ION STURZA: „URMĂTORUL PREŞEDINTE AL RM VA FI NĂSCUT PRIN FRAUDĂ SAU CORUPERE”

sturza

– Dle Sturza, mă gândeam şi eu să mă las de jurnalism şi să mă apuc de afaceri, dar nu am pile în instituţiile de stat, nici în justiţie. Am vreo şansă să reuşesc?

– Când vin în RM, am foarte multe întâlniri cu începătorii şi de fiecare dată mă ciocnesc cu aceeaşi decepţie. Le explic că nu ei sunt cei care ar putea să nimerească în vizorul „peştilor mari”. Această percepţie este, totuşi, destul de aproape de realitate. A devenit o tradiţie să vorbim despre corupţie şi justiţie care, de fapt, e doar un birou de licitaţii. Din păcate, în ultimul timp s-au activizat şi aşa-numitele bande de raideri, care atacă instituţiile bancare şi firmele şi care au transformat activitatea economică a RM într-o farsă. Dar pentru începători asta nu e important. Încercaţi, cred că o să izbutiţi.

– La ce etapă intri în vizorul „peştilor mari”?
– Când ai o anume cifră de afaceri şi anumită profitabilitate. „Băieţii deştepţi” au deprins un lucru foarte cinic – că e mai bine să trânteşti o bârnă în faţa cuiva şi să strângi biruri. Aceşti „băieţi deştepţi” l-au rugat pe un ex-ministru al Economiei să le facă un studiu foarte detaliat, în care sunt analizate toate fluxurile de mărfuri şi bani din RM. Şi au început să ia dijmă de la toţi. A fost cea mai profitabilă afacere din ultimii zece ani – s-a făcut printr-un concubinaj între politic şi raideri, ai căror lideri astăzi ne conduc.
Unii politicieni fac câte 1 mln. USD pe lună

– Când s-a întâmplat asta şi cine-s aceşti lideri? Ei sunt azi la guvernare?
– Nu dau nume. Azi nu mai înţelegi cine e la guvernare şi cine – nu. Cert e că au existat asemenea „afaceri”, iar dijma era strânsă de la toţi. Vorbim de perioada 2001- prezent. Zilele astea, un student m-a întrebat cu tristeţe de ce îl învăţ să facă investiţii, să muncească, pe când el ştie foarte bine că un lider politic face lejer un milion de dolari pe lună, fără investiţii şi stresuri? Am rămas şocat că un tânăr cu studii în Occident îmi aduce asemenea exemple…

– De ce aţi numit justiţia „biroul de licitaţii”?
– Sunt şi printre judecători oameni cinstiţi, dar, în majoritatea cazurilor, în instanţă câştigă cel care dă mai mult. Uneori, însăşi suma litigiului poate fi mai mică decât cea încasată de judecător… Când discut în privat cu unii judecători, le zic: „O fi frumoasă viaţa voastră, cu vile somptuoase şi maşini, dar nu vă apucă uneori un pic de teamă faţă de Dumnezeu? Că faceţi lucrurile astea pe sudoarea şi sângele cuiva?”…
„Ministrul Finanţelor era king of the kings”

– Mircea Druc spune că azi în viaţa politică a RM decide doar capitalul. Iar Marian Lupu recunoaşte că sistemul politic şi mediul de afaceri de la noi se protejează reciproc. Aşa era şi în timpul guvernării dvs.?
– Nu, la noi rămâne dominanţa factorului politic. Cel cu pârghiile politice şi administrative are posibilitatea să stimuleze sau să distrugă orice afacere. Când eram premier, n-aş spune că aveam o influenţă mare asupra mediului de afaceri sau invers. Ştiu mulţi oameni de afaceri care încercau să intre pe uşă, îi dădeam afară şi ei intrau pe fereastră. Dar eu cunoşteam prea bine mărunţişurile din mediul de afaceri, ca să fiu manipulat de ei. Noi am venit la guvernare într-o situaţie mai specifică, într-o criză economică profundă, care s-a aprofundat din cauza unor ambiguităţi în reforme. În 1998 ne-a pocnit în moalele capului şi criza financiară din Rusia şi n-am mai avut timp să ne ocupăm de interese private. Am aflat mai târziu că, între timp, unii parteneri de coaliţie îşi făceau micile treburi. Eram vicepremier în guvernul Ciubuc-2, când am început lupta cu achitările reciproce – o mega-afacere pe atunci – şi un subaltern m-a întrebat: „Bine, dar nu vă temeţi, că aveţi şi dvs. copii?…”.

