NEDEEA CELUI NĂSCUT ÎN TESBA GALAADULUI

muresan

Ştefan-Lucian MUREŞANU

În timp ce un car cu cai de foc îl răpea spre cer, Elisei, căruia Ilie îi lăsase cojocul, semn al alegerii spre slujire, striga uimit: Părinte, părinte, carul lui Israel şi călăreţii lui! Cuvinte pe care noi, urmaşi ai lui Ilie, în măsura în care vom urma faptelor lui, înţelegem şi mărturisim: Doamne, Doamne, minunată-i scara care urcă spre cer! Fă-ne vrednici să păşim pe ea spre a veni aproape de Tine, precum Ilie prorocul a venit în carul cu cai de foc! Amin.
Versurile marelui luceafăr al poeziei româneşti, care s-a stins de pe bolta crească a lumii exprimărilor în versuri, înainte ca soarele să se fi ivit, ne-a lăsat un minunat portret în care am putea, în deplina noastră meditație, să-l asemuim profetului deusian: Da! din porţile mândre de munte, din stânci arcuite, / Iese-uraganul bătrân, mânând pe lungi umeri de nouri, / Caii fulgerători şi carul ce-n fuga lui tunş. / Barba lui flutură-n vânturi ca negura cea argintie, / Părul umflat e de vânt, şi prin el colţuroasa coroană, / Împletită din fulgerul ros şi din vinete stele. (Mitologicale – Mihai Eminescu)
O carte închinată omului Ilie, care cu mintea sa a înţeles că lumea nu este decât o desfăşurare de impresii existenţiale, o înşiruire de imagini dialectale, ar fi binevenită pentru a trezi în noi, în fiecare dintre cei care dăm crezare nevăzutului ca realizator de o unică civilizaţie, cea umană, la care miracolul nu este un simplu mod de a ne uimi, ci un proces complex de meditaţie.
O exegeză a istoriei vieţii prorocului Ilie, din Cărţile III şi IV capitolul Regi, ne va ajuta să observăm că, deşi el a trăit cu aproximativ 850 de ani înainte de Hristos, isprăvile lui au o deosebit de mare actualitate. Dacă ar coborî acum printre oameni, ar lua aceleaşi atitudini ferme împotriva tuturor faptelor care nu sunt după voia Creatorului acestei lumi. Căci prin întreaga-i acţiune a dovedit o exemplară ascultare faţă de Dumnezeul Cel Unic, demascând falsitatea idolilor şi a slujitorilor acestora. Însuşi numele lui este o tălmăcire a dragostei pe care o avea faţă de cel care crease lumea, aducând-o la lumină. În cele ce vor urma vom prezenta, selectiv, câteva aspecte ale marii sale împliniri, raportându-le la situaţia din zilele noastre, paralelism din care se va observa implicit că acest om, prin slujirea lui devotată, nu a fost numai unul dintre cei mai aprigi proroci ai Legii Vechi, ci şi un contemporan cu noi.
Ne-am propus, ca înainte de a vorbi despre viaţa şi faptele celui care încă din Vechiul Testament avea să fie prezentat ca un mărturisitor al legii lui Dumnezeu, să explicăm etimologic ceea ce de fapt înseamnă acest nume cu mare rezonanţă în viaţa şi activitatea creştinilor ortodocşi. Etimologic, numele profetului, Ilie, în ebraică אֵלִיָּהוּ, Elijah, s-a dorit să fie un simbol, al pocăinţei, tenacităţii al ferocităţii faţă de toţi aceia care nu vor să respecte legea, întocmită pentru toţi la fel. Numele său a fost tălmăcit pentru toţi cei care respectă şi gândesc la aşezământul suprem al luminii cu înţelesul de Al cărui Dumnezeu este Jah(ve), justificând în fapt drumul clar al luminării. În greacă şi latină acest nume avea să fie perceput ca Hλίας respectiv Elias, în arabă إِلْيَاس, Iliās) (secolul al X-lea î.Hr.) proroc evreu, menţionat, după cum am spus mai sus, în capitolul 17-20 din Prima Carte a regilor din Vechiul Testament.
