«AFACEREA BASTROE», STRATEGIA LUI PUTIN

dogaru m

Mircea Dogaru

In veacul X, din Gardarike” – teritoriile slave colonizate si dominate de vikingii rasariteni numiti varegi, „Urus” sau „Rus”, s-a nascut, in jurul Kievului (Koenugard), RUSIA, ca stat slav al „rusilor”, numiti ulterior, potrivit impartirii regionale medievale, velico-rusi („rusi vechi”), „malo-rusi („rusi mici”) sau „russini” si bielo-rusi („rusi albi”).

O Rusie desfiintata de luptele intestine si de invazia tatara la inceputul veacului XIII, care avea sa renasca prin Moscova doua secole mai tarziu, transformandu-se in Imperiu in veacul XVIII!

Devenita sovietica in 1917, Rusia, pentru a avea trei voturi in societatea Natiunilor si a contracara actiunea dezintegratoare, propagandistica, vizand spargerea unitatii poporului rus, desfasurata in regiunile ocupate de ei, de austriecii germani, in randul malo-rusilor (botezati „ucrainti” sau „ucraineni” in 1894), cu centrul de iradiere – Lvov, a inventat pe langa Republica Sovietica Bielorusa si o „Republica Sovietica Ucraineana”, la 11 decembrie 1917.

Acesteia i-a incredintat direct sau prin intermediul „Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenesti”, cu capitala la Balta, teritoriile romanesti dintre cursurile mijlocii si inferioare ale Nistrului si Niprului, cu misiunea de a continua, din 1924, deznationalizarea romanilor prin „ucrainizare” sau „moldovenizare” (crearea „natiunii culturale” moldovenesti).

Bastroe, paravanul Moscovei

Astazi, la capatul unui lung proces de prefacere „democratica” prin intermediul „revolutiilor” si al infuziei de capital si tehnologie occidentale, Rusia Imperiala dispune de doua duzini de voturi la ONU din partea statelor „independente”, dar cu armata, politie, functionarime si o treime din populatie rusesti de implant, grupate in CSI.

In cadrul acestora, „Ucraina” are o pozitie „privilegiata” data fiind tripla sa misiune: 1) de avanpost, intarit nuclear, al Imperiului in Europa; 2) de „hartie de prins muste” pentru mankurtii Occidentului care, vanandu-i resursele naturale si forta de munca ieftina, uitand ca Rusia s-a nascut la Kiev, ii pregatesc gratis specialistii (inclusiv militari) si investesc masiv pe teritoriul sau, sperand ca o vor atrage in UE (Germania si satelitii sai, Austria, Ungaria, Croatia, Slovenia) sau NATO (SUA si Canada); 3) de „sperietoare” pentru esticii din fostul lagar socialist, adusi in situatia de a reactiona potrivit dictonului „boierii sunt rai, tarul e bun!”, aruncandu-se, in fata „agresivitatii” si „intolerantei” Kievului, in bratele Moscovei.

„Afacerea Bastroe” tine de aceasta ultima misiune a „Ucrainei”, de „acoperire” a strategiei pe termen lung a „tarului Putin”. Strategie care prevede, la capatul procesului de restructurare si relansare economica si politico-militara a Rusiei Imperiale, reunificarea statala rusa in jurul unei capitale mai apropiate de „Europa”, eventual revenirea la prima Capitala, Kievul.

Un proces deja declansat prin realizarea „Uniunii Rusia-Belarus” la care va adera, la momentul potrivit, Ucraina. Semnalul, nebagat in seama in Occident, a fost dat deja de „tarul Putin” prin unificarea, in chiar zilele in care am incredintat hartiei aceste randuri, a bisericilor ruse de la Moscova, Kiev si Minsk sub lozinca refacerii unitatii ortodoxiei.

Romania, punte de legatura

Condamnata de singurul presedinte american care a vazut, pe post de „stele verzi”, „curcubeul”, sa fie „puntea de legatura” intre SUA si Rusia, Romania va dansa asa cum va dicta „buna” si „democratica” Moscova si va aproba dezinteresatul Washington, inclusiv in scandalul cu „raul” Kiev, care ne scurma pamantul cu bani germani, in interes imperial rusesc!
Si aceasta deoarece, in aceste noi „clipe intr-adevar grele” (Carol al II-lea) pentru Tara, Romania are o „clasa politica” si o „diplomatie” de tot hazul, pline de „specialisti” in „H2O2” si in „strangerea legaturilor cu romanii si ceilalti ROMANICI (care or fi aia Dumnezeu stie, bulgarii, albanezii, grecii, sarbii – n.n.) din Balcani”, care ne duc cu gandul la acel ceva ascuns, dupa parerea lui Napoleon, in „ciorapul de piele” al lui Talleyrand.