– Cum funcţiona această afacere?
– Agenţii economici nu plăteau impozitele în bani şi Bugetul se executa în proporţii foarte mari din aşa-numitele „achitări reciproce” cu caloşi, cu produse agricole, cu gardul de la primărie, cu seminţe etc. Nimeni nu putea să spună care era preţul real al acestor bunuri şi ele erau date la preţuri duble sau triple. Împingeau la stat toate resturile, tot ce nu puteau să vândă. Unii agenţi economici făceau achitări la Buget până şi cu bucăţi de trotuar. De la fiecare achitare, funcţionarul care o accepta primea 10-15% cash. Executarea bugetului fiind în proporţie de 40-50%, salariile şi pensiile au început să se plătească din fondurile acelea. Până atunci, însă, RM nici nu avea Buget. Era o compilaţie de teze şi cifre, care nu se executa şi care era foarte puternic influenţat, la partea de venituri, de tot felul de excepţii. Aşa s-a ajuns să dăm şi pensiile în produse alimentare sau alte bunuri. Atunci achitarea salariilor era în totalitate la discreţia ministrului de Finanţe. El era cel mai important om în stat, era king of the kings. Şi preşedinţii, şi premierii îi trimiteau „bileţele de amor”, prin care îl rugau să-i plătească cuiva leafa… Iar pensia, oricât ar fi de ridicol, era la discreţia poştaşului din sat. Dacă, în lipsă de fonduri suficiente, într-un sat ajungea 50% din pensii, poştaşul împărţea pensiile cu avans rudelor sale, iar altora nu le dădea nimic. Am făcut ordine în Buget împreună cu Zinaida Grecianâi, care ştia toate chiţibuşurile stimulate de Ministerul Finanţelor. Am decis să nu se mai facă excepţii pentru plata impozitelor, care să fie achitate doar în bani, iar contribuţiile pentru salarii şi pensii să fie împărţite uniform. Şi lucrurile s-au stabilizat. În toamna lui 1999, pensiile se plăteau lună la lună şi adunam chiar şi rezerve.

Roşca l-a constrâns pe Ciubuc să-şi dea demisia

– Dl Ciubuc spune că i-a fost greu să-şi formeze al doilea guvern, din cauza algoritmului, pentru că ADR îi propunea viceminiştri cu care nu putea lucra. Dvs. cum v-aţi creat cabinetul?
– Situaţia era departe de ideală din punctul de vedere al unui preşedinte de colhoz, care cu „dumnezeul mamei voastre” gestiona colhozul. Dar era un guvern de coaliţie, pe care l-am format conştient. Nominalizările în guvern au fost pe criterii po-li-ti-ce, conform algoritmului. Aşa funcţionează în toată lumea o alianţă de guvernare. Când mi s-au propus miniştrii, m-am relaxat. Nu era funcţia mea să fac trierea asta. Conduceam un guvern politic, compus din reprezentanţii partidelor, care şi-au luat responsabilitatea politică pentru guvernare. Am avut miniştri cu totul haioşi sau din afara piesei de teatru, dar pe urmă s-au încadrat şi ei şi au devenit actori importanţi… Şi dl Ciubuc, după câteva tentative de a ne struni, s-a relaxat şi… nu ne-a împiedicat să facem reformele. El se ocupa de şedinţele lui, cu telefoane, cu raioane – o lume absolut paralelă, care nu avea nimic cu agenda guvernului. Modelul său de management, deprins din experienţa sovietică, nu coincidea cu intenţiile noastre. Totuşi, el a fost foarte corect cu noi. Ne-a lăsat să lucrăm şi noi am făcut programele anticriză foarte profunde. Problema lui era că nu avea acoperire politică în parlament, fiind persoana lui Lucinschi. Apropo, eu am fost categoric împotriva demiterii sale.