În Noul Testament însă Isus face referire la el spunând despre Ioan Botezătorul că este Ilie, care trebuia să vină (Matei capitolul 11 versetul 14) şi tot despre viaţa acestui sfânt găsim menţionat tot în Matei 17:3 dar şi în Marcu 9:4 şi Luca 9:30).
Numele Ilie, alternativ Elie, în limba română provenind de la numele ebraic Eliyah (Eliiah), îşi va păstra sintagma Al cărui Dumnezeu (El) este YHWH. În sinaxare şi martirologii e pomenit pe 20 iulie, cu apoziţia ο θεσβαίος (ho thesbaíos), redat în limba română prin Tesviteanul, Tesbiteanul, Tişbitul, adică locuitor din Tesba, considerat profet în toate cele trei religii monoteiste. Biserica Ortodoxă Română sărbătorind, în ultima zi a celei de a doua decade a lunii iulie, ridicarea la cer a Sfântului Mare Proroc Ilie Tesviteanul, unul dintre cei mai importanţi proroci din Vechiul Testament, mare făcător de minuni şi aducător de ploi în vreme de secetă. Sfântul şi marele Proroc Ilie, înger întrupat, ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide şi închide cerurile, era de origine din Tesvi localitate în Galaad. Tradiţia apocrifă va fi cea care va transmite aceste detalii despre naşterea prorocului, precizând că el era din tribul lui Aaron, urmaş al unui mare neam de preoţi.
Luna iulie, numită în popor şi Cuptor, este plină de sărbători tradiţionale. La oraş, aceste datini şi obiceiuri nu mai sunt păstrate însă la sate, acolo unde puterea de conservare dăinuie, bătrânii le ţin cu sfinţenie, aşa cum au învăţat de la părinţii şi bunicii lor.
În rândurile de mai sus subliniam că din Cartea a III-a Regi, Capitolul 17, aflăm că profetul Ilie era originar din Tesba Galaadului, o cetate aflată în vecinătate cu Arabia. Din tradiţie ştim că era din seminţia lui Aaron, din care se alegeau preoţii poporului evreu. Se spune că la naşterea lui Ilie, tatăl său, pe nume Sovac, a văzut cum nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe au luat pruncul, pe care l-au învelit cu straie de foc, hrănindu-l apoi cu foc. Înspăimântat de vedenie, Sovac a mers la preoţii de la templul din Ierusalim şi le-a povestit ce a văzut. Răspunsul acestora a arătat că pruncul Ilie a fost ales de Dumnezeu pentru slujirea profetică. Unul dintre acei preoţi, bărbat mai înainte-văzător, i-a zis: Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, dar să ştii că el va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător. Râvna lui către Domnul şi viaţa lui fiind bineplăcută lui Dumnezeu, va judeca pe Israil cu sabie şi cu foc.
Tânărul profet se va remarca prin puternice viziuni şi îndemnuri ca oamenii să slujească unui singur stăpân ceresc în timpul domniei regelui israelian Ahab, care, la îndemnurile soţiei sale, Izabela, originară din Fenicia, a introdus în regatul israelian cultul zeului Baal, un zeu foarte popular în cetatea Sidon. Ilie a vestit atunci evreilor supărarea lui Dumnezeu pentru gestul acestora de a se lepăda de El. A mers la rege şi a vestit că Dumnezeu va pedepsi poporul evreu prin trei ani de secetă şi foamete ucigătoare. Ascuns de frica regelui Ahab la pârâul Cherit, unde un corb îi aducea hrană, apoi la văduva din Sarepta Sidonului, unde untdelemnul şi făina din casa văduvei, prin grija lui Dumnezeu, nu se terminau, Ilie a vestit apoi ploaia care a salvat poporul de la pieire. Momentul în care Ilie a eliminat cultul zeului Baal a fost jertfa de pe Muntele Carmel, unde a reuşit să coboare foc din cer peste jertfa sa, ceea ce 450 de preoţi ai lui Baal nu au putut face.
