FRIEDRICH NIETZSCHE : AŞA GRĂIT-A ZARATHUSTRA

Nietsche

Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken – d. 25 august 1900, Weimar) este unul din cei mai importanţi filozofi germani din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a exercitat o influenţă considerabilă, adesea controversată, asupra gândirii filozofice a generaţiilor ce i-au urmat.

Filozofia lui Nietzsche porneşte de la reevaluarea filozofiei şi artei Greciei din perioada istorică cea mai veche, în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raţionale şi, în consecinţă, decadent. În special tragedia greacă a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital sau ca „moment dionisiac”. Nietzsche critică valorile fundamentale ale societăţii, ajungând la negarea oricărui principiu ce ţine de cenzura transcendenta şi la afirmarea liberului arbitru ca destin imanent al omului.

Conceptul de „voinţă de putere” joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care acesta este pentru el – în sens metafizic – un instrument pentru înţelegerea lumii: „esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere”. Proiectul lui de reevaluare a conceptelor tradiţionale ale metafizicii va antrena abolirea valorilor idealiste, în special ale creştinismului. Voinţa de putere este analizată ca relaţie internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii, ca pathos fundamental, şi nu numai ca dezvoltare a unei forţe. Această concepţie permite depăşirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli şi a speranţei într-o lume de dincolo, acceptarea vieţii în ceea ce comportă ea ca aspiraţie spre putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic şi intelectual, ci reprezintă o tendinţă în evoluţie, aşteptată şi dorită de om: „Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depăşit” (Aşa grăit-a Zarathustra). Omul este aşadar o punte între maimuţa antropoidă şi supraom, un element tranzitoriu în evoluţie (cf. parabola acrobatului din Zarathustra).

Pornind de la premisa voinţei de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor şi afectelor, conştiinţa nefiind decât perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forţelor subconştiente. Nietzsche face distincţie între morala celor slabi şi cea a celor puternici. Asffel, în concepţia lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuşi pentru a-şi da aparenţa unei frumuseţi morale şi a se convinge de propria-i superioritate.

Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii moderne, ale filozofiei oficiale universitare, negând ideile de civilizaţie şi acelea ale democraţiei. Pentru el, doar arta este singurul factor care justifică viaţa. În Die Geburt der Tragödie („Naşterea tragediei”), opune şi asociază figurile dionisiace şi cele apollinice, ambele născute din beţia simţurilor. Prima este o beţie a descărcării de energie, a doua o beţie pur vizuală. În consecinţă, Nietzsche adaugă o a treia formă: forţa voluntară care se manifestă în arhitectură.

Nietzsche este cel care a spus ca Dumnezeu e mort. Idee care a primit două interpretări majore: prima susţine faptul ca Nietzsche vorbeşte despre moartea Dumnezeului creştinilor, iar a doua interpretare vorbeşte despre moartea Dumnezeului filosofilor (el prevăzuse agonia metafizicii odată cu manifestarea spiritului raţional socratic care a distrus principiile omului dionisiac ce urmărea extazul prin beţie, concupiscenţa şi alte forme de manifestări extatice obţinute prin exacerbarea simţurilor).
Nietzsche este considerat un filosof vitalist. El propovăduieşte toate virtuţile omului sănătos, ale omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului care ştie să susţină pe umerii săi libertatea. Ca o ironie a celor susţinute, Nietzsche a fost toată viaţa sa un om bolnav. Motivul principal pentru care el renunţă la cariera universitară este boala sa care se înrăutăţise.

Se spune ca precursorul lui Nietzsche ar fi fost Schopenhauer, care prin lucrarea Lumea ca voinţă şi reprezentare îl determină pe Nietzsche să „îndrepte” conceptul de voinţă, alăturându-l puterii care devine esenţială în afirmarea individului. După o interpretare a lui Constantin Noica. Heidegger ar duce conceptul mai departe vorbind despre voinţa ca voinţă.

Opera filozofică (selectiv)
Fatum und Geschichte, 1862 („Destin şi istorie”)
Willensfreiheit und Fatum, 1862 („Libertatea voinţei şi destinul”)
Homer und die klassische Philologie, 1868 („Homer şi filologia clasică”)
Die Geburt der Tragödie, 1872 („Naşterea tragediei”)
Unzeitgemässe Betrachtungen, 1976 („Consideraţii inactuale”)
Morgenröte, 1881 („Aurora”)`
Die fröhliche Wissenschaft, 1882 („Ştiinţa veselă”)
Also sprach Zarathustra, 1885 („Aşa grăit-a Zarathustra”)
Jenseits von Gut und Böse, 1886 („Dincolo de bine şi rău”)
Zur Genealogie der Moral, 1887 („Genealogia moralei”)
Götzen-Dämmerung, 1888 („Amurgul idolilor”)
Der Antichrist, 1888 („Anticristul”)
Ecce Homo, 1888
Voinţa de putere (1906, postum

(fragment)

Omul este ceva ce trebuieşte depăşit. Făcut-aţi voi ceva, să-l depăşiţi?

Ce e maimuţa pentru om? Luare în râs, ruşine dureroasă. Aşa va fi şi omul pentru Supraom: luare-n râs, ruşine dureroasă. În fapt, omul e un râu plin de mocirlă. Şi trebuie marea să fii, ca să sorbi râul mocirlos fără a te murdări. Omul e-o sârmă întinsă între animal şi Supraom – o coardă peste un abis. Măreţia omului constă în faptul că el este o punte şi nu un ţel la care să ajungi. Ceea ce poate fi iubit în om este că el e trecere şi e pierzare.Iubesc pe cei ce nu ştiu să trăiască altfel decât pierind, fiindcă pierind se depăşesc. Iubesc pe cei plini de un mare dispreţ, căci poartă în ei înşişi un respect suprem: ei sunt săgeţile dorinţei ţintite spre malul celălalt.Iubesc pe cei ce n-au nevoie să caute dincolo de stele o cauză din care să piară şi pentru care să se jertfească, ci ard pentru pământ, ca într-o zi să poată fi pământul – a Supraomului împărăţie.