– Păi, el singur şi-a dat demisia…
– Nu, a fost constrâns de Iurie Roşca să demisioneze. Roşca l-a atacat foarte brutal. Pe urmă mi-am dat seama că, astfel, Iurie voia să amplifice criza economică şi cea politică. Când coincid două pojaruri, arde mai frumos. Şi el se gândea că acolo, prin cenuşă, poate să mai pescuiască ceva. Mai mult, Iurie era absolut convins că RM nu iese din criza economică. Avea acces la nişte informaţii şi considera că, orice guvern ar veni, îşi va rupe gâtul. Şi atunci a început aukţionul – îmi dai Procuratura, Finanţele, Vama, Fiscul. De fapt, el nu avea intenţia să oprească criza, ci era absolut convins că lucrurile vor degenera profund, că nu se va alege piatră pe piatră din povestea asta. Şi atunci, cu „mâinile curate”, pe cal alb, va veni să salveze Moldova.
… şi a avut toată viaţa de plătit nişte poliţe

– În interesele cui, credeţi, a lucrat Roşca?
– Ştiu, dar nu vreau să vă spun. Roşca a avut toată viaţa de plătit nişte poliţe. Eu ştiam de aceasta, dar m-am temut de Dumnezeu şi nu m-am avântat în speculaţii. Dar alţii n-au avut această frică şi el, până la urmă, a nimerit în propria capcană. Încercările sale permanente de a depăşi nişte complexe istorice cred că l-au epuizat psihic. Îmi pare rău, deoarece a fost un reper pentru mulţi oameni, care au luptat sincer şi dezinteresat pentru unele valori, iar Roşca i-a abandonat atât de brutal. A fost prea cinic. Roşca întotdeauna, însă, s-a bucurat de haos, de confruntări. Pentru el nu contau alte lucruri…
– Roşca a devenit manipulabil, „datorită” acelor poliţe?
– Bineînţeles. El încă nu avusese de afacere cu un monstru ca Voronin. Nu spun „monstru” în sensul rău… Voronin are o experienţă extraordinară de viaţă, inclusiv ca aparatcik sovietic. Ştie foarte bine să manipuleze oamenii. Principiul său era foarte simplu: depistezi neajunsurile omului, îi deschizi rana şi torni sare. Dacă nu are rană, i-o faci… Voronin pe toţi aşa i-a condus. Şi Roşca cel puternic, Roşca cel care putea să schimbe guverne, să strângă zeci de mii de oameni în Piaţă, a căzut pradă în mâinile generalului.

– De când Roşca plăteşte poliţele şi pentru ce?
– De prin 1987-1988… Trecem pagina!