Sfântul şi Marele Proroc Ilie l-a abordat în chip direct pe regele Ahab, purtând cu el o luptă aprigă pentru dreapta credinţă a poporului, care prin exemplul mai marilor săi era târât în idolatrie. La cuvintele Profetului o secetă năprasnică se abătu asupra pământului, apele fiind secate, ogoarele devastate şi arse de căldura insuportabilă a razelor ucigătoare ale soarelui; bărbaţii, femeile, copiii, animalele domestice şi cele sălbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau şi nimic nu scăpa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranţa că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască şi să se întoarcă la credinţă. Din porunca lui Dumnezeu, Prorocul, acoperit cu o piele de oaie şi învesmântat cu piele de viţel, părăsi ţinutul lui Israel şi se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflat dincolo de Iordan. Domnul îi trimise corbi, păsări pe care evreii le considerau impure şi care aveau reputaţia unei mari cruzimi faţă de progeniturile lor, pentru a-i duce pâine dimineaţa şi carne seara, ca să trezească în proroc mila pentru poporul care suferea. Când cascada secă şi ea, Dumnezeu îşi trimise slujitorul său la Sarepta din Sidon, lăsându-l să vadă de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi încă o dată în el mila.
Ca orice om, până a deveni ales pentru o misiune atât de dificilă, cum a fost aceea de a-i readuce pe evrei la Dumnezeu, se spune că în tinereţea sa de adolescent, Ilie ar fi păcătuit mult. Prin pocăinţă avea să devină cel ales săvârşind multe minuni. Prima dintre ele s-a petrecut chiar în casa văduvei din Sarepta Sidonului, unde prorocul a stat mai mult timp în perioada de secetă. Pe lângă faptul că hrana lor nu se termina niciodată, prorocul avea să-l readucă la viaţă şi pe fiul acesteia.
O altă minune, pornită din energiile ce le deţinea datorită credinţei în existenţa Creatorului a fost cea prin care, după rugăciuni adresate lui Dumnezeu, a adus foc din cer peste jertfa de pe Muntele Carmel. El a fost cel care a trimis flăcări din cer arzându-l de viu pe regele Ohozia, prin rugăciune (concentrare puternică a minţii), ca pedeapsă pentru că acesta păcătuise grav.
Înainte de a fi înălţat, prorocul Ilie, însoţit de ucenicul său, Elisei, a lovit cu mantia apa Iordanului, care s-a strâns pentru ca cei doi să treacă pe uscat, nefiind prima realizare a puterii celor de sus în întreg timpul desfăşurat istoriei omenirii în Vechiul Testament. Pentru noi oamenii, în vremea aceea, era ceva irealizabil, într-adevăr o minune însă, în zilele noastre ştiinţa deschisă demonstraţiilor a probat că despărţirea de ape poate fi realizată prin puterea energiei.
Sânt-Ilie este ziua de celebrare a zeului solar, la data 20 iulie, considerată a fi mijlocul sezonului pastoral. Ca şi Sân-George şi Sâmedru, Sânt-Ilie este o divinitate populară care a preluat numele şi data celebrării de la un sfânt creştin – Sfântul Prooroc Ilie.
În Panteonul românesc Ilie este o divinitate a soarelui şi a focului, identificată cu Helios din mitologia greacă şi cu Gebeleizis din mitologia geto-dacă. Ca divinitate solară şi meteorologică, Sânt-Ilie provoacă tunete, trăznete, ploi torenţiale şi incendii, leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când să bată grindina. Oamenii cred că atunci când se întâmplă fenomene meteorologice mai aparte, de fapt profetul traversează cerul cu căruţa lui de foc, pentru a ne ocroti, fiind Peştera profetului Ilie, Muntele Carmel, Israel mereu în slujba binelui.