Iubesc pe cel care trăieşte doar pentru a şti si care vrea să ştie, ca să-i dea voie într-o zi Supraomului să fie. Astfel îşi vrea el a lui pierzare.Iubesc pe cel al cărui suflet în cheltuirea-i de sine refuză orice plată, căci nu are să dea vreodată înapoi: acesta doar dăruieşte, fără încetare, iar pentru sine nu ţine nimic. Iubesc pe cel pe care-l cuprinde ruşinea când zarurile cad de partea sa şi care se intreabă atunci : „Nu-s oare vreun măsluitor?” Căci vrerea sa-i să piară.Iubesc pe cel care îl mânie pe Dumnezeul său, din dragoste de el. Căci din mânia acestui Dumnezeu al său, el va pieri. După ce Zarathustra grăi aceste vorbe, privi din nou mulţimea în tăcere: „Iată-i, îşi zise în sine, iată-i cum râd: Nu mă înţeleg, pentru că eu nu sunt gura care să placă acestor urechi.
Ar trebui să le pleznesc timpanul, să-nveţe să asculte cu privirea? Sau nu mai cred aceştia decât în vorbele celor care bolborosesc?”Prea mult în munţi trăit-am, prea mult am ascultat pârâuri şi copaci; şi iată, le vorbesc acum cum aş vorbi unor păstori de capre.Un creator îşi caută însoţitori, nu hoituri, el nu vrea nici turme, nici credincioşi. El caută creatori, să se-nsoţească, dintre aceia ce înscriu, pe table noi, valori la fel de noi. De zece ori pe zi să izbândeşti asupra ta – aceasta îţi dă o bună osteneală şi-i opiu pentru suflet. De zece ori să te împaci cu tine însuţi – fiindcă amarnic este să te-nfurii şi rău se doarme când eşti mânios. Încearcă să afli zece adevăruri în fiecare zi, de teamă să nu cauţi şi noaptea şi să-ţi rămână sufletul flămând. De zece ori pe zi să cauţi să râzi şi să te veseleşti, de nu noaptea-ţi va fi chinuită de stomac – acest părinte al melancoliei Vai fraţii mei! Acel Dumnezeu pe care l-am creat, era lucrare de om, sminteală omenească, precum toţi Dumnezeii sunt! Inteligenţa şi spiritul nu sunt decât mijloace, jucării; Sinele este dincolo de acestea. Sinele cunoaşte cu ochii simţurilor şi cu urechea spiritului.
Sinele stă fără-ncetare de pază: compară, supune, cucereşte, distruge. Domneşte şi este stăpânitor al Eului. Dincolo de gândurile şi sentimentele tale, o frate, există un stăpân puternic, un înţelept necunoscut, care se cheamă Sinele. El locuieşte trupul tău şi îţi este trup. Acel Sine îi zice Eu-lui: „Să pătimeşti!” Iar Eu-l pătimeşte şi se întreabă ce să facă să nu mai pătimească – şi la aceasta trebuie mintea-ţi să slujească. Sinele îi zice Eu-lui: „Bucură-te: Şi Eu-l simte bucurie şi se întreabă ce să facă spre a simţi adesea bucurie – şi la aceasta trebuie mintea-ţi să slujească.
Vă zic că Sinele vostru e-acel ce vrea să moară şi îşi întoarce faţa de la viaţă. Că nu mai poate face ceea ce-i place cel mai mult: să creeze ceva care să-l depaşească. În asta constă obiectul celei mai mari dorinţe ale sale şi a întregii sale fervori. Aveai odinioară câini îngrozitori în cuşca ta, dar au sfârşit ca păsări şi ca plăcute cântătoare. Din toată otrava ta balsam făcut-ai; mulgând vaca Tristeţii, bei acum dulcele lapte al ugerului său. Şi nici un rău nu se mai naşte din tine, fără decât acela al înfruntării lăuntrice dintre virtuţi. Frate, eşti fericit de ai o singură virtute, căci puntea o vei trece mai lesnicios. Eşti deosebit de ai mai multe, dar soarta ţi se face astfel mai anevoioasă. Şi mulţi s-au dus să moară în pustiu, sătui de-a fi câmp de bătaie al propriilor virtuţi.
Altceva este a gândi şi altceva a făptui şi altceva înfăţişarea faptei. Nu au legătură de cauzalitate.
Înfăţişarea faptei făcut-a să pălească omul firav. Pe când a săvârşit-o a fost la înălţimea ei, dar după aceea, imaginea a ceea ce a făcut n-a suportat-o. Şi s-a crezut făptaşul acestei singure fapte. E ceea ce aş zice nebunia sa. Căci şi-a luat excepţia drept normă. O creastă hipnotizează o găină. Actul comis i-a hipnotizat sărmana-i judecată. E ceea ce numesc nebunia de după faptă.
O, ascultaţi judecători! Că mai există o nebunie şi este nebunia de dinaintea faptei. Ah, n-aţi cercetat până-n străfunduri de suflet! Judecătorul roşcovan aşa vorbeşte: „De ce-a ucis omul acesta? Să fure”. Ci eu vă zic: fostu-i-a sufletului său sete de sânge, nu de furtişag; fostu-i-a sete să vadă cuţitul fericit, dar judecata sa sărmană n-a înţeles această nebunie şi l-a convins de altceva: „Ce importanţă are sângele, i-a zis. Nu vrei să tragi profitul şi să furi, sau să te şi răzbuni?” Şi-a ascultat de judecata sa, cu vorbele-i ca plumbul peste suflet – şi, după ce a omorât, a şi furat. Nu vroia să i se facă ruşine de nebunia sa. Ce este acest om? Un nod de şerpi îngrozitori care arar se-nţeleg unii cu alţii: de aceea se duc care-ncotro, să-şi afle loc în lume.
Sunt parapet de-a lungul râului: să mă folosească cine poate. Dar cârjă, să vă sprijin, nu vă sunt.
Scrie cu sângele tău şi vei vedea că sângele e spirit. Cel ce scrie cu sângele său şi în maxime nu vrea să fie citit, ci învăţat pe dinafară. În munţi, cel mai scurt drum este din culme in culme. Dar pentru asta îţi trebuie picioare lungi. Trebuie ca maximele să fie culmi, iar cei cărora le dăruieşti să fie zvelţi şi avântaţi. Un bun văzduh, curat, primejdia pe-aproape, spiritul plin de-o voioasă şiretenie, iată cele ce merg împreună de minune. Există totdeauna un pic de nebunie în iubire. Dar există totdeauna un pic de judecată în nebunie. Cât mă priveşte, mie, care iubesc viaţa, mi se pare că cei ce se-nţeleg mai bine asupra fericirii sunt fluturii, băşicile de săpun şi toate câte li se aseamănă. Nu pot să cred decât în Dumnezeul ce-ar şti să danseze.