60% din deputaţi sunt exponenţii unor sponsori…

– Spuneaţi într-un interviu că Lucinschi, aflând că veţi fi premier, a scăpat ceaşca de cafea din mână…
– Nu a scăpat-o. Martorii spun că a spart-o de perete. După alegerile din mai 1998, el m-a acceptat ca premier, dar, în final, l-a convins pe dl Snegur şi, implicit, toată Convenţia Democrată ca să meargă cu dl Ciubuc. Cred că a fost o decizie bună, căci eu încă nu aveam experienţa necesară. În timpul acesta, Piotr Kirilovici s-a ciocnit de o realitate diferită de cea cu care el era deprins, că „eu sunt preşedinte şi voi executaţi”. De multe ori, fără să căutăm conflicte, veneam cu contraargumente, ceea ce lui nu-i convenea. Atunci a înţeles că noi devenim un pericol politic. Între timp, noi preluasem iniţiativa în PR-ul politic şi figura preşedintelui cădea în umbră. Echipa noastră şi blocul economic, legat de mine erau cele mai incomode pentru el. De aceea, a încercat să-i propună ca premieri pe Bobuţac, Urecheanu, dar ADR, minus Roşca, m-a ales pe mine. Noi eram concentraţi pe reforme, pe promovarea imaginii republicii, pe relaţiile externe, fiind slabi de tot la crearea de grupuri de influenţă, la corupere, la împărţirea de posturi sau ciolane…
– Pe atunci se vindeau funcţiile în instituţiile de stat?
– Nici atunci, nici azi, cred că nu se vede că cineva vinde. Dar partidele au sponsori care îşi doresc să-şi promoveze oamenii, mai ales în parlament. Şi sponsorii stabilesc nişte „tarife”. De exemplu, dacă vrei să ai un deputat, trebuie să dai, să zicem, 100.000 de lei. Ia uitaţi-vă în lista parlamentului – în proporţie de 60%, deputaţii sunt exponenţii unor sponsori. Asta nu înseamnă că se vinde lista, dar partidul e nevoit să meargă la aceasta, din lipsă de fonduri. Alta e că unii sponsori au dorit cu tot dinadinsul să ajungă ei înşişi deputaţi, lucru care i-a şi scos la iveală. Şi, când te uiţi, regii sunt cam goi!
„Această operaţiune lungă şi diversionistă…”

– Şi demisia dvs. a fost o încercare a lui Lucinschi de a vă elimina de pe scena politică, pentru că se apropiau alegerile prezidenţiale?
– Da, bineînţeles, iar scenariul a fost pus la cale de Petru Kirilovici, profund nemulţumit de relaţiile lui cu majoritatea parlamentară. În plus, se apropiau prezidenţiale, iar ratingul său era într-o scădere continuă. Fiindcă nu câştiga din contrapunerea cu guvernul, el trebuia să revină în forţă cu o iniţiativă. Una dintre formule era demiterea executivului şi crearea unei noi majorităţi parlamentare, cu ajutorul căreia – în caz contrar, prin referendum – să transforme RM în republică prezidenţială. El voia drepturi depline ca să numească şi să conducă guvernul. Primul pas în acest proiect politic era demiterea guvernului Sturza, aflat în creştere de autoritate. A făcut-o în stil securist, pe la spate, împreună cu comuniştii, cu o parte din colegii noştri din partid şi cu Roşca. Pretextul demiterii a fost proasta pregătire pentru iarnă – exact în duhul plenarelor CC, deşi lucrurile nici pe departe nu erau aşa. Noi soluţionaserăm problema cu datoria istorică faţă de „Gazprom”, iar plăţile curente erau, mai mult sau mai puţin, plătite la timp. Am fost informat însă că s-a intervenit la „Gazprom”, ca să şantajeze Guvernul RM cu sistarea gazului… Numai că procesul s-a pornit, noi am fost demişi, iar gazul a fost sistat în timpul guvernului Braghiş. Această operaţiune lungă şi diversionistă s-a terminat în maniera cea mai dezastruoasă pentru Lucinschi – el pur şi simplu a dispărut din viaţa politică -, dar şi pentru ţară, căci schimbarea în pripă a Constituţiei ne-a adus la opt ani de dominare a comuniştilor.

„M-au invitat să fiu selectat ca unul care va schimba lumea”

