20 DE ANI DE INDEPENDENŢĂ FAŢĂ DE ROMÂNIA

tricolor

Viorel Patrichi

ARENA

La 19 august 1991, mă aflam la Moscova, trimis de ziarul „Tineretul liber” la… puci. Eram cu fotoreporterul Mihail Sandu. Am fost singurii ziarişti din România la acel eveniment. Desigur, cu excepţia lui Nicolae Creţu, care era corespondent permanent pentru Rompres şi pentru Radio România în capitala Rusiei.

Am văzut cum a urcat Boris Elţin pe tanc. Nu ştiam atunci că acest Samson va prefera să surpe templul peste el, numai să ajungă la Kremlin. Avea instinctul puterii şi a ales să îngroape imperiul sovietic, doar să urce. Şi urcat. (Pentru a-l distruge pe ţar, Lenin a îmbrăţişat şi ideea autodeterminării popoarelor, i-a sfătuit pe basarabenii lui Inculeţ să se unească cu România care „este ţara voastră”, chiar dacă, ulterior, a uitat de acest principiu).

Am asistat apoi la conferinţa preşedintelui Mihail Gorbaciov, după eşecul tandemului Ianaev-Kriucikov.

După liniştirea apelor, prima grijă a fost să merg la reprezentanţa Republicii Moldova de la Moscova. Atunci l-am cunoscut pe domnul Cebuc (m-a corectat imediat când am pronunţat „Ciubuc”). Au venit vreo 50 de ziarişti la o conferinţă prin care Chişinăul îşi arăta susţinerea faţă de… Federaţia Rusă care se rupea astfel de… Uniunea Sovietică. În timp ce Ion Ungureanu, care trăise o viaţă la Moscova, vorbea la mitingurile din Chişinău despre limba română şi despre unirea cu România, tovarăşul Cebuc se exprima ruseşte la conferinţa de presă. M-am dus apoi pe 27 august la reprezentanţele Georgiei, Armeniei, Kazahstanului, Turcmenistanului, Uzbekistantului… Altă atitudine: toţi vorbeau în limbile materne şi, alături, translatorii traduceau în rusă. Chiar dacă ştiau ruseşte perfect, ei deveniseră ambasadorii ad-hoc ai unor alte state.

Uneori, mă gândeam că august este o lună fatidică pentru toţi românii: 23 august 1939 – s-a semnat pactul Molotov-Ribbentrop, 23 august 1944 – vina tragică, egală cu o trădare de proporţii, a regelui Mihai, prin care un duşman al românilor era schimbat cu un satrap al popoarelor, 27 august 1991 – Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova.

La prima vedere, pare forţată alăturarea acestui eveniment care a stârnit entuziasm popular la Chişinău. Lipsiţi de intuiţie politică, parlamentarii de la Bucureşti au crezut că, dacă recunosc primii independenţa Republicii Moldova, ei pun umărul la desprinderea Basarabiei de Rusia. Un singur om – mai sensibil, deci mai fragil – a avertizat că recunoaşterea necondiţionată a independenţei Republicii Moldova, fără trimitere la actul Unirii din 1918, reprezintă o gravă eroare politică. Era Claudiu Iordache.

Eu, care fac parte din „gura lumii”, pot spune că acel vot necondiţionat din Parlamentul de la Bucureşti a fost o prostie crasă, prin care românii dintre Prut şi Nistru erau condamnaţi să rătăcească la nesfârşit, fără vina lor, în negura dintre Est şi Vest, într-o criză identitară unică pe continent. Erau acţiuni prin care se recunoştea de fapt independenţa celor 6 judeţe din Basarabia faţă de România. Condamnasem pactul Molotov-Ribbentrop, dar nu am făcut nimic pentru anularea consecinţelor. La fel ca Rusia, dar din motive diametral opuse.

Evenimentele ce au urmat au reconfirmat practic acest adevăr. Încă din 1990, Rusia a provocat tulburările din Găgăuzia.

Fiindcă la Chişinău erau intelectuali care înţelegeau ce se ascunde în spatele „recunoaşterii”, iar mişcarea unionistă tindea să se cristalizeze (din nefericire, fără echivalent la Iaşi sau la Bucureşti), Kremlinul a continuat diversiunile şi a provocat războiul de pe Nistru din 1992. Contrar Constituţiei Republicii Moldova, care proclamă „neutralitatea”, Rusia refuză să-şi retragă trupele şi arsenalul de la Tiraspol-Tighina. În 1999, proaspăt desemnat preşedinte de acelaşi Elţin pentru refacerea imperiului pierdut, Vladimir Putin a semnat la Istanbul o declaraţie prin care se angaja să demilitarizeze regiunea.
A uitat. A uitat şi Medvedev.

Rănile nu s-au vindecat. Rusia doreşte acum „să sprijine” integritatea Republicii Moldova prin… transnistrizare. Pentru acest preţ, va fi de acord cu orice preşedinte (cu excepţia lui Mircea Druc sau Ion Ungureanu), îl va goni pe Igor Smirnov, va susţine reunificarea cu Transnistria, dar mai pune o condiţie, convenită deja cu Angela Merkel: să i se impună României să renunţe definitiv la recuperarea teritoriilor pierdute. Din raţiuni economice proprii şi superioare, Germania „nu-şi manifestă interesul pentru acele regiuni”.

La fel ca pe timpul micului Adolf.

Nu trebuie neglijată expansiunea economică a capitalului rus şi evreiesc în Republica Moldova, care a făcut presiuni două decenii contra oamenilor de afaceri din România, dornici să investească acolo. Şi toate intrigile au fost aruncate ani la rând în capul Kremlinului. Desigur, nu fără temei.

Există încă multe argumente care ne determină să credem că am recunoscut, de fapt, independenţa faţă de România, iar nu de Rusia. Pretinşii statalişti care vor să domnească „oleacă”, la fel ca Vogoride la Iaşi, fac tot jocul Moscovei. De la Mircea Snegur la – culmea! – Iurie Roşca, toţi merg pe aceeaşi linie: orice gest de bunăvoinţă firească din partea Bucureştiului este o nouă modalitate de legitimiare a falsului, a raptului istoric, în primul rând, în detrimentul românilor din Basarabia. De aceea, nici nu mi se mai pare aiuritoare declaraţia din 24 august a lui Marian Lupu: „Faptul că s-a acceptat trimiterea drapelului lui Ştefan cel Mare la Chişinău arată că România recunoaşte – în prezent, în trecut şi în viitor – statalitatea Republicii Moldova”. Măria Sa devine martor al suveranităţii celor şase judeţe.

Un nou Voronin, incapabil să-şi descleşteze fălcile şi să rostească simplu, măcar ca activistul Petru Lucinschi: Este limba română, oameni buni! De ce s-o mai scăldăm?

Independenţa Republicii Moldova faţă de Ţara-Mamă, iar nu în raport cu Rusia, a devenit fapt prin oportunismul abject al politicienilor de la Chişinău şi Bucureşti. În egală măsură, alternativ, dar şi concomitent. „Nu e momentul, de ce să ne legăm la cap…” Sau, cum spunea maestrul Stelian Tănase de la Realitatea TV la întâlnirea cu mesagerul lui Putin: „De ce să împart eu propseritatea mea europeană cu basarabenii?”

Singurul câştig al acestor două decenii de independenţă cu trupe ruseşti pe teritoriu şi în suflet este formarea generaţiei din aprilie 2009. De-acolo se vor ridica adevăraţii luptători pentru adevărul nostru al tuturor.

Aveţi grijă, vine noua elită…