Şi, când pe diavol mi l-am întâlnit, l-am aflat grav, meticulos, profund, solemn. Era un spirit al Împovărării. Dar nu mânia ucide, ci râsul. Haideţi asupra spiritului Împovărării să-l abatem!
Am învăţat să umblu: de-atunci alerg fără efort. Am învăţat să zbor: de-atunci nu mai aştept să fiu împins, ca să-mi schimb locul. Omul ales vrea să creeze din nou, vrea o virtute nouă. Cel bun vrea lucrurile vechi şi să păstreze ceea ce e vechi. E plin pământul de uşuratici, viaţa-i terfelită de cei mulţi. Statul este cel mai nesimţitor dintre nesimţitorii monştri. Nesimţitor, chiar şi când minte. Şi iată ce minciună îi scapă din gură: „Eu, Statul, sunt poporul.” Oameni prea mulţi se nasc pe lume. Statul a fost născocit pentru cei care-s de prisos. Statul e locul în care toţi sunt otrăviţi, buni ca şi răi; în care toţi se pierd, buni ca şi răi; în care moartea înceată, a tuturor, „viaţă” se numeşte. O viaţă liberă rămâne cu putinţă sufletelor mari. De fapt, când stăpâneşti puţin, cu atât mai puţin eşti stăpânit. Lăudată fie neavuţia! Nu-i mai ferice să cazi în mâinile unui ucigaş decât în visurile unei femei cuprinse de sminteală? Prea îndelung un sclav şi un tiran stătură în femeie ascunşi. De-aceea femeia nu-i încă în stare de prietenie. Ea nu cunoaşte decât iubirea. Ca să vă depărtaţi de voi, v-apropiaţi de semeni şi aţi vrea să faceţi din asta o virtute. Dar v-am ghicit uitarea de voi înşivă. „Iată că lumea îşi atinge perfecţiunea” – acesta-i gândul oricărei femei, în clipa-n care se supune iubirii. Sufletul femeii e uşuratec, e-o suprafaţă mişcătoare şi vălurită peste un adânc. Dar sufletul bărbatului e însăşi adâncimea – valul său urlă-n deschideri subpământene. Femeia simte această forţă, dar nu o înţelege. Cutare pornise ca un erou în căutare de adevăr şi n-a aflat decât o minciună împodobită. Şi asta numeşte el căsătoria sa! Respectaţi, fraţi ai mei, ceasul, oricare ar fi el, în care spiritul vostru vrea să vorbească metaforic: atunci virtutea vi se naşte. Există încă o mie de căi, de nimeni străbătute, o mie de izvoare de sănătate, sute de insuliţe tăinuite ale vieţii. Nu-i omul într-atât de cunoscut şi nu-i descoperit, cum nu e nici pământul său. Vegheaţi şi ascuţiţi-vă auzul, o, singuratici! Dintru adâncul viitorului vin către noi, pline de taină, suflările bătăilor de aripi şi, cine are bun auzul, aude buna veste. Acei ce astăzi sunteţi singuratici şi trăiţi retraşi, veţi fi un popor într-o zi. Voi, care înşivă sunteţi aleşi, veţi naşte un popor ales; şi-acest popor va naşte Supraomul.
Într-adevăr, pământul, într-o zi, va fi un salvator lăcaş. Îl şi învăluieşte o mireasmă nouă, mireazma sănătoasă – speranţa nouă. Căutătorul adevărului trebuie să ştie nu numai să-i iubească pe duşmani, ci să-i urască pe prieteni. E-o rea răsplată pentru un învăţător, să-i fi mereu acelaşi ucenic. Şi de ce să nu vreţi voi să rupeţi florile coroanei mele? Mă veneraţi, dar ce se-ntâmplă dacă într-o zi se prăbuşeşte venerarea voastră? Feriţi-vă de-a fi striviţi de o statuie ce-ar fi să cadă peste voi! Ziceţi că-n Zarathustra credeţi? Ce importanţă are Zarathustra? Credeţi în mine? Ce importanţă au credincioşii? Nici nu vă cercetaseţi pe voi, când m-aţi găsit pe mine! Aşa fac toţi credincioşii – iată de ce puţin contează oricare credinţă! Vă dau poruncă deci, să mă pierdeţi şi să vă aflaţi pe voi înşivă. Ruşine, ruşine şi ruşine – aceasta-i toată istoria omenirii. Există pe lume cauză mai mare de suferinţă decât nebuniile celor milostivi? Vai de cei care iubesc, dacă nici mila nu ştiu să şi-o stăpânească. Mai amintiţi-vă deasemenea de-acest cuvânt: Oricare iubire mare îşi calcă peste mila sa; căci vrea să creeze ceea ce iubeşte. Eu mă jertfesc iubirii mele – aproapele, ca mine însumi – astfel vorbesc creatorii. Dar toţi creatorii-s neîndurători.
O, priviţi lăcaşurile pe care preoţii le-au construit! Peşteri îmbălsămate, ce se numesc biserici.
Lumină falsă, aer fumegos! Sufletul însuşi se simte prins de-acestea, în avântarea lui spre înălţimi! Numit-au Dumnezeu pe-acel ce-i înfrunta şi îi făcea sa sufere. Era un eroism în închinarea lor. Şi l-au iubit pe Dumnezeu doar răstignindu-l ca pe un om. Inima înflăcărată, mintea rece. Când se-ntâlnesc acestea două, se naşte „Mântuitorul”, se naşte uraganul.
Şi mai sunt alţii încă, traşi spre prăpăstii; îi trage demonul din ei; dar cu cât se duc de râpă, cu atât mai mult le lucesc ochii, cu atât mai mult nădăjduiesc în Dumnezeul lor. Vai! Ţipătul acestora de-asemeni ajuns-a la urechea voastră, o, virtuoşi: „Tot ceea ce nu pot să fiu, numesc virtute şi Dumnezeu.” Şi sunt şi alţii care gândesc că pentru a fi virtuos este de-ajuns să zici: „Virtutea-i trebuitoare”. Dar în adâncul lor nu cred decât că poliţia-i trebuitoare. Şi unii, cum sunt neputincioşi să-şi dea seama de măreţia omului, declară că virtutea se reduce la a-ţi da seama de josnicia lui; şi-această rea voinţă şi-o numesc virtute. Şi mulţi din cei ce s-au scârbit de viaţă, scârbitu-s-au din pricina unei canalii, căci n-au vrut să împartă cu o canalie izvorul, flacăra ori fructul. Nu ura, ci scârba îmi mănâncă viaţa. De câte ori, vai, nu am fost scârbit în spirit, văzând că însăşi canalia are spirit!