Desi afacerea a fost perfecta si supervizata de Putin inca din luna ianuarie 2004, prin intermedierea unei firme englezesti care ia 1% din valoare, „diplomatii” nostri vor aminti in curand, cu surle si trambite, ca rusii ne inapoiaza „Tezaurul” sau, mai probabil, „scheletul” lui, asa cum au facut cu „Closca cu puii de aur”, jumulita de „pene” (pietrele pretioase care umpleau golurile dantelei de aur a vaselor). Uitand ca singura data in istorie cand au acceptat sa ne inapoieze ce ne-au furat, rusii au facut-o conditionat: in anii 1919-1922, inghesuiti de razboiul civil, ne-au declarat ca recunosc Unirea de la 27 martie/9 aprilie 1918 a „Basarabiei” cu Tara daca renuntam la Tezaurul incredintat spre pastrare.

Sau ne dau tezaurul daca renuntam la unirea cu „Basarabia”! Ca ne-au promis tezaurul in clipa in care Romania va deveni „stat socialist” si nu s-au tinut de cuvant, ca, pana la urma, dupa 1940 au hotarat sa pastreze si tezaurul, si „Basarabia”, are mai putina importanta. Semnificativ ramane faptul ca in mintea rusului de rand s-a inradacinat ideea „TEZAURUL SAU BASARABIA”.

«Sacrificii istorice» prin Tratat

Prin urmare, repatrierea tezaurului inseamna pentru noi acceptarea santajului si renuntarea definitiva la teritoriile romanesti rapite in 1940 si la romanii in curs de „moldovenizare” care traiesc in „Ucraina” si in fictiunea statala pe care am facut greseala de neiertat de a o recunoaste in 1991, numita „Republica Moldova”.

Cu atat mai mult, cu cat fostul nostru presedinte, Emil Constantinescu (1996-2000), s-a trezit vorbind in 1997 la Davos despre „sacrificii istorice”, declarand postului de radio „ucrainean” „Nova Mova”: „Suntem dispusi sa recunoastem granitele actuale” si ca „Insula Serpilor este teritoriu ucrainean”.

„Recunoasterea” s-a facut prin parafarea la Kiev, la 3 mai 1997, de catre Ghennadi Udovenko si „specialistul” in atomii de oxigen din molecula apei, Adrian Severin, si semnarea de catre domnia-sa si Leonid Kucima, la 2 iunie 1997, la Neptun, a Tratatului de baza dintre Romania si „Ucraina”.

Iar daca am renuntat la „romanii de langa noi”, cu atat mai mult am renuntat la fratii nostri pierduti in imensitatea rusa, sfidand normele impuse de Consiliul Europei privind prezervarea minoritatilor si a limbilor vorbite pe continent.

Ce ne ramane de facut? Sa evaluam in „suflete” sacrificiul constantinesco-severinean, ca sa vedem daca ne facem vinovati de „crima” sau, in inconstienta noastra, de „genocid cultural” pe seama fratilor nostri romani „sacrificati”! Pentru ca urmare a rapturilor teritoriale, deportarilor sau emigrarilor impuse, neluan-du-i in calcul pe indraznetii care se declarasera romani, statistica oficiala sovietica din 1989 ridica la 3.352.352 numarul „moldovenilor” traitori in URSS!

Romanii «sacrificiilor istorice»

Ascunzand existenta declaratilor ROMÅNI la „si altii”, recensamantul sovietic din 1989 preciza, in ceea ce-i privea pe ROMÅNII DECLARATI „MOLDOVENI”, ca, din cele 3.352.352 de suflete a caror existenta era oficial recunoscuta, 2.794.749 traiau in RSS Moldoveneasca, 324.525 in RSS Ucraineana, 172.671 in RSFSR, 33.098 in RSS Kazaha, 5.595 in RSS Uzbeca, 4.964 in RSS Bielorusa, 3.223 in RSS Lituaniana, 2.842 in RSS Gruzina, 2.466 in RSS Turkmena, 1.915 in RSS Azerbaidjan, 1.875 in RSS Kircheza, 1.450 in RSS Letona, 1.215 in RSS Letona, 879 in RSS Tadjica, 525 in RSS Armeneasca.