Se spune că în perioada sa pământeană Ilie a săvârşit o serie de păcate însă cel mai mare dintre ele a fost chiar uciderea propriilor părinţi, sub influenţa unor energii malefice, la îndemnul diavolului, păcate pe care le-a ispăşit prin căinţă şi canoane dure. Timp de peste douăzeci şi ceva de ani omul ales a trăit sub o grea sihăstrie şi o curată pocăinţă. Când Cel de Sus a înţeles că activitatea sa profetică s-a încheiat pe pământ, a fost luat cu trupul la cer, într-un car cu roţi de foc tras de patru cai albi, înaripaţi, fiind considerat sfântul care mijloceşte înaintea lui Dumnezeu pentru a aduce ploaie pe pământ. În ceruri el cutreieră norii, fulgeră şi trăsneşte dracii, ce-l posedaseră în prima parte a vieţii sale pe pământ, cu biciul său din care ţâşnesc flăcări ucigătoare pedepsindu-i pentru tot răul pe care i l-au pricinuit. Fiindcă diavolii înspăimântaţi se ascund pe pământ prin arbori, pe sub streaşina caselor, în turlele bisericilor şi chiar în trupul unor animale, Sfântul Ilie trăsneşte năprasnic şi loveşte fulgerând cu biciu-i de foc pentru a nu-i scăpa nici unul dintre ei nepedepsit. Ilie, ca şi Enoh, un alt drept al Vechiului Testament ridicat cu trupul la cer, a trecut, prin voia lui Dumnezeu, la o stare de existenţă superioară, angelică, despre care nu putem cunoaşte prea multe prin raţiune. Sfântul Ioan Gură de Aur ne mai spune că Ilie nu a fost trecut prin moarte, el fiind cel care va prevesti a doua venire a lui Hristos, aşa cum Ioan Botezătorul a vestit prima venire. De aici şi legătura între cei doi mari profeţi. Faptul că Ilie, prin viaţa sa plină de virtuţi, după cum ne spune şi Maxim Mărturisitorul, a trecut de lumea simţurilor, mai presus de materie, nu poate fi cu nimic imposibil. Nu ştim unde s-a înălţat el şi în ce loc a stat până la prima venire a lui Hristos. Cu siguranţă starea sa a fost una superioară, spirituală.
Bătrânii noştri de la sate spun că Sfântul Ilie se plimbă pe cer într-un car care, pentru a nu aluneca, are nişte cuie pe roţi. Aceste cuie găuresc cerul, iar apa se scurge pe pământ sub formă de ploaie. În tradiţia populară, sfântul mare proroc Ilie este considerat ocrotitorul recoltelor. Sărbătoarea de Sfântul Ilie marchează pentru români mijlocul anului pastoral şi este una din cele mai pline de obiceiuri şi de tradiţii dintre toate sărbătorile ortodoxe. În această zi, în localităţile din sudul judeţului Bacău, de exemplu, se beau câteva pahare de ţuică de casă şi se mănâncă grâu nou, fiert cu miere de albine. Chiar dacă grâul nu a fost treierat, încă, în ajunul acestei sărbători gospodinele se îmbracă în straie de sărbătoare şi merg să secere câţiva snopi de grâu pe care apoi îl scutură, îl pisează în baniţe şi îl fierb apoi în vasul cel mai mare pe care îl au în casă, pentru a avea toată familia de unde se înfrupta.
Tot în ziua de 20 iulie, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, operaţie numită retezatul stupilor. Recoltarea mierii se făcea numai de către bărbaţii curaţi trupeşte şi sufleteşte, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, ajutaţi de către un copil, femeile ne având voie să intre în stupină. După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele şi vecinii invitaţi la acest moment festiv, gustau din mierea nouă şi se cinsteau cu ţuică îndulcită cu miere. Masa festivă avea menirea de a asigura belşugul apicultorilor şi de a apăra stupii de furtul manei, transformându-se într-o adevărată petrecere cu cântec şi joc.
Sânt-Ilie marca şi timpul când le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână. Cu această ocazie, cei mai tineri dintre ciobani, dar şi cei maturi, aduceau în dar iubitelor sau soţiilor lor furci confecţionate din lemn, pentru tors, lucrate cu multă migală în timpul lor de răgaz.
În vechime, se obişnuia ca în această zi să se organizeze întâlniri ale comunităţilor săteşti de pe ambii versanţi ai Carpaţilor (nedei), cu târguri, iarmaroace şi bâlciuri, unele păstrate până în zilele noastre. În cadrul acestor manifestări, ce durau mai multe zile şi erau considerate a fi bune prilejuri de cunoaştere pentru tineri, atmosfera era însufleţită de muzică făcându-se negoţ cu produse pastorale, instrumentar casnic din lemn, lut sau ceramică, unelte şi produse agricole.