Şi le-am întors spatele celor ce stăpânesc, când am văzut ce se numeşte astăzi a stăpâni – adică să faci trafic şi să negustoreşti pe seama puterii – traficul cu canalia.
Trăit-am printre neamuri de alt grai şi-auzul mi l-am ceruit, să nu cunosc limbajul negustoririi lor şi nici tocmeala asupra puterii.
A-l elibera pe om de orice gând de răzbunare e pentru mine puntea care duce spre cele mai înalte speranţe şi-i curcubeul după lungi furtuni.

Demn de crezare – numesc astfel pe-acela ce fără Dumnezeu se duce in pustiuri, dupa ce şi-a sfărâmat inima credincioasă. Peste nisipul sălbatec de soare, murind de sete, alunecă uneori spre insule cu multe izvoare, unde vieţuitorii se odihnesc sub crengi frunzoase şi adumbritoare.
Dar setea sa nu este asemeni acestor mulţumiţi. El ştie că-n toate oazele se află idoli. Flămândă, furioasă, nelegiuită, singuratică – aşa-i vrerea de leu. Călcând pe fericirea slugarnică, eliberată de zei şi culte, fără teamă şi îngrozitoare, mare şi singuratică – aşa e vrerea de adevăr. În pustiuri au trăit totdeauna iubitorii de adevăr, spiritele libere, domnii pustiului – pe când în oraşe trăiesc înţelepţii bine hrăniţi, cei de renume – ca animale de cărăuşie, căci ei trag totdeauna, precum asinii, droaşca poporului. Sunt avocatul lui Dumnezeu pe lângă diavol. Odinioară mi-am scufundat privirea în privirea ta, o, Viaţă, şi am crezut că pier într-un adânc fără sfârşit. Dar tu m-ai pescuit de-acolo, cu momeala ta de aur şi ai început să râzi, bătându-ţi joc, când zis-am despre tine că eşti de necuprins. „Aşa îmi zic şi peştii”, spus-ai tu: „ceea ce nu ajung să ştie zic că-i de neştiut. Sunt doar sălbatecă şi schimbătoare, femeie-n toate – fără de virtuţi.
Deşi voi, oamenii, îmi ziceţi că-s adâncă şi credincioasă şi veşnică sau, încă, plină de taine – mereu faceţi aşa, voi dăruiţi virtuţile la alţii, o, virtuoşi!”Şi ea, Viaţa, de necrezut, râdea. Dar când pe sine se vorbeşte de rău, eu n-o cred niciodată şi nu-i cred râsul. Şi, într-o zi, pe când stăteam de vorbă doar cu sălbateca-mi înţelepciune, aud că-mi zice chiar înţelepciunea: „Vrei, doreşti, iubeşti – de aceea îi cânţi laude Vieţii.” Şi eram gata cu mânie să-i răspund, să-i zic ce merită, înţelepciunii mele prinsă de furie. Şi nu-i răspuns mai aspru, decât să-i spui Înţelepciunii câte le merită. Aşa-s relaţiile noastre, ale celor trei. Eu nu iubesc din toată inima decât Viaţa şi cel mai mult iubesc Viaţa când o urăsc. Iar dacă mă port frumos cu Înţelepciunea (şi uneori chiar prea frumos) e pentru că îmi aminteşte Viaţa. Are aceiaşi ochi, acelaşi râs, aceeaşi momeală aurie; oare e vina mea că se aseamănă prea mult? Şi-n ziua-n care mă-ntreba Viaţa:
„Înţelepciunea? Cine-i asta? răspunsu-i-am: „Ah, da, Înţelepciunea! Ţi-e sete de ea, dar nu te saturi, cauţi să vezi sub valurile sale, s-o prinzi ca-n ochiuri de năvoduri. Dacă-i frumoasă? Parcă poţi să ştii? Crapii cei mai bătrâni gustă, tot gustă din momeala sa.E schimbătoare şi neprevăzută. Adesea am văzut-o muşcându-şi buzele şi că se peria în răspăr. Poate că e perfidă şi răutăcioasă, femeie-n toate, dar mai atrăgătoare este, când despre sine zice doar de rău.”Şi astfel răspunzându-i Vieţii, văzut-am cum surâde răutăcios şi cum închide ochii pe jumătate: „De cine îmi vorbeşti? îmi zise. De mine, nu? Să zicem că ai dreptate, dar sunt acestea lucruri să mi le spui în faţă? Hai spune-mi încă de înţelepciunea ta!” Şi ochii deschizându-i, Viaţa preaiubită, mi s-a părut că sunt într-un adânc de nepătruns, privindu-i. Un nevăzut mă înconjoară şi mă priveşte gânditor. Ce, Zarathustra, mai trăieşti? De ce? Şi pentru ce? Şi cum? Să te duci, unde? Unde să rămâi? Şi în ce fel? Nu-i oare nebunie să mai trăieşti? Ah, prieteni, cel ce mă întreabă astfel e asfinţitul. Iertaţi-mă că sunt trist. Se face seară. Iertaţi-mi că se face seară. Şi iată ce taină mi-a încredinţat viaţa: „Vezi, mi-a zis ea, eu sunt aceea care se constrânge pe sine, ca să se depăşească nesfârşit. Cel ce a lansat formula „voinţa de a trăi” n-a atins adevărul. Asemenea voinţă nici nu există! Ce nu există nu poate să dorească să existe. Iar ceea ce există cum ar putea să vrea să mai existe? În viaţă există voinţă, dar ea nu e voinţa de a trăi, ci de a stăpâni. Cine are harul de-a inova în ce priveşte binele şi răul, începe, cu necesitate, prin a distruge şi a zdrobi valori.Astfel, cea mai mare răutate intră ca parte alcătuitoare a unei supreme bunătăţi – a bunătăţii de a crea, adică. Să spunem de aceste lucruri, o, înţelepţi, oricât de greu ar fi. Mai rea este tăcerea. Căci adevărul despre care se tace, se umple cu venin. Calm este adâncul mării pe care-o port: cine ar bănui că-n ea sunt monştrii hohotitori? Să ai muşchii destinşi, voinţa deshămată – nimic mai greu nu este pentru voi, oameni sublimi! O falşi sentimentali! O, libidinoşi! Vă lipseşte nevinovăţia dorinţei şi de aceea calomniaţi însăşi dorinţa! Şi pe deasupra, privirile voastre de castraţi pretind că sunt priviri ale „seninătăţii”! (…) O, profanatori de vorbe nobile! Ci îndrăzniţi să credeţi în cele dinlăuntru ale voastre! Când nu crezi în tine însuţi, atunci minţi. Căci iată zorii roşietici – plini de iubire pentru pământ. Iubirea soarelui e-ntotdeauna o iubire nevinovată şi-i o dorinţă creatoare. Priviţi, aleargă norii de dincolo de mări. Nu simţiţi setea şi răsuflarea lor arzătoare de iubire? Ei vor să soarbă marea şi toată adâncimea, iară dorinţa mării înalţă mii de sâni până la ei.
