îi mai scotea şi cîte un drum a cărui facere o poruncise domnia.
Bun, rău – atîta treabă ştia să facă.
Dar se mai potriveau ei cu noua stare de lucruri, cu cerinţe mai mari? Cîtu-i lumea şi pămîntul nu. Căci fiind astăzi omul liber de a nu ţinea coşare de rezervă şi de a nu-şi semăna ogorul propriu, adică liber de a muri de foame cît i-a plăcea, subprefectul, care azi nu are o idee mai clară de ceea ce trebuie să facă decît profesorul lui, nu mai are nici o treabă, ci e curat un agent de corespondenţă între prefectură şi primării, iar prefectura este un biurou de corespondenţă între minister şi subprefecturi, şi în linie din urmă, primăria e un biurou de corespondenţă între autorităţi şi particulari, o treabă pe care serviciul poştal o îndeplineşte mai bine şi mai repede. Afară de aceasta mai sunt încă ceva, agenţi electorali faţă de care îşi vînd votul.
Li s-au luat atribuţiunile simple pe care le aveau zapcii vechi şi li s-au dat altele, pe care nu le pricepeau deloc, căci administraţia este o ştiinţă, iar subprefectul de azi nu ştie mai mult decît a scrie neortografic şi a încurca slovele pe hîrtie fără a şti ce zice într-însele.
A administra? Dar întrebatu-s-au vreunul din geniile universitare ale liberalismului ce va să zică a administra? Ce va să zică bunăstarea populaţiunii ca pe un lucru încredinţat înţelepciunii şi vegherii sale? Să gîndeşti pentru cel ce nu gîndeşte, să pui la cumpănă dările comunale, să le deschizi oamenilor ochii ca să nu puie dări peste dări, ba butucărit, ba stupărit, ba văcărit ba cîte comedii toate îi trec primarului pentru a stoarce şi cea din urmă picătură de sînge din ţăran?
Ce era mai firesc decît ca liberalii să se întrebe ce înseamnă a administra? Îndată ce ar fi făcut această întrebare ar fi văzut ce gingaş lucru e administraţia şi cît de necesar ca un subprefect să ştie atîta carte cît şi un profesor de administraţie şi de economie politică, şi pe lîngă aceasta îi trebuie şi o deprindere cu locul în care trăieşte, pentru a şti să implice ceea ce ştie.
Excepţie făcînd de ţara noastră, administratorul pretutindenea, e un adevărat părinte al populaţiei rurale. El are să judece cînd scade populaţia, de ce scade cînd dă îndărăt producţia, de ce dă; cînd e un drum de făcut, pe unde să-l facă; cînd e o şcoală de înfiinţat unde s-o aşeze mai cu folos, şi în sfîrşit el e autoritatea care cu vorbă bună poate convinge pe ţăran că trebuie să aleagă de primar în sat pe cel mai harnic, mai de treabă şi mai cuminte român, iar nu pe cel mai hărţăgos, mai bun de gură şi mai rău de treabă; el vede dacă notarul şi învăţătorul ştie carte şi dacă popa îşi vede de biserică ş. a. m. d. Pentru sarcina de subprefect se cere atîta ştiinţă, atîta dezinteresare, atîta patriotism şi cît le poate avea numai un om cu multă şi temeinică cultură. Cum că vor fi şi între cei de azi oameni cumsecade admitem, dar, în orice caz, o cultură temeinică şi o experienţă lungă sunt o garanţie mai mare decît nici o cultură şi nici o experienţă.
Dar fiindcă la aproape toate posturile din ţară poate aspira orice cenuşer, de aceea fiecine care a-nvăţat două buchii lasă plugul, cotul şi calupul în ştirea lui Dumnezeu şi rîvneşte a se face roată la carul statului. S-au făcut ei, nu-i vorbă, mii de locuri în care să încapă, dar nu-i încape pe toţi, încît acum au de gând să mai scoată la maidan alt moft, descentralizarea şi efectivizarea funcţionarilor publici, ce, cel puţin pe rînd, să încapă în pita lui Vodă, adică vor să creeze un guvern de zece ori mai scump, c-un personal de zece ori mai numeros şi mai netrebnic decît cel de azi, care să se schimbe din trei în trei ani şi să se sature toţi, căci numai cu libertatea, egalitatea şi fraternitatea sadea nu se cîrpesc toate coatele rupte. Dar să nu uităm vorba. Oamenii care nu ştiu scrie şi citi sunt mulţi în ţara noastră şi vor fi din ce în ce mai mulţi. Toţi au dreptul de a fi funcţionari ai statului sub diferite forme şi toţi aspiră ca măcar subprefecţi să li se dea Dumnezeu să ajungă.
De acolo au interes ca liberalii să vie la guvernul central, pentru c-atunci se mătură ţara de la un capăt pînă la altul, atunci e vremea ca un avocat fără pricini să se facă director de şcoală secundară, un altul primar de oraş, iar al treilea revizor de şcoale, un al patrulea prefect. Dar odată intraţi în pîine ei au interes să ţie mult guvernul liberal şi, fiindcă aceasta atîrnă de Camere, deci de alegeri, ei se fac luntre şi punte ca să-şi scoată prietenii deputaţi. Dar prietenii în mare parte sunt sau ei înşişi arendaşi ai statului, sau rude cu arendaşii, sau antreprenori de lucrări publice, sau advocaţi de antreprenori, sau au procese cu statul, deci caută să fie aleşi, ca să tremure miniştrii de dînşii şi să le facă treburile. Băcanul, negustorul, preotul care nu ştiu istoriile astea, îşi dau votul pentru că ,,libertatea” e în primejdie şi mai ales pentru că liberalii promit totdeauna că nu se va mai plăti nici o dare; nici timbru n-are să mai fie în vremea lor, nici capitaţie, nici monopol de tutun, nici armată, nici dări pe băuturile spirtoase, ci numai posturi multe, în care să încapă toţi, şi Paştele Domnului, Paştele libertăţii de la un capăt al ţării la altul.