O RELATIVITATE EMINESCIANĂ

eminescu

„Trecut şi viitor e în sufletul meu,
Ca pădurea într-un sâmbure de ghindă “
Mihai Eminescu – „Geniu pustiu“

Ion Tudor

A concepe timpul, pornind din antichitate, luând ca punct de plecare unele viziuni din mitologii diferite, pornind de la miturile şi arhetipurile unor filosofi orientali, greci şi ajungând la modul de a „vedea“ timpul de către filosofi, fizicieni moderni sau contemporani nouă, iată o misiune grea, pe care trebuie să mi-o asum. Mitologia greacă a preluat pe Chronos – nume şi concept de la iranieni – care aveau deja conceptul de timp infinit (Zrvan Akarana). Acelaşi Chronos este întâlnit la Hesiod, Orfeu, Pherekydes din Syros.Chronos apare la Mnaseas din Patrai, aici primind semnificaţia timpului abia în cosmogoniile orfice de început. El este imaginat sub formă de balaur, având capete de taur sau de leu şi ajunge să fie considerat zeu. În această nouă ipostază, primeşte atributele unei zeităţi, fiind considerat „cel fără bătrâneţe“, format din apa care la rândul ei era un principiu fundamental, ce stă la baza tuturor lucrurilor.Postura de zeu îl face să fie la originea altor coprincipii cum ar fi: Ether, Chaos, Zeus. După Pherekydes din Syros existau trei principii: Zas (focul), Chtonia (pământul) şi Chronos care a făcut din propria sămânţă: focul, mişcarea, aerul şi apa. Pherekydes indică după cum se pare ca origine a tot ce există, Timpul…În civilizaţia Maya se credea că timpul se repetă la 260 de ani, iar la vechii indieni la 12000 ani. Zeul Trimurti, reprezentând timpul la popoarele hinduse, era perceput şi conceput ca o statuie cu trei feţe, îngemănate. Curioasă multidimensionalitate. Ciclicitatea timpului în aceste civilizaţii are probabil legătură cu ideea (credinţa) în reîncarnare.Grecii antici gândeau timpul ca liniar, iar vechii iudei îl concepeau şi ca fiind ireversibil. Concepţia creştin-ortodoxă aduce ca noutate o realitate multiplă, intuită şi în unele medii ştiinţifice, fizica lui Feynman şi conceptele noi de Megavers, gândit ca fibră ce suportă fibraţi (existenţe) semănând foarte bine cu noţiuni ca Mântuire VremelnicăMisterele timpului relativ la cea Veşnică, care aduce în prim plan Biserica Ortodoxă cea Apostolică prin Har şi Adevăr.În tratarea unui subiect atât de fierbinte cum este acela de suflet, am făcut eforturi în a găsi suport informaţional, să găsesc un vehicul adecvat pentru ca matricile (patternurile), ADN, care să dea socoteală – nu atât pentru partea biologică din organism, cât mai ales pentru felul în care este condus biologicul. Mai ales pentru acea parte prin care este organizată şi – credem noi – condusă latura psihică. O componentă cu o latură puternic informaţională este timpul. Cuplat de la Einstein încoace cu spaţiul într-un continuum cvadridimensional numit SpaţiuMinkowski, pentru intuiţia comună arată ca un con de lumină. Acesta asigură legătura dintre cauze situate în partea inferioară a conului, numit şi conul trecutului, trecând prin origine spre cele mai probabile evenimente viitoare, aflate în partea superioară a conului. Cauzalitatea este asigurată doar în interiorul Conului, în afara sa fiind Altceva, Altundeva sau Alt Univers…Legătura dintre cauză şi efectele posibile este făcută prin semnale luminoase, ale căror proprietăţi remarcabile le cunoaştem. Iată deci că în conurile de lumină, „înfăşurate pe axa timpului“, semnalele ce unesc evenimentele, separate, nu neapărat spaţial, dar separate neapărat temporal, sunt singurele care unesc evenimentele. Timpul devine astfel punte informaţională între evenimente,justificând pe de-a întregul ideea că el reprezintă informaţia în stare pură. Astăzi, timpul este conceput în ştiinţă ca entitate neliniară, vorbindu-se tot mai des, în fizică şi în alte domenii de „curbe temporale“, pe care „circulă“ conurile de lumină ce definesc mişcarea şi evenimentele. Dar, de unde au apărut ideile de timp neliniar, curbe temporale ? Un foarte apropiat colaborator al lui Einstein, renumitul om de ştiinţă John Archibald Wheeler în articolul său din ianuarie 1988, intitulat „World as system self synthesized by quantum networking“, IBM Journal for Research and Development, ian.1988, pag.4-15, formulează mai multe „chei“ şi „puzzles“, care reprezintă tot atâtea nedumeriri. Una dintre aceste nedumeriri este :„Cum să se derive timpul, dacă nu se consideră timpul ?“Altfel spus, faţă de ce să se scurgă timpul, dacă nu există altă coordonată, independentă din care acesta să provină, să derive, să provină? Misterele timpului Un posibil răspuns este „ordinea implicată“, definită de cunoscutul om de ştiinţă David Bohm, ca „mişcare din care totul provine şi decurge, fie că este spaţiu, timp sau materie“.Această aserţiune îl apropie mult pe Bohm de renumitul filosof al Greciei antice, Aristotel. Aristotel ar fi vrut ca de la început să precizeze dacă timpul face parte dintre existenţe sau ne-existenţe şi „care este natura lui“. El se gândea desigur la Pitagora, ale cărui idei despre timp sunt cumva asemănătoare cu unele din contemporaneitate, când afirmă că „timpul este sfera ultimului cer“ sau „unii spun că timpul este mişcarea întregului“.S-ar putea deci spune că „timpul înconjoară Universul“(a se citi „impregnează Universul“. Pitagora concepe timpul în afara Universului cognoscibil nouă, completându-l. (vezi J.A.Wheeler, art. cit., Mihai Drăgănescu – „Inelul lumii materiale“). Aceasta