Marea vrea să fie sarutată şi sorbită de setea soarelui. Ea vrea să devină adiere şi înălţime, şi cale a luminii, şi însăşi ea lumina. Într-adevăr, cu-o dragoste solară iubesc şi eu viaţa şi toate mările adânci. Şi iată în ce constă pentru mine cunoaşterea: să sorb întreaga adâncime, să o aduc la înălţimea mea. În vreme ce dormeam, veni o oaie să rupă coroana de iederă pe care-o aveam pe creştet. Rupse şi zise: „Zarathustra nu mai e savant.”Şi-astfel zicând, plecă grozav de mândră. Mi-a povestit aceasta un copil. Îmi place să vin şi să mă culc aici, unde copiii se joacă, lângă mucegăite ziduri, printre ciulini şi printre maci. Pentru copii, pentru ciulini şi pentru maci, mai sunt savant. Ei sunt nevinovaţi până şi-n răutate. Dar pentru oi eu nu mai sunt savant. Asta mi-e soarta şi-o binecuvântez. Că-ntradevăr, am părăsit din voia mea lăcaşul savanţilor, trântindu-i uşa. Sufletul meu prea mult a flămânzit la masa lor. Eu nu-s ca ei, să descojesc cunoaşterea, aşa precum ai sparge niste nuci. Îmi place libertatea şi aerul peste pământul reavăn. Îmi place sş-mi fac mai bine culcuş pe piei de bou, decât să dorm pe-onorurile şi posturile lor. Dar, presupunând că cineva zice cu seriozitate că poeţii mint prea mult, are dreptate: minţim prea mult. Ştim prea puţin şi nu suntem în stare să învăţăm. Şi astfel spunem minciuni. Ah, azvârlitu-mi-am o dată năvodul în marea lor (a poeţilor – n.r.), crezând că prind peşti mari, dar n-a fost decât capul câte unui zeu străvechi (…) Cu siguranţă, se află perle-n ei, dar asta-i face mai asemănători cu scoicile din durele cochilii. Şi-n loc de suflet, adesea am aflat în ei o spumă sărată. (…) Într-adevăr, spiritul lor este-un păun între păuni, o adevărată mare a vanităţii. Spiritul poetului are nevoie de spectatori, fie ei chiar şi bivoli! Dar eu m-am săturat de acest fel de spirit şi îi prezic că se va dezgusta de el însuşi. Deja văzut-am poeţi ce se transformă, îndreptându-şi privirile spre înlăuntrul propriu. Văzutu-i-am pe ispăşitorii spiritului: ei se născuseră printre poeţi.
Nu înălţimea mă îngrozeşte, ci coborâşul. Panta de pe care privirea se aruncă-n adâncimi, în vreme ce mâna caută să se agaţe de înălţime (…) Voinţa mi se loveşte de om, mă leg de el cu lanţuri, fiindcă mă simt că-s dus spre Supraom: spre el tinde cealaltă voinţă a mea. Roua pe ierburi cade în cea mai adâncă linişte a nopţilor…. Să-nveţe să nu se mai privească pe sine, este indispensabil celui ce vrea să cuprindă în juru-i cu privirea. Şi-aceasta-i o asprime ce-i trebuie oricărui căţărător pe munţi. Şi-astfel grăind, c-un râs amar şi trist, Zarathustra râdea de sine însuşi. „Cum Zarathustra, zicea el, tu vrei să mângâi marea cu cântul tău? O Zarathustra, nebunule blajin, beat totdeauna de încredere! Tu totdeauna fost-ai aşa – familiar, apropiindu-te de lucrurile îngrozitoare. Vroit-ai să mângâi monştrii. Doar o suflare caldă, un pic de blană în jurul ghiarelor, şi erai gata să iubeşti monstrul şi să-l atragi, cu mângâieri, spre tine. Iubirea este primejdia celor mai singuratici, iubirea pentru vii, numai să fie vii! Este de râs să vezi până la ce punct fost-am nebun şi modest în iubire!” Pasu-mi urcă, deşi diavolul mă împiedică, ţeapăn şi înţepenindu-mă, vârându-mi prin ureche plumb în creier(…) „O Zarathustra, şoptea bătându-şi joc, accentuând cuvintele, o, Zarathustra, stâncă de înţelepciune! Ţi-ai făcut planul să ajungi destul de sus, dar orice piatră azvârlită-n sus sfârşeşte prin a recădea! O, Zarathustra, stâncă de înţelepciune, tu, piatră din praştie, sfărâmător de stele! (…) Redus la tine însuţi şi lapidându-te pe tine însuţi, o, Zarathustra, ai azvârlit piatra departe-n sus – dar peste tine va cădea!”Şi-atunci tăcu piticul îndelung. Tăcerea lui mă apasă, căci într-o astfel de tovărăşie eşti mult mai singur decât dac-ai fi singur. „Linia dreaptă-i mincinoasă, murmură spiriduşul cu dispreţ. Orice adevăr e curb şi timpul însuşi e un cerc” Şi am văzut, într-adevăr, ceea ce nici cu gândul nu gândisem: un tânăr păstor, ce se zbătea, se strângea de dureri, cu faţa schimonosită, căci un mare şarpe negru îi atârna pe jumătate din gură. Mai văzusem oare vreodată atâta scârbă şi atâta groază câtă era pe acel chip? Fără-ndoială că adormise şi şarpele se furişase în gâtlejul său şi se prinsese în gâtlej cu colţii. Trăsei de şarpe, dar zadarnic. Nu reuşii să-l scot. Atunci, cineva parcă striga prin glasul meu: „Muşcă-l! Muşcă-l!”„Capul! Muşcă-i capul!” striga prin mine glasul. Spaima, ura, mila, scârba – tot ce aveam în mine mai bun, ori dimpotrivă, mai rău, izbucnise prin acel strigăt.