Este demn de amintit, în rândurile care urmează, renumitul bâlci de Sfântul Ilie de la Fălticeni, care, din anul 1814, în urma hrisovului lui Scarlat Vodă Calimach, devine al doilea ca mărime din Europa, după cel de la Leipzig. Cu două-trei săptămâni, înainte de 20 iulie, pe străzile acestei aşezări sucevene, începeau să se adune oameni de prin toate părţile lumii auzindu-se strigătele şi chemările negustorilor rostite în polonă, rusă, letonă, cehă, germană, maghiară, turcă sau arabă. La bâlciul organizat cu această ocazie, supranumit Comedia din deal, veneau artişti de circ: acrobaţi, iluzionişti, înghiţitori de săbii iar în timpurile mai noi motociclişti ce evoluau la zidul şi globul curajului. Se puteau întâlni, spre deliciul participanţilor, parcuri de animale sălbatice. De asemenea erau montate scrâncioburi de diverse forme şi mărimi, teatre de păpuşi, roata norocului şi multe alte atracţii pentru curioşii adunaţi pe deal. Treptat, iarmarocul de la Falticeni, ca de altfel multe alte manifestări tradiţionale, şi-a pierdut importanţa, astăzi încercându-se readucerea acestor obiceiuri în cadrul festivalurilor folclorice cum este şi cel intitulat Şezătoarea.
Alte credinţe rămase din străbuni spun că Sfântul Ilie este stăpânul unei fiinţe puternice, magice, numită sorb, pentru că acesta soarbe apele cu tot cu broaşte şi balauri, explicându-se în vremurile de demult credinţa ploilor cu broaşte. Tot în această zi a sărbătoririi ridicării la cer a marelui profet Ilie se ţineau nedei în munţi, păstorii separând berbecii de oi, culegându-se plante de leac, zi în care se făceau descântece pentru a ţine departe de gospodării furtunile, grindina şi trăsnetele.
În vremurile de demult, în ajunul acestei zile, fetele nemăritate se scăldau goale în lanurile de cânepă, se tăvăleau pe ogoarele semănate (cânepişti), după care se îmbrăcau şi se întorceau acasă. Dacă, în noaptea dinspre Sfântul Ilie, visau cânepa verde era semn că se vor mărita cu flăcăi tineri şi frumoşi iar dacă visau cânepa uscată se spunea că urâtul, care putea fi un bărbat văduv, le va urmări şi nu le va da pace până nu se vor mărita cu el. În dimineaţa zilei acestei sărbători onomastice, în unele zone ale ţării, femeile culeg plante de leac, în special busuiocul, ce se pune la uscat, la umbră, în podurile caselor, sub streşini sau în cămări. Tot acum se culeg şi plantele întrebuinţate la vrăji şi farmece: odată uscate, acestea erau stropite cu sângele unui cocor sau în unele locuri a unui cocoş, tăiat chiar deasupra lor. Astfel menite, prin sacrificiu, plantele puteau fi folosite de vrăjitoare.
Femeile duc în această zi busuiocul la biserică pentru a fi sfinţit. După slujbă, când sosesc acasă, îl pun pe foc iar cenuşa rezultată o folosesc la vindecarea diferitelor boli de piele sau la vindecarea bubelor din gura copiilor, … Leac şi babei colac… se zice în popor! Tot pe 20 iulie gospodinele duc la biserică şi mere pentru sfinţire pentru că, din bătrâni, se spune că mărul este pomul Sfântului Ilie, de aceea nu se mănâncă mere noi până în această zi. Dacă va tuna în ziua aceasta, toate alunele vor seca, iar toate celelalte fructe vor avea viermi. În ziua Sfântului, jertfelnicul de la biserică este plin cu tot felul de bucate, pentru sufletul morţilor. În unele sate, femeile duc la biserică lapte şi vin, iar peste zi fac praznice pentru cei morţi. Merele se duc întâi la biserică, pentru că există credinţa că numai aşa ele vor deveni de aur pe lumea cealaltă. Dacă nu se păstrează această datină, cel ce mănâncă mere înainte de Sfântul Ilie, va culege veşnic mere pe lumea cealaltă, dar când va începe să le mănânce, ele îi vor pieri de dinainte. Cel care mănâncă un măr în ziua de Sânilie este lovit de ghinion tot anul şi riscă să fie fulgerat pe timp de furtună. Unele femei împart şi porumb fiert, dar şi farfurii cu mâncare, împodobite cu flori de vară. Tot cu flori de vară, legate cu lână roşie, sunt împodobite şi cănile pline cu apă.