nu presupune distanţe mari, ci doar găsirea de „porţi informaţionale“, care să permită măsurarea timpului universal, din care timpul nostru decurge, ca derivată fizico-analitică. După apariţia Teoriei Relativităţii, se pare că în conformitate cu viteza de derulare a unui proces fizic, se prefigurează o mulţime de timpi asociaţi fiecare cu mişcarea lui. Multitudinea aceasta de timpi dă curbele temporale, care desfăşurându-se, precum părul în şuviţe formează un adevărat câmp temporal. Acest plan (câmp) temporal este izomorf (asemănător în privinţa unor proprietăţi), cu planul complex. El nu este altceva decât un plan neted ca suprafaţa unei mese şi are anumite proprietăţi. O calitate foarte importantă din punctul nostru de vedere este aceea că planul complex este împărţit în Benzi şi fiind izomorf – cum am arătat şi înainte – cu Planul (câmpul) Temporal, calitatea de-a fi împărţit în Benzi se transmite şi acestuia.
Revenind la cei vechi, Archytes ne-a lăsat aceasta: „timpul universal este intervalul naturii şi al universului“. Aristotel afirmă: „..alţii spun că timpul este sfera însăşi“. Tot Aristotel ne spune: …„Desigur, timpul este o parte a mişcării circulare, dar nu este mişcarea circulară“…pentru că …„dacă vezi„Analiză Matematică-Funcţii Complexe-P. Hamburg, P. Mocanu şi N. Negoescu, pag.33, din care cităm: «…funcţia exponenţială este periodică, de perioadă 2π i.Această proprietate ne spune că Planul Complex C este împărţit într-o infinitate numărabilă de benzi.Misterele timpului Ion ar fi mai multe cercuri la fel, timpul ar fi mişcarea oricăruia dintre ele, astfel că timpul ar fi mai multe timpuri în acelaşi timp“. Iată o afirmaţie care, deşi este o nedumerire, poate fi foarte bine socotită o idee pre-relativistă.
…„cei care spun că timpul este sfera întregului, au socotit aşa pentru că toate sunt în timp şi în sfera întregului,…dar pentru că se pare că timpul este mişcare şi transformare, aceasta s-ar putea cerceta“.Timpul, putem spune, „impregnează“ Universul; timpul este deci măsura tuturor mişcărilor şi transformărilor din Univers, de fapt este un sumum al tuturor acestor măsuri. Se sugerează, de fapt că timpul „se scurge“ faţă de Ceva (art. cit., op. cit.). Schimbarea întreagă este mai rapidă sau mai înceată, timpul însă este la fel peste tot şi peste toate lucrurile (vezi „viteza de scurgere a timpului“).
Aşadar, timpul nu este mişcarea, dar este măsura mişcării, deşi „odată cu mişcarea, noi presupunem şi timpul“, pentru că „noi cunoaştem timpul când delimităm mişcarea, delimitând anterioritatea şi posterioritatea; şi atunci spunem că s-a produs timpul, când în mişcare, luăm cunoştinţă de anterioritate şi posterioritate“. Timpul nu este mişcare, ci mişcarea este timp, întrucât comportă o măsură, adică un număr. „…dar noi măsurăm nu numai mişcarea cu timpul, ci măsurăm şi timpul cu mişcarea, prin faptul că se determină între ele“… „şi zicem că timpul este lung sau scurt, măsurându-l cu mişcarea“… „căci noi măsurăm cu timpul mişcarea, iar cu mişcarea măsurăm timpul“…şi justificând conceptul meu de viteză de scurgere a timpului.„…mişcarea se potriveşte cu mărimea (n.n. – cu măsura), iar timpul cu mişcarea (n.n. – ca în Teoria Relativităţii), pentru că aceste cantităţi sunt continue şi indivizibile…“ Astăzi, însă noi măsurăm timpul cu ritmul ( frecvenţa ) şi ritmul cu timpul.
O întreagă ramură de Analiză Matematică – Analiza Fourier – se ocupă de ritmuri şi frecvenţe, dând de lucru fizicienilor, care folosesc această analiză spectrală Fourier în codarea şi decodarea informaţiei provenite din natură. În Biologie şi Genetică se analizează informaţia schimbată de gene cu mediul înconjurător. În Astronomie se face analiză spectrală pentru studierea corpurilor cereşti, iar unele dintre cele mai gustate aplicaţii ale analizei Fourier sunt Televiziunea şi Radioul. Misterele timpului Dacă Aristotel, filosof genial, dar marcat de lipsurile conceptuale ale vremii sale, a reuşit să ajungă atât de aproape de ideile de bază ale Teoriei Relativităţii, peste aproximativ 2000 de ani, Mihai Eminescu, filosof al poeziei şi poet al filosofiei, şochează încă, acum la aprox.115 de ani de la moartea sa prin faptul că aşa-numita sa poezie filosofică este atât de aproape de concepte fizice care şi astăzi poartă pecetea perenităţii. Este probabil că Eminescu avea cunoştinţă de unele concepte avangardiste de la cursurile de fizică, filosofie sau de filosofia fizicii, pe care le-a audiat cu siguranţă – aşa cum se poate vedea din compendiul „Fragmentarium“ – prin Universităţile germane şi austriece. Nu e de mirare că în poezia filosofică a lui Eminescu întâlnim concepte relativiste, concepte care abia se prefigurau pe atunci şi pe care poetul probabil le-a auzit pomenite la cursuri, dar care s-au cristalizat în formidabilul creuzet al sufletului poetului abia la deplina maturitate filosofică a acestuia.
Este remarcabil abia la câteva zeci de ani mai târziu, prin contribuţiile lui Lorentz şi Fitzgerald s-a ajuns la fondarea de către Einstein în 1905 a Teoriei Relativităţii restrânse, abia în 1915 fiind dezvoltată de către Einstein şi Minkowski în forma ei Generală. Pentru „relativitatea eminesciană“ stau mărturie poezii cum ar fi „La Steaua“, „Luceafărul“, „Scrisoarea I“, iar ca proză „Sărmanul Dionis“ este prototip de relativitate şi holografie cuantică. În poezia „ La Steaua“ putem interpreta versurile:

„Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie
Era pe când nu s-a zărit
Azi o vedem şi nu e…“

Este un scenariu de stingere a unei stele. În locul său de pe cer, lumina emisă până la colapsul stelei călătoreşte în valuri succesive, făcând ca imaginea ei să se propage până la noi (cei care observăm) la distanţe de mulţi ani-lumină, chiar după un timp foarte lung de la consumarea rezervei de hidrogen a stelei „murinde“.Distanţa la stea este determinabilă (măsurabilă), aşa cum rezultă din ultimul vers al strofei, unde se precizează că momentul stingerii stelei coincide cu perceperea luminii sale de către observator. Într-adevăr, remarcabil!În Scrisoarea I, relativitatea timpului şi a spaţiilor siderale caracterizează colapsul gravitaţional:

„Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit“.

„Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…“

Foarte cunoscut în zilele noastre, Universul fluctuant există între două modalităţi opuse: extindere şi contragere. Partea a doua este tocmai ce sugerează primele şase versuri, starea de trecere spre un colaps gravific de proporţii universale, în care „planeţii“ sunt atraşi de forţa colosală a unei supergăuri negre, iar „cerul se strânse ca o bucată de piele făcută sul“ (ne spun versurile 5 şi 6, ca în Apocalipsă), iar timpul se dilată până la stopare (vezi Teoria Relativităţii Speciale), ne spun versurile 7 şi 8. În „Luceafărul“ există mai multe strofe care se leagă implicit sau explicit cu Relativitatea.Un exemplu este şi strofa de mai jos :