Vitejilor, care mă-nconjuraţi, căutători şi voi, toţi, care v-aţi îmbarcat vreodată sub pânze îndrăzneţe, pe mări necunoscute, voi, doritori de taine, spuneţi-mi numele tainei pe care am văzut-o atunci, daţi-i un pic de înţeles acestei viziuni a acelui singuratic. Căci a fost, în acelaşi timp, şi viziune şi previziune. Ce am văzut atunci? Ce va veni într-o zi? Cine este păstorul? Ce este acel şarpe, care-i alunecase în gâtlej? Cine e omul în al cărui gâtlej aluneca-va ce este mai negru şi mai greu pe lume? Atunci păstorul a muşcat, după sfatul strigătului meu. A muşcat puternic şi a scuipat departe capul şarpelui şi s-a sculat sărind drept în picioare.Şi nu mai era păstor. Nici măcar om. Schimbat, transfigurat, râdea. Nicicând n-a râs ca el vreun om pe-acest pământ!… mă lipsesc de fericire, nefericirilor mă dau, ca proba aceasta trecând-o, să mă cunosc mai bine. Spre dimineaţă, Zarathustra îşi râse-n sine, zicându-şi batjocoritor: „Se ţine fericirea de mine? Asta-i fiindcă nu mă ţin după femei! Căci fericirea – e femeie”Şi de curând, o femeie îşi trăgea spre sine cu tărie copilul care vroia să vină la mine. „Îndepărtaţi copiii, ţipa ea. Că ochii săi ard sufletul copiilor!”Tuşesc cu toţii, de cum încep să spun ceva. Ei cred că tusea proteguieşte contra curentului de aer. Nimic nu desluşesc din tot vuietul bucuriei mele. „Toate se aranjează” – iată încă o maximă de resemnare. Dar eu vă spun, suflete plăpânde: „Toate se deranjează şi vă vor deranja pe voi, din ce în ce mai mult!” Mai bine să clănţăn din dinţi, decât să ador idoli – aşa sunt eu făcut. Detest toţi idolii de flăcări, ce nu ştiu altceva decât să pârjolească, să fumege şi să vă îndărătnicească.„O, Zarathustra, iată Marele Oraş, dar n-ai ce căuta aici, că-n el poţi pierde şi ceea ce ai. De ce să vrei o bălăceală în mocirla asta? Ai milă de picioarele tale! Mai bine scuipă pe poarta oraşului şi-ţi vezi de drum! Aici e Iadul pentru gândirea solitarilor: aici marile gânduri de vii sunt fierte şi făcute zeamă. Aici putrezesc toate marile sentimente; aici n-au voie decât zornăiturile câtorva sentimente zornăitoare (…) Nu vezi că sufletele atârnă ca nişte zdrenţe murdărite? Şi până şi jurnalele aici se fac din zdrenţe! N-auzi tu oare c-aici nu-i spiritul decât un joc de vorbe? Că el vomită o scârboasă bală de cuvinte? Şi din această vomă, aici tot jurnale se fac! Aici se hăituiesc unii pe alţii, fără să ştie încotro se duc. Se întărâtă unii spre alţii, fără să ştie pentru ce. Îşi sună aurul – fierul lor alb. Când le e frig, caută să se-ncălzească cu băutură. Când le e cald, caută lipirea răcoritoare de spiritele reci: toţi sunt bolnavi, toţi sunt molipsiţi de opinia publică. Aici e ţara tuturor voluptăţilor şi viciilor, însă chiar şi aici există oameni virtuoşi. Există şi aici multă virtute oficială şi oficioasă. Multa virtute oficioasă, cu degete vioaie la a scrie, şi-o nesfârşită răbdare şi aşteptare, plină de decoraţii fără valoare, de pietate şi devoţiune, cu o întreagă bucătărie de linguşeli servite spre gloria unui Dumnezeu al armatelor. Stelele şi scuipaturile atribuite de stăpân, vin „de sus”, iar cei ce nu şi-au prins încă o stea pe piept, se roagă „spre înalt” Luna are aici haloul în formă de curte, curtea e populată de spurcăciuni, dar tot ce de la curte vine, e adorat de un popor de cerşetori, printr-o virtute cerşetorească şi oficioasă.
„Eu slujesc, tu slujeşti, noi slujim” – este litania virtuţii oficioase, pe care o înalţă prinţului, nădăjduind o stea ce, astfel meritată, va fi agăţată pe un piept. Dar Luna se învârte-n jurul lucrurilor pământeşti şi Prinţul, în jurul a tot ce e mai pământesc, adică în jurul aurului prăvăliaşilor. Dumnezeul armatelor nu-i Dumnezeul lingourilor. Prinţul propune, prăvăliaşul dispune.(….)Aici curge sânge putrezit, cald şi bălos, în toate venele. Scuipă pe Marele Oraş, pe cloaca asta, pe dospitoria atâtor drojdii! Scuipă pe-acest oraş de suflete zdrobite şi piepturi vlăguite, de ochi străpungători şi degete slinoase, pe-acest oraş al celor fără rost, al celor fără de
ruşine, al scriitoraşilor, al celor care zbiară, al căpătuiţilor înflăcăraţi, unde se coace în aceeaşi bubă, tot ce-i stricat şi lenevos, spurcat, coptură, clandestinitate –scuipă pe-acest oraş, pe acest Mare Oraş şi întoarce-te din drum!” Şi-i o ruşine să te rogi! Nu pentru toţi e o ruşine, dar pentru mine, pentru tine, pentru oricine are în sine o conştiinţă. Pentru tine, e o ruşine să te rogi! O ştii bine: diavolului laş, care-i în tine, aceluia îi place să-şi împreune mâinile şi să se roage, ori să-şi încrucişeze braţele, spre tihna sa – acela-i diavolul, care-ţi şopteşte că totuşi – există Dumnezeu.