Nu stim in ce masura in aceste statistici au fost prinsi romanii traitori in regiunile Kirovograd (6.6.14), Vorosilovgrad (4.708), Donetk (11.760), Rostov (5.330), Republica Autonoma Komi (3.762) si urmasii lor. Sau cei peste 30.000 de romani care traiesc pe valea raului Usuuri, in sate compacte (Teiul, Zambreni, Bogatarca, Kisinovka, Balcinesti, Dunaj, Basarabia Noua, Loganesti, Timofeievka, Alexeievca) la nord de Vladivostok, aprovizionand acest oras cu branza („moldovanskij sir”).

Nu stim cati mai sunt romanii din satele de pescari de pe Amur (Inul, Aur, Dunarea) langa Habarovskul generalului secesionist Igor Smirnov sau in satul Alexandreni de pe Selendza (afluent al Amurului) si nici cati au mai ramas din cei peste 20.000 romani stabiliti ca tarani sau pescari in Manciuria, in regiunea Primorsk, pentru ca multi au evadat, periodic, pe mare, cerand azil politic Japoniei si stabilindu-se in Insula Hokkaido. Stim insa cati romani sunt oficial inregistrati in „Ucraina” si banuim cati traiesc in realitate, supusi deznationalizarii in regiunile si raioanele acestui temporar vecin al nostru.

„Repatrierea tezaurului inseamna pentru noi acceptarea santajului si renuntarea definitiva la teritoriile romanesti rapite in 1940 si la romanii in curs de «moldovenizare» care traiesc in «Ucraina» si in fictiunea statala pe care am facut greseala de neiertat de a o recunoaste in 1991, numita «Republica Moldova».”

«Ucraina», romanii si «moldovenii»

Luand in serios misiunea incredintata de Politburo al Partidului bolsevic de la Moscova, de slavizare (rusificare) rapida a romanilor, prin etapa tranzitorie de „moldovenizare”, „Ucraina” declara din 1924 existenta pe teritoriul sau a doua categorii de romani: primii, pastrand intreaga cerbicia neamului se recunosc ROMÅNI, ceilalti, bolsevizatii, colaborationistii sau cei proveniti din stimulatele casatorii mixte, se recomanda „moldoveni”. Mai exista o categorie aparte, circa 4.500 de suflete, traind ca in Evul Mediu timpuriu in creierii Carpatilor impaduriti, in satele Mirke (Mircea, 1.500 persoane) si Poroskovo (3.000), in raioanele Velyky Berezin si Perecin, la 35 km N si, respectiv, 45 km N-E de Ujgorod, descoperiti intamplator in 1999, carora „ucraintii” le zic „voloki” sau „loscarini”, care stiu ca vorbesc „rumaneste”, dar au uitat cum ii cheama.
Si care, in contact prin 1980 cu prima „cutie care vorbeste” adusa de un soldat, fiu al satului „Poroscova”, din Afganistan, adica un radio cu tranzistori, invartind butoanele au constatat ca sunt unii care vorbesc asa ca ei.
Drept care au plans de bucurie, si-au cantat „horele” lor („Toata lumea are neamu/Numa’ io’ pe nime’ n’amu/Toata lumea are tara/Numa’ Noi ca canii-afara” etc.) si au decretat intr-un glas ca ei fac parte din poporul care se cheama…”Radio Bucuresti”! Iar noi stim de-atatia ani despre existenta, nu in Matto-Grosso, ci in centrul geografic al Europei, a acestor romani pierduti in mileniul I, fara electricitate, fara biserica, fara scoala si nu atragem atentia lumii civilizate asupra genocidului cultural la care sunt supusi de catre urmasii furilor de pamant romanesc!

La o suprafata de 603.700 km2 (mixtura de pamanturi rusesti, poloneze, lituaniene, romanesti si tatarasti), „Ucraina” declara, la recensamantul din 1989, o populatie de 51.452.000 locuitori, din care „ucraineni” 37.419.000 si rusi 11.356.000, romanii inscriindu-se cu 460.000 (135.000 romani si 325.000 „moldoveni”).