„Porni Luceafărul. Şi-n cer
Creşteau a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau,
În tot atâtea clipe“.
„Creşteau în cer a lui aripe…“ – aceasta înseamnă creşterea vitezei Luceafărului faţă de Pământ:
„Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe“.
„Mii de ani „se scurgeau“ pe Pământ, dar viteza Luceafărului era atât de mare încât, în conformitate cu Teoria Relativităţii, pentru drumul său, erau necesare doar „clipe“(„tot atâtea clipe“). Există şi o scurtă formulă relativistă care exprimă şi concretizează ultimele două
versuri: Tobservator = Tpropriu ⋅ [1⎯(V/C)²] ¯¹/² unde Tobservator este timpul scurs pe Pământ, iar Tpropriu este timpul ce se scurge pentru Luceafăr; el se deplasează cu viteza v. Să mai dăm interpretare şi strofei ce urmează:

„Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele, Misterele timpului
Părea un fulger ne-ntrerupt,
Rătăcitor prin ele…“

redă o idee caracteristică pentru deplasările supraluminice (…„Părea un fulger ne-ntrerupt…“);
Mai mult – („…unde-ajunge nu-i hotar…“) – în mişcarea sa cu viteză cel puţin egală cu viteza luminii, Luceafărul atinge şi chiar depăşeşte „barierele Universului“, iar timpul se dilată până la stopare (n.n. –…„şi vremea-ncearcă în zadar, din goluri a se naşte“). Acest hotar este zidul luminii, barierele Universului. Eminescu este perceput ca precursor al unor idei relativiste şi
de numitul doctor Ygrec, în „Ştiinţă şi poezie“, „Adevărul literar şi artistic“ – din 21 mai 1922 ori de inginer N. Hoisescu, în „Orizontul“ nr. 38, din 20 septembrie, 1923. În eseurile scrise de autorii mai sus citaţi, legăturile relativităţii cu poezia lui Eminescu găsesc şi vizează –
aşa cum şi eu am găsit – fagmente din „Luceafărul“, „La steaua“, „Scrisoarea I“, din povestirea fantastică „Sărmanul Dionis“ şi din altele dintre operele poetului, altminteri, inepuizabil.
Legăturile stabilite atunci sunt poate cele mai timpurii, având în vedere că la acea vreme( a scrierii articolelor sus-citate ), Teoria Relativităţii prezenta caracter de noutate. La vremea când au apărut, ele nu au fost luate prea în serios de critica vremii, din insuficienta pregătire ştiinţifică a criticilor de atunci critică insuficient orientată ştiinţific. Aşa că au fost tratate cel mult drept bizarerii, căutare cu orice preţ a ineditului de către autorii mai sus citaţi. Şi pentru că majoritatea cititorilor zilelor noastre cunoaşte proza scurtă „Sărmanul Dionis“, subliniez că în partea sa de început, este prezentat, poate pentru prima dată într-o operă de anvergură, cunoscutul Principiu al Holografiei Cuantice, într-o formă puţin rudimentară, însă explicită. „Să ne-nchipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, şi toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotaţi cu organele noastre ar pricepe toate celea absolut în felul şi în proporţiunile în care le pricepem noi“. „Să ne-o închipuim acum, înmiit de mare – acelaşi lucru“. „Cu proporţiuni neschimbate, o lume înmiit de mare şi alta înmiit de mică, ar fi pentru noi tot atât de mare…“ „Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem?“ („Sărmanul Dionis“). Misterele timpului „Presupuind lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp la o picătură de vreme, seculii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta şi ar cugeta tot atâta ca în evii noştri“. Iată un mod de a gândi lucrurile şi fenomenele – fractalic – în baza principiului holografic, la acea vreme neprecizat încă…, deşi intuit poate… Cine oare putea scrie, îngroşat, pentru a scoate în evidenţă înţelesul tainic: „O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri“(„Sărmanul Dionis“, Manuscrisul 2269, fi1ele 19-39, Biblioteca Academiei 2287). „Orice accelerare de mişcare scade timp, sporeşte spaţiu. Când unul din termeni creşte, celălalt scade. Toate sunt într-o eternă ecuaţiune“ ( Manuscrisul 2267, fila 76). Este evidentă legătura dintre citatul eminescian şi teoria relativităţii einsteiniene în sens restrâns. În legătură cu simultaneitatea a două evenimente, Eminescu are şi aici ceva de spus, măcar că a spus-o înainte ca relativitatea să fi fost descoperită:
„Nu-i adevărat că există un trecut – consecutivitatea e doar în cugetarea noastră, cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleaşi întotdeauna, există şi lucrează simultan“(„Sărmanul Dionis“).