Astfel eşti dintre aceia pe care lumina-i înspăimântă, pe care lumina-i împiedică să se odihnească. Şi o să trebuiască să-ţi scufunzi capul, pe zi ce trece, tot mai mult în întuneric şi în ceaţă. Una-i singurătatea, alta-i părăsirea. Asta ai învăţat-o de-acuma şi că la oameni te vei simţi întotdeauna sălbatic şi străin. Sălbatic şi străin, chiar şi atunci când te vor iubi, căci ce vor ei, mai înainte de orice, este să fie pururea cruţaţi. (…) O, singurătate, singurătate, ţara mea! Ce
dumnezeiesc şi blând ţi-e glasul cu care îmi vorbeşti! (…) Aici toate cuvintele fiinţei şi-arcanele lor cele mai ascunse mi se dezvăluie. Aici, orice fiinţă doreşte să se facă Verb şi orice devenire vrea s-o învăţ să glăsuiască (…) Pentru a-nţelege totul în om, trebuie să dezghioci ce este în el, dar mâinile mi-s prea curate să mi le vâr în el. Nici răsuflarea oamenilor nu-mi place s-o trag în piept! Ah, de ce trăit-am atâta vreme în vacarmul şi-n răsuflarea lor? (…)
Chiar dacă ai rosti cu limbă de clopote întelepciunea, o vor acoperi-o precupeţii, cu clinchetul de bani. Acolo toţi vorbesc, dar nimeni nu ştie să-nţeleagă. Totul cade în apă, nimic nu se scufundă.
Acolo toate vorbesc, dar nimeni n-ajunge la-mplinire. Cotcodăcesc cu toţii, dar e măcar vreunul care să stea pe cuib şi să clocească?(…) Plin de adevăruri răstălmăcite, cu o mână şi cu o inimă înşelătoare, bogat în mărunte minciuni despre milă, aşa trăit-am totdeauna printre oameni. (…)
Pe cei care trăiesc printre cei buni, mila îi învaţă să mintă. Mila îngreunează suflarea sufletelor libere. Prostia celor buni e fără capăt! (…) Groparii se molipsesc de boli săpând. Sub vechile dărâmături zac duhori de boală. Nu-i bine să fie scormonite mlaştinile. Ci doar în munţi trebuie să trăieşti. Nările mele se bucură din nou, să tragă-n ele libertatea din munţi. Nasul mi-e în sfârşit eliberat de cele omeneşti. Străpuns de asprul aer ca de un vin spumos, sufletul meu strănută, strănută bucuros zicându-şi „Cu sănătate!” Vorbirea mea e-aceea a poporului. Limbaj prea tare şi prea direct, pentru cei gingaşi. Şi vorba mea e încă mai neobişnuită scriitoraşilor şi mâzgălitorilor de tot felul. Mâna mea e-a unui nebun. Vai tuturor tăbliţelor, pereţilor şi-a tot ce lasă câmp liber să mâzgălească nebunii!(…) Dar cel ce vrea să fie uşor ca pasărea, pe sine însuşi să se iubească. Aşa vă învăţ.(…) Ceea ce avem ne este totdeauna ascuns. Şi dintre toate comorile, comoara ta o afli la urma. Aşa a hotărât spiritul poverii. Aproape din leagăn suntem înzestraţi cu vorbe împovărătoare, cu valori la fel, numite bine şi rău, căci astfel se numeşte acest domeniu care ni se dă. Cu preţul acestor poveri ni se iartă că suntem vii. Şi dacă sunt copiii lăsaţi să meargă la acel ce-i cheamă, este pentru a-i opri la vreme să se iubească pe ei înşişi. Astfel lucrează spiritul poverii (…) Ci numai omul îşi este sieşi povară. Căci pe umeri are prea multe lucruri ce nu-i aparţin. Asemenea cămilei îngenunchează, să i se pună poverile.(…) Omul e greu să fie cunoscut, mai ales când ar fi vorba ca singur să se dezvăluiască. Adesea spiritul minte în ce priveşte sufletul. Aşa lucrează spiritul poverii. Iar cel care-a ştiut singur să se dezvăluiască proclamă: „Iată, acesta mi-este binele meu şi acesta răul meu”. Şi-aşa-i închide gura piticului, neghiobului ce zice: „Un bine pentru toţi şi pentru toţi un singur rău” Într-adevăr, nu-mi place de cei ce spun că toate lucrurile-s bune şi lumea asta-i cea mai bună dintre toate. Despre aceştia spun că-s mulţumiţi cu orişice nimic. O mulţumire din orice, cu orice-ar fi, nu-i însuşirea cea mai bună. Cinste stomacurilor şi gurilor ce nu primesc orice şi-s îndărătnice şi ştiu să zică „eu” şi „da” şi „nu” Căci să mesteci şi să mistui totul e o treabă de porci de fapt. Să răgeşti de câte ori auzi un D-A şi un Amin, asta o-nvaţă măgarii şi cei ce li se-aseamănă.(…) De fapt şi eu am învăţat s-aştept, dar să m-aştept pe mine însumi. Când printre oameni am venit, aflatu-i-am întemeiaţi pe-o antică prezumţie. Credeau că ştiu, de multă vreme, ce-i bine pentru om şi ce e rău. Orice discuţie despre virtute li se părea trecută demult şi depăşită. Iar dacă vroiau să doarmă bine, mai înainte să se culce vorbeau despre ce-i binele şi răul. Iată ce vă cere iubirea mea cea mare: SĂ NU ÎŢI OCROTEŞTI APROAPELE. Omul este acel ceva care se cere să fie depăşit.
O, fraţii mei, orice întâi născut este sortit să fie sacrificatul. Or noi – suntem întâii născuţi.
În vecinătatea relei conştiinţe s-a născut orice ştiinţă şi până-n ziua noastră s-au dezvoltat. Ci sfărâmaţi, discipoli ai cunoaşterii, o, sfărâmaţi vechile Table! …nebun cel ce se aşează la masă fără să aducă nimic, nici măcar pofta de mâncare şi care apoi zice ca un netrebnic: „Totul e zadarnic!” O, fraţii mei, Zarathustra este ca o pală de vânt reavăn pentru toţi osteniţii de drum; o să strănute multe nasuri! Există pe pământ destule nenorociri – folositoare unele, altele plăcute. Din pricină că acestea există trebuie iubit pământul. Există născociri atât de dibaci făcute, că seamănă cu sânii de femeie: folositoare şi plăcute în acelaşi timp. Dar trebuie mai mult curaj pentru a trage un final, decât să scrii o strofă nouă – toţi doctorii şi toţi poeţii ştiu acest lucru.