Epurare etnica sistematica

In 2001, in urma „repatrierilor” si a emigrarilor in Occident, declara 48.240.902 locuitori din care 37.541.693 „ucraineni”, desi vorbitori de limba „ucraineana” erau doar 31.970.728, inclusiv 9.367 de declarati „romani” si 27.775 de „moldoveni”. In randul celor peste 100 de etnii atestate, rusii numarau in 2001 – 8.334.000 de suflete, bielorusii – 275.800, bulgarii – 204.600, ungurii – 156.600, polonezii – 144.100, evreii – 103.600, armenii – 99.900, grecii – 91.500, tiganii – 47.600, azerii – 45.200, gruzinii – 34.200, germanii – 33.300, gagauzii – 31.900 etc. Doua etnii beneficiau de un tratament aparte, dispunand de cate doua categorii fiecare: tatarii, indicati cu 248.200 suflete in Crimeea si 73.300 in rest (total 321.500), si romanii, care totalizau 409.600 de suflete: 151.000 ca romani si 258.600 ca „moldoveni”.

O scadere de la 460.000 la 409.600 in 12 ani, in conditiile in care s-au „repatriat” zeci de mii de romani deportati, era mai mult decat dubioasa, astfel incat, in diferitele regiuni ale „Ucrainei” au inceput sa apara intrebari. Comentand cifra de 32.100 romani rezultata pentru regiunea Transcarpatia, spre exemplu, publicistul Ion Huzau se intreba in numarul din 1 februarie 2003 al publicatiei oficiale „republicane” de limba romana „Concordia”: „Unde sunt romanii din Grusevo-Peri, Teaciv, Bedeu, Ujgorod, Beregovo? Sunt multe semne de intrebare referitor la numarul romanilor din raionul Rahiv – doar 10,5 mii de persoane.

Or, conform datelor noastre neoficiale, acest numar este inregistrat numai in Apsa de Mijloc si Biserica Alba. Unde sunt cei din Vodita-Plaiut, Apsa-de-Sus, Velichii Bycikiu etc.?”

Democratia postbolsevica

Pe urmele „romanilor disparuti” a pornit, apeland la sprijinul tuturor organizatiilor cultural-artistice romanesti, singurul deputat pe care l-au avut romanii (1994-2002) in Rada Suprema de la Kiev, ales normal, in baza legii, de catre obste, bataiosul lider Ion Popescu.

Un drum anevoios, pe care pasea cu discretie, din 1990, profesorul Gheorghe Gorda, din Regiunea Cernauti, disident cu domiciliul „fortat” in Voloca, cel care, vizitand ca turist toate localitatile romanesti din Ucraina, inainte de 1940, si-a publicat rezultatul cercetarii in lucrarea „Oul pascal sau Mahna lui Mahna” (Timisoara, 1999), o oda inchinata ultimului cazac roman care a infruntat „ciuma rosie” in Razboiul civil – Nestor Mahno (Mahna).

Concluziile deputatului Ion Popescu au fost uluitoare. Cifra reala a romanilor, cu tot cu „moldoveni”, era in 2001 de 508.700, „ucrainenii” ascunzand circa 100.000 deoarece, traind in zone compacte, depaseau, local, procentul de 20% cerut de punctul 8 al Cartii europene a limbilor minoritare sau regionale, fapt ce ar fi atras niste drepturi impuse de bilingvismul zonal.
Si aceasta in conditiile in care Romania a impus inscriptionarea bilingva in localitati in care minoritarii sunt sub 1% (ex. Sibiu), iar celor 61.000 de „ucraineni” declarati pe teritoriul sau le-a oferit, prin „discriminare pozitiva”, reprezentare in Parlament si, numai in 2003, prin organizatia lor („Uniunea Ucrainenilor”), un ajutor de 17 miliarde lei.

Sa mergem insa pe urmele romanilor rasariteni, bastinasi in „Ucraina”, de la vest de Carpati, botezati astazi „ucraineni”, spre Nistru si dincolo de Nistru, coborand pe Bug si Nipru spre „Marea cea Mare” a batranilor nostri domni si sa vedem cat de „impliniti” sunt sub noua „democratie” de ocupatie, postbolsevica.