POETICA TEXTULUI în romanul LUNATECII

C. Miu

Prof. Dr. Const. MIU

Ion Vinea considera proza moderna un mod de existenta al poeziei. In Principii pentru timpul nou, autorul opina: Poezia e o stare sufleteasca. E o zona aparte, o atmosfera in zona simţirii, o treaptă pe scara sensibilităţii.” (in Poeţi şi critici despre poezie, Editura Albatros, Bucuresti, 1970, p. 300).
În studiul sau monografic, Elena Zaharia Filipaş notează că Ion Vinea are apetenţă pentru portretele plastice. (cf. Elena Zaharia Filipaş, Ion Vinea, Editura Cartea romanească, Bucureşti, 1972, p. 261). Plasticitatea este dată de abundenţa detaliilor descrierii, care fac portretul să se circumscrie poeticului. Iată cum o contempla Lucu Silion, din romanul Lunatecii, pe Laura: „Silion se strecură printre draperii înăuntru şi ramase în prag cu respiraţia oprita. În pernele umbrite de răsfrângerea suavă a unui abajur de mătase, Laura dormea. Chipul ei, precizat de acea savantă lumină de criptă, ce se revarsă de-a dreptul pe trăsăturile-i subţiri, părea o frumuseţe fără greş. O atmosferă de reculegere aproape evlavioasă, iscusit adormită, plutea în jurul acestei adormite arătări, de o paloare de sfântă. Într-un belşug suspect, care părea şi el orânduit de mai înainte, pentru un efect anume, pletele ei de un blond metalic îi conturau obrajii înguşti, limitându-i, ca să se reverse pe umeri, printre dantele. Ca într-o halucinaţie, Lucu văzu în toate acestea pregătirile pe care le fac unele sinucigaşe în preajma somnului lor de veci. Cunoştea pe de rost frumuseţea Laurei şi în amănunt. Dar rămase câteva clipe în contemplare, fără să-şi poată desluşi pricinile noi, care cu o liniştită putere îl îndemnau să o admire şi mai mult. Chipul ei avea darul să i se pară tot mereu altul (…) şi să-i arate rând pe rând viaţa, bucuria, dragostea, părerile de rău, surâsul şi lacrimile lumii şi vremelnicia tuturor lucrurilor, totul sub o înfăţişare extatică, dar împăcată cu sine şi dureros de duioasă şi de blândă. Aici era taina supunerii şi robiei lui.” Indiscutabil, Vinea este un poet al clarobscurului, predominant în acest caz fiind epitetul ornant, care concură la melanjul dintre real şi ireal/ halucinant.
La realizarea unor portrete, Ion Vinea uzitează de tehnica expresionistă – sumă a detaliilor absurde, excesiv dilatate, violentând privirea. Bunăoară, doctorul Barbu simte repulsie, de cum dă cu ochii în cabinetul său, şi-i vorbeşte astfel lui Lucu despre Arghir: „Intrase la mine… cu o pălărie soioasă pe cap, cu pardesiul pe umeri şi bastonul de trestie agăţat de buzunarul vestonului. Slab şi livid şi aproape jerpelit, în nişte haine cadrilate (…) Cămaşa lui de mătase, subţiată, roasă sub guler, mototolită, împlinise pe el mai mult de o săptămână. Tenul galben şi gras (…) Şi licărirea (…) în care i se scăldau privirile de păcură, mătreaţa care i se răspândea în paiete sidefii, până la reverurile hainei, barba nerasă, manierele lui măreţe şi rătăcite, toate astea m-au făcut să ating cu ezitare mâna pe care mi-a întins-o, vâscoasă şi rece.”
În alt loc, modernitatea poeticii textului rezidă în portretistica de tip urmuzian – melanjul regnurilor, fără a friza absurdul. Iată în Lunatecii portretul lui moş Timotei, portarul Oficiului Intercultural şi de Turism: „Capul ciugulit îi atârna pe piepţi, un grumaz costeliv, scofâlcit şi dungat ca o împletitură de curele, iar mâinile cu degetele osoase, gălbejite şi terminate în chip de arpagic – zăceau împreunate pe pântec, în jurul unor mătănii absente. Trupul pirpiriu şi ciolănos zăcea ca un butuc de viţă-de-vie, din spătarul fotoliului până pe covorul roşu de pe parchet.”
Simion Mioc precizează că Ion Vinea este „un foarte înzestrat poet vizual, dominat şi de efortul expunerii frumoase, a estetismului stilistic. Trâmbele de comparaţii şi metafore apar în volutele supravegheate ale frazelor.” – s. n. (Simion Mioc, Opera lui Ion Vinea, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 305). Există în Lunatecii un pasaj în care poetica textului este axată pe vizual, reliefându-se astfel taina erosului carnal. Este vorba de scena când, sub influenţa vaporilor de alcool, Lucu îşi lasă, într-o reverie insistentă, privirile fluturând printre picioarele damelor tolănite pe blănurile de leopard din casa lui Adam Gună: „Erau picioare subţiri, cu linia plăpândă şi nervoasă, graţios arcuite, mândre şi aristocratice, în prefăcuta lor nepăsare. Erau altele sprintene până şi în nemişcare, zvelte şi musculoase, făcute pentru dans, pentru avânturi supreme. Picioare de silfide (…) şi lângă ele – altele mai materiale, cu gleznele mai plastice, cu pulpele mai leneşe, mai pline, chemând dezmierdarea ochiului şi întârzierea leneşă a pipăitului. Şi picioare mai grele, de femeie răsăriteană şi de odaliscă. Şi erau altele de bacantă, rotunde şi vânjoase, în care fineţea şi moliciunea se îmbinau cu vioiciunea muşchilor ghiciţi, picioare tainice şi primejdioase ca şerpii în repaus. Picioare agresive şi apucătoare, ca un cleşte, lacome în deschiderea lor, ca pantele unui abis. Unele stăteau la pândă, jivine atente, altele îşi spuneau răsfăţul de a se şti dorite, altele se aţineau trufaşe, ca păunii. Picioare care chemau visul şi rugăciunea păgână a unui idolatru. Picioare viclene şi trădătoare, falnice şi sfidătoare, mute şi somnoroase. Lucu le simţi deodată pe toate în jurul lui, ca pe un vârtej magnetic. O, de-ar fi putut să-şi facă un mănunchi pasionat, o roată bezmetică din ele toate…” Se poate lesne observa din acest citat că personificarea este figura de stil ce dă o coloratură aparte poemului picioarelor: „Numai un bărbat cu vocaţie erotică, dublat de un artist desăvârşit al cuvântului – consideră Elena Zaharia Filipaş – a putut să scrie acest elogiu, impur şi totuşi încântător, al cărnii devoratoare.” (Elena Zaharia Filipaş, op. cit., p. 274). Este aici, desigur un poem incantatoriu al carnalului frust.