– Presa a mai scris că demisia dvs. a fost determinată şi de faptul că la finele lui 1999 RM urma să semneze, la summitul UE de la Helsinki, documentul prin care RM avea să fie aprobată ca ţară eligibilă pentru procesul de eurointegrare? Cum aţi reuşit această apropiere de Europa?
– Summitul nu are legătură cu demiterea mea. E adevărat că atunci se resimţea o apropiere în relaţiile RM cu SUA, cu ţările europene. În luna noiembrie, premierul italian Maximo D’Alema, la care mi s-a spus că Italia şi alte state vor insista ca, la Helsinki, să se menţioneze în documentul final că RM e pasibilă pentru procesele de integrare europeană. Aceasta ar fi declanşat un proces rapid de negociere a Acordului de asociere şi de integrare pe criterii politice. Şi România, şi Bulgaria, în mare măsură, au fost primite nu pe criterii de performanţă, ci politice. Astăzi aşa ceva e imposibil. A fost o şansă care nu a fost meritul lui Sturza – exista o euforie de extindere în UE, proiectul european lua amploare, se înregistra creşterea economică europeană. Astăzi nimeni nu mai intră pe criterii politice. Europa e alta.
– E adevărat că aţi aderat la Loja masonică?
– Categoric niciodată! Eu totdeauna am avut o atitudine ironică şi chiar dispreţuitoare faţă de tot felul de chestii din astea. Au fost şi multe tentative de a mă converti la alte religii. S-a ajuns până la aceea că, la nivel de şefi mari de stat, cineva – nu vă spun cine, că o să cădeţi jos! – m-a invitat să fiu selectat ca unul care va schimba lumea. Şi eu le-am spus sincer: „Eu sunt, prin naştere, creştin ortodox, şi altceva nu poate să existe”. Sunt lucruri pe care nu le poţi schimba, cum nu poţi să schimbi culoarea pielii, pe mama sau pe tata.

– În care cult au vrut să vă atragă?
– Nişte devieri, ca să spunem, a religiilor creştine. Cu tot respectul faţă de orice religie, sunt lucruri pe care nu le poţi schimba, cum nu poţi să schimbi culoare pielii, pe mama sau pe tata. Masoneria a fost ceva istoric, dar acum îs jocuri ale unor oameni maturi care au rămas copii infantili. Vă daţi seama, să umblu eu cu pestelcă?
Oleg Voronin a început afacerile cu „apă sfântă”

– Cum l-aţi cunoscut pe Oleg Voronin şi cum aţi ajuns să conduceţi împreună „Fincombank”?
– L-am cunoscut pe la sfârşitul anilor ‘80, când era un simplu cercetător ştiinţific într-un laborator. Atunci erau foarte multe afaceri „interesante” – cei de la laboratorul respectiv încercau să demonstreze că apa simplă, tratată printr-o instalaţie de prelucrare cu izotopi, asigură plantelor o roadă mai mare. De fapt, era o mică şmecherie. Mergeau pe la preşedinţi de colhoz, le dădeau bani sau un televizor şi aceia semnau nişte acte în care era scris că tot ce e tratat cu „apa sfântă” aduce roade… Mai aproape l-am cunoscut pe Oleg în 1993 când noi, un grup de entuziaşti, am decis să fondăm o bancă. Printre acţionarii de la început am fost şi eu, ca persoană şi companie, dar şi el. Aveam relaţii strict de afaceri, corecte, care s-au dezvoltat destul de bine. Atât timp cât ceilalţi acţionari, colegi din Consiliul de administrare al Băncii, împărtăşeau aceleaşi valori cu mine, am rămas acolo. Eu aveam experienţă, inclusiv internaţională, şi voiam să fac restructurări profunde în bancă, dar apoi am simţit o reticenţă şi o răceală din partea lor. La finele lui 2005, când lucrurile au degenerat de tot, mi-am dat demisia şi mi-am vândut pachetul de acţiuni. Oleg a preluat de la mine funcţia de preşedinte al Consiliului.
– În ce măsură banca se bucura de protecţie din partea statului, când Voronin era la putere?
– Nu era nevoie să intervină persoana X sau Y, dacă se ştia că acţionar este fiul preşedintelui RM. Cine mai putea să deschidă gura pe atunci? Deşi, în ultimii ani, avantajele administrative în sectorul bancar nici pe departe nu erau ale „Fincombank”. Cred că, dacă voiau ei, o făceau prima bancă din Moldova. Dar, oricât ar fi de straniu, n-au făcut-o, inclusiv ca să nu ia toate pietrele în cap. În schimb, acel care era undeva în umbră, s-a dezvoltat rapid.
„Cei de la guvernare se uită la comunişti ca la potenţiali parteneri de afaceri”