Este adesea mai mult curaj în a te abţine şi-a trece mai departe, ca să-ţi păstrezi puterea pentru un duşman mai demn de tine. Dar dacă omul ar învăţa să zboare, vai, până unde ar urca lăcomia sa!
Căsătoriile pe care le-ncheiaţi, luaţi aminte să nu fie false încheieri (…) Că important nu este numai să vi se înmulţească spiţa, ci să se înalţe mai sus. Fie ca la aceasta să vă ajute căsnicia, fraţii mei! Societatea omenească este o probă – o lungă căutare, căci se caută cel care va porunci.
„De ce atât de dur? îi zise cărbunele într-o zi diamantului. Nu suntem noi oare rudenii apropiate?” Dar de ce moi? O fraţii mei, eu asta vă întreb. Nu sunteţi oare fraţii mei?
De ce atâta de molateci şi de nepăsători? De ce atâta tăgăduinţă şi resemnare în inimile voastre? (…) Şi dacă duritatea voastră nu vrea să scânteieze, să taie, să despice, cum ar putea ca într-o zi să fiţi cu mine creatori? Să fiu gata în mine însumi şi în voinţa mea cea mai de taină – arc care vrea săgeată, săgeată ce vrea stele (…)…am râs cum râde fulgerul creator pe care îl urmează, bubuitor însă supus, tunetul acţiunii Înţelepciunea de pasăre ne zice: „Iată că nu există nici sus nici jos, avântă-te în toate părţile fiinţă uşoară! Cântă şi nu vorbi!” (…) că până-acum n-am întâlnit o altă femeie de la care mi-aş fi dorit copii, decât pe tine Veşnicie, căci te iubesc, o, Veşnicie! Căci te iubesc, o, Veşnicie! Cât mă priveşte, e-adevărat, n-am văzut niciodată un mare om. Ochii cei mai pătrunzători, tot nu-s destul ca să zărească măreţia. Trăim sub stăpânirea gloatei. Multă vreme o să rumeg vorbele, ca pe-an abrac, până le vor preface măselele mele într-o făină fină, care să-mi curgă ca laptele în suflet. Ai văzut vreodată cum dorm criminalii abea prinşi? Dorm liniştiţi, bucurându-se că se găsesc sub pază. Cel mai mic lucru, cel mai puţin lămuritor, cel mai uşor, ca trecerea unei şopârle, un suflu, o alunecare, o clipire din ochi – din nimicurile acestea se face esenţa fericirii celei mai alese. Vorbindu-le tuturor, eu nimănuia nu vorbeam. Iar seara avui însoţitori hoituri şi măscărici. Puţin a trebuit să nu devin şi eu un hoit.
Oameni superiori, ţineţi-vă departe de piaţa publică! Oameni superiori, oameni cutezători, inimi cutezătoare şi cinstite! Ascundeţi-vă gândurile. Căci astăzi e vremea gloatei!Ceea ce gloata s-a învăţat să creadă, negândind, cum s-ar putea distruge cu gândire? (…) Să vă feriţi şi de savanţi! Aceştia vă urăsc: ca unii care nu produc nimic. Au ochii reci, privirea seacă şi toate păsările sunt pentru ei ca şi cum n-ar avea pene. Câte unii se laudă că nu mint. Dar trebuie văzut dacă neputinţa de a minţi înseamnă pentru ei iubire de adevăr. (…)Cine nu ştie să mintă nu ştie nici ce-i adevărul.(…) În egoismul vostru, o, creatori, intră prudenţa şi prevederea femeii care va fi mamă. Ceea ce nimeni n-a văzut, adică rodul vostru, iată ce trebuie să protejaţi şi să cruţaţi, şi să hrăniţi, cu toată iubirea voastră. (…) Opera voastră, voinţa voastră, iată ce este pentru voi APROAPELE. O, creatori, Oameni superiori, oricine stă să nască e bolnav. Oricine naşte e impur. Întrebaţi femeile: nimeni nu naşte din plăcere. Durerea este aceea care face să cotcodăcească găinile şi poeţii. O, creatori, există-n voi destulă impuritate. Fiindcă trebuit-a să naşteţi, să fiţi mame. Cu un copil care se naşte, o, câte impurităţi mai vin pe lume! Feriţi-vă! Iar cel ce a născut, să-şi spele sufletul şi să şi-l curăţească!(…) Temători, ruşinoşi, nefireşti, asemenea cu tigrul ce nu s-a năpustit la vreme, aşa v-am văzut că vă daţi de-o parte, Oameni superiori! (…) Dar ce contează, o, jucători la zaruri! Că nu ştiţi încă să jucaţi şi să glumiţi precum ar trebui. Oare nu suntem tot timpul la o mare masă de joc şi de distracţii? Dacă n-aţi reuşit o lovitură, oare de asta sunteţi neîmpliniţi? Şi dacă sunteţi voi neîmpliniţi, e oare omul un neîmplinit? Iar dacă omul este un neîmplinit, ei bine curaj şi înainte! Cu cât mai rar este un lucru în esenţa sa, cu atât mai rar el reuşeşte. Oameni superiori, voi, toţi care sunteţi aici, nu sunteţi oare cu toţii, mai mult sau mai puţin, nişte rataţi?(…) E de mirare să fiţi nişte rataţi voi, care sunteţi zdrobiţi pe jumătate?(…) Ceea ce omul are mai îndepărtat, mai în adâncul său, şi mai ceresc de nalt şi de puternic – toate acestea spumegă şi clocotesc în oala voastră!(…) voi toţi, care ca mine suferiţi de MAREA SCARBA, voi pentru care Dumnezeu cel vechi e mort şi care n-aveţi încă un nou Dumnezeu ca să-l culcaţi în leagăn şi-n scutece, pe voi toţi duhul meu cel rău şi
diavolul de dinlăuntrul meu să ştiţi că vă iubeşte.(…) După cântări frumoase, trebuie o vreme de tăcere. E ceea ce fac toţi Oamenii superiori.- iată-mă deci, trăgând un aer delicios,de fapt văzduh de paradis, dungat cu aur, luminos, cel mai bun aer care-a fost vreodată venit din lună! Tot ceea ce suferă zice: „Vreau sa am moştenitori, eu vreau copii, nu mă vreau pe mine”De fiecare dată când vreun porumbel atingea botul leului, acesta scutura din cap surprins.