În ziua de 20 iulie, zi în care se spune din bătrâni că Ilie a fot înălţat într-un car de foc spre înaltul cerului, dispărând pentru totdeauna în lumea sufletelor, se încheie practicarea obiceiurilor de invocare a ploilor (paparudele). Se mai zice că în această zi nu este bine să stai sub un carpen, deoarece dracul trage la acest pom şi poţi fi trăsnit de Sfântul Ilie care-l ţinteşte pe drac, motiv pentru care la sate este ocolit acest copac neconfecţionându-se nici un obiect din astfel de lemn şi niciodată nu se ascunde nimeni sub vreun carpen, pe vreme de furtună.
Este bine să ne facem cruce cât de des când tună, fulgeră şi trăzneşte, spune credinţa populară pentru că Dumnezeu i-a zis lui Ilie: în toate să dai, dar în cruce să nu dai. Credinţa populară mai spune că dacă în ziua de Sfântul Ilie este furtună, nimeni să nu deschidă uşa sau geamul, pentru că în acea casă vor intra unul sau mai mulţi diavoli ce încarcă să scape de furia Sfântului.
Peste 120.000 de români creştini îşi serbează onomastica în luna lui cuptor, în ziua a douăzecea, când Biserica Ortodoxă sărbătoreşte suirea la cer, cea de foc purtătoare a Sfântului, Marelui Prooroc Ilie Tesviteanul ce nu a suferit moarte, ci a fost strămutat la cer ca şi Enoh, despre care se spune în Apocalipsa (11, 3, 7) că sunt cei doi mărturisitori ai Domnului, care vor apărea înainte de Parusie, a doua Venire a Domnului Hristos, şi vor fi ucişi de fiara Antihrist.
În ziua de 20 iulie, istoria consemnează: Ziua Aviaţiei şi a Apărării Antiaeriene, pionierii aviaţiei româneşti au ales, în anul 1913, ca patron al aviaţiei pe Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul. Cu o lună înainte de această dată, la 17 iunie, se sărbătoreşte Ziua aripilor româneşti, pentru a marca primul zbor efectuat, în anul 1910, de către Aurel Vlaicu cu un aparat construit de el.

Când roata-al cărei foc înveşniceşti râvnit de ea,
mă prinse cu-armonia ce-o dărui pură sferelor cereşti…
Iar noul cânt şi-n cer lumina toată
stârniră-n mine-atare dor de-a şti
ce pricini au, cât n-am simţit vreodată… (Paradis I, Traian Eta Boeriu)

Câte speranţe nu ne punem, în viaţa aceasta, pe care o trăim cu bune, cu rele ce singuri ni le facem sub diferite influenţe, visând la o zi, cea de mâine, mai bună şi mai îmbelşugată ca cea de azi. Câte lacrimi nu curg din ochii nesecaţi ai oamenilor, care suferă clipă de clipă datorită nepăsării înseşi şi a ignorării semenului. Câtă suferinţă, cât zbucium pentru necredinţa noastră într-o lume mai bună.
Dacă printr-un nesperat miracol lumea arabă sau islamică, pe al cărei pământ viaţa biblică s-a desfăşurat în plenitudinea ei, ar ieşi victorioasă împotriva actualului măcel, neînşelându-ne folosind acest apelativ al nimicniciei mai marilor lumii, şi dacă influenţa seculară sau atee a agendei Noii Ordini Mondiale, aşa zisa ordine a distrugerii credinţei noastre, ar fi reduse la un asemenea nivel încât să permită Europei creştine să-şi recapete fundamentul pe care a fost cândva construit, ar trebui ca religia lumii arabe să fie felicitată pentru că nu a cedat în faţa exterminării. Şi noi, creştinii ortodocşi sau catolici dar şi civilizaţia vestică, am fi beneficiarii direcţi ai extremismului islamic. În rest, doar vorbe.