– Acum în ce relaţii sunteţi cu Oleg?
– În nicio relaţie. Zilele astea ne-am întâlnit şi am discutat despre situaţia politică, la iniţiativa lui. În rest… totuşi, rămâne o problemă între noi doi acel atac furibund asupra mea, din 2008. Atunci, mi-au fost deschise vreo opt dosare penale, comuniştii suspectându-mă că susţin moral şi financiar un partid de opoziţie care azi e la guvernare. Mi-au atacat frontal toate rudele şi partenerii de afaceri… Am depăşit problema prin judecată, ca să nu devin dependent sau cumătru cu noua guvernare. Şi am câştigat. Dar ştiu că anume Oleg a coordonat atacul. Îl înţeleg – el este un fecior-model, ţine foarte mult la tatăl lui şi este gata să frângă gâtul oricui pentru el. N-a mai contat istoria relaţiilor noastre – eram inamicul politic. Dar tot atunci aflasem că şi alţi oameni de afaceri, care azi sunt în diferite prezidiuri, făceau scenarii cum să-mi incendieze gardul, ca să mă intimideze. Foarte multe lucruri făcute de Voronin nu erau iniţiate de el – erau băieţi care îl întărâtau, care ştiau cum să-l manipuleze, căci erau geloşi pe afacerile şi succesele mele.
– După dvs., Oleg Voronin este un bun om de afaceri sau un profitor de puterea politică a tatălui său?
– El a fost un om de afaceri destul de inteligent, corect, abil, atâta timp cât tatăl lui nu s-a aflat la putere. Pe urmă, toate aceste calităţi nu mai contau. Dar n-a făcut el chiar atât de mulţi bani – poate că au existat nişte scheme din care profita şi el, dar cu totul alţii au strâns marile profituri. Marea greşeală a familiei Voronin este că ei, în dorinţa de a fi cât de cât corecţi, au limitat implicarea lor, inclusiv a lui Oleg, în afaceri. În schimb, au deschis porţile pentru altcineva. Şi acel altcineva, când s-a schimbat guvernarea, a spus senin: „Mulţumesc! Nu-mi mai sunteţi datori cu nimic, la revedere!”.

– Dar cu ce scop Voronin l-a ajutat pe acest „altcineva”?
– Fiecare guvernator are nevoie de cineva care să-i ducă geanta, să-i pună o masă, să-i organizeze un avion. Perioada de creştere absolut fulminantă a unor oameni de afaceri din RM a fost anume în 2002-2010. Majoritatea continuă să-şi menţină poziţia în topul afacerilor, care însă nu sunt afaceri.

– Cum apreciaţi faptul că actuala guvernare îi tolerează pe comuniştii care au încălcat legea?
– Din considerente politice. E, poate, o greşeală sau o tragedie faptul că ei nu se gândesc la comunişti ca la un adversar politic, cu care trebuie să lupţi şi să foloseşti toate metodele ortodoxe sau mai puţin ortodoxe. Doar comuniştii niciodată nu s-au jenat să folosească tot arsenalul neortodox împotriva opoziţiei. Cei de la guvernare se uită la comunişti ca la potenţiali parteneri de afaceri. Ceea ce-i convine de minune partidului comuniştilor, căci, între timp, lucrurile se mai aşează şi se uită.
„Este un război total, până la distrugerea totală a inamicului”

– Care sunt deosebirile dintre ADR şi AIE?
– Marea şi cerul. Noi am existat, am funcţionat. Am avut un document pe care l-am negociat şi l-am respectat, un organ colectiv de conducere a Alianţei, care a funcţionat. Noi ne apucam de haine, dar, dacă discutam ceva, era un rezultat. Iar guvernul a funcţionat pe principii colective, nu autoritare. Nu Aparatul Guvernului, nu prim-ministrul era persoana-cheie într-un minister, ci ministrul. Acum, e clar că astea nu există. Se fac încercări de a gestiona guvernul în stil autoritar. Nu spun că-i rău – poate că, la anumite etape de criză, trebuie să avem un Putin moldovenesc. Dar eu consideram că altfel se poate face lucrul… Din păcate, această ruptură, care s-a produs între liderii AIE, e atât de profundă, încât nicio înţelegere nu mai este posibilă. Astăzi, Alianţa e dominată de cu totul alte criterii – al nostru şi al vostru.
– Neînţelegerile din AIE sunt cauzate de lupta pentru sferele de influenţă dintre cei doi foarte bogaţi lideri ai Alianţei?
– Nu este o împărţire a sferelor de influenţă. Noi avem o oligarhie veritabilă, când interesele economice şi cele politice au intrat într-un concubinaj, în detrimentul interesului public. Din păcate, noi toţi am devenit ostaticii acestei dominante politice. Este un război total, până la distrugerea totală a inamicului. Am mai văzut astfel de lupte între bărbaţi, care apar din gelozie reciprocă, din dorinţa de a domina tribul de unul singur, din lipsă de cultură politică. Toate acestea, în toamnă vor degenera în lucruri mult mai triste…
„În toamnă, este inevitabilă reconfigurarea brutală a scenei politice”

– Anterior declaraţi că în toamnă vom avea anticipate. Sunteţi de aceeaşi părere?
– Mai puţin, pentru că anticipatele sunt un risc pentru toţi actorii politici. De aceea, ei vor încerca să găsească o soluţie, care va fi la limita nu doar a moralităţii, dar şi a legalităţii. Şi va fi o mare problemă pentru următorul preşedinte, care va fi născut în rezultatul unui compromis moral profund, şi, posibil, prin fraudă sau corupere. Nu ştiu cât de confortabil se va simţi acest preşedinte cu o legitimitate foarte dubioasă, care va fi pusă sub semnul întrebării. Nu ştiu nici dacă avem nevoie de un preşedinte care va fi rezultatul unui compromis sub masă… Mă refer la tot ce se întâmplă astăzi după cortină, şi nu toţi vedem.
– Credeţi că preşedinte va fi Filat, aşa cum se vehiculează, sau există şi alte soluţii de depăşire a crizei politice?
– Filat e doar una din variante. Cert e că Alianţa nu are nicio soluţie.
Ea nu există, persistă doar frica, care poate să-i mai menţină ceva timp copăcei. Dar în toamnă este absolut inevitabilă reconfigurarea brutală a scenei politice în RM. Să admitem că AIE va reuşi să convingă PCRM să voteze candidatura iniţială. Dar pentru acest candidat nu vor să voteze nu doar comuniştii, dar nici colegii săi de partid. Nici factorii externi nu-l mai doresc. Cred că el înţelege lucrurile acestea. Astfel, jocul se va face pe axa PCRM şi o parte din PLDM, pentru că există şi liberal-democraţi care au rezerve faţă de o asemenea coaliţie. Poate că, sub influenţa factorului extern, se va ajunge la consens şi pe alte criterii. Pentru că sunt necesare reforme profunde, constituţionale şi politice, care ar definitiva construcţia statală a RM. E un proiect mare, pe care nu poţi să-l faci doar cu o Alianţă, ci cu implicarea tuturor actorilor politici importanţi. Altă platformă de discuţii, care i-ar putea consolida pe toţi, inclusiv pe cei de stânga, ar fi proiectul european. Trebuie să vedem în ce măsură avem nevoie de el şi dacă am putea accepta anumite compromisuri. Există teme fundamentale, inclusiv reîntregirea ţării, care ar putea să stârpească dezbinarea dintre noi, care nu este una politică, ci etnică. Astfel, am putea alege nu un preşedinte repartizator de fonduri şi sectoare, ci un moderator-mediator, un lider într-o perioadă de tranziţie, care s-ar termina printr-un consens general. Atunci viitorul ţării n-ar mai depinde de mofturile unor politicieni.

– La ce i-ar trebui lui Filat să fie preşedinte, dacă premierul conduce ţara într-o republică parlamentară?
– Ca să fie. Visul unui politician autohton este să ajungă cu orice preţ în vârful piramidei, indiferent de pârghii. Mai sus de asta e Dumnezeu…
„Sunt convins că vom avea nu integrări, ci dezintegrări europene”

– De ce staţi la îndoială dacă avem sau nu nevoie de integrarea europeană?
– Cu toate problemele pe care le avem noi, proiectul european este unul atractiv. Având nevoie de un model de modernizare, nu putem să alegem altceva decât un proiect mai mult sau mai puţin legat de civilizaţia europeană şi lumea creştină. Nu putem să inventăm noi ceva aici, între Prut şi Nistru, şi nici în spaţiul românesc. Şi, fiind o ţară mică, trebuie să ne gândim unde e umbrela noastră de securitate. Eu sunt pro-european, dar trebuie să conştientizăm că modelul european în sine, economic şi politic, trece printr-o criză extrem de profundă. Cred că, în timpul apropiat, modelul acesta va fi supus unui test foarte dramatic. Şi, ca om de afaceri, am mari îndoieli că UE va trece testul respectiv. Eu sunt convins, undeva, că vom avea nu integrări, ci dezintegrări europene. Vom avea şi abandonarea zonei euro. Şi atunci exemplul acesta, idealizat de noi, poate să nu fie cel mai fericit. Să fim atenţi ce se întâmplă astăzi în economia UE. Pe ce s-a bazat prosperitatea europeană? În mare măsură, pe consum, pe credit excesiv, şi pe pomenile electorale date, din împrumut, de către guverne. Este un model quasi-socialist, prin care, însă, Europa nu mai poate acorda sprijin financiar. Ea a mâncat fondurile multor generaţii viitoare. Făcând şi eu parte din tot felul de comisii de politică externă, inclusiv la Bruxelles, fiind unul dintre profitorii proiectului european, locuind şi activând în UE, eu văd slăbiciunile proiectului. Problema fundamentală a UE este calitatea şi capacitatea foarte joasă a elitelor politice şi economice. Inclusiv calitatea morală. Noi nu avem parte de nişte lideri europeni vizionari, puternici, carismatici, care ar putea să schimbe cursul istoriei doar printr-o privire. Sunt mici, mărunţi, complexaţi, plini de bube, de soţii şi amante. Asta e o problemă globală şi pentru alte state mari. Noi mai degrabă ar trebui să ne concentrăm nu pe componenta propagandistică, pe nesfârşite vizite la Bruxelles, ci pe problemele noastre interne. Şi atunci UE o să spună: „Hai să-i luăm pe ăştia, că sunt un factor de stabilitate la graniţa noastră de Est. Sau hai să-i umplem de fonduri şi de liberalizare”. Din păcate, la noi este o problemă fundamentală a înţelegerii politicii. Suntem prea ideologizaţi şi considerăm că trebuie neapărat să fim de stânga sau de dreapta. Este un principiul fals, inventat de elitele politice. Pentru că 99% din oamenii care ar trebui să beneficieze din munca politicienilor nu citesc programele politice ale partidelor, nu intră nici în esenţele ideologice.
– Adică, am putea depune eforturi uriaşe de integrare europeană, pentru ca atunci când vom adera, UE să se dezmembreze deja?
– Este un scenariu care, cât n-ar părea de absurd, este real. Dar nu trebuie să terminăm pe această notă pesimistă…

– Din 2009 încoace, vi s-a propus să candidaţi la preşedinţie?
– Niciodată. Şi n-aş accepta, categoric. Căci azi, fără acest consens larg şi un proiect comun, nu se poate decide nimic. Nu avem nevoie de o înţelegere la o masă cu vin şi găluşte, dar pe baza unor proiecte de consolidare şi reformă. Iar următorul preşedintele va fi ales nu în văzul lumii, nici pe principii şi valori, ci ca rezultat al unei „băşcălii” a câtorva băieţi care ne reprezintă.