URMAŞII LUI MOŞ TIMP

cronos

Autor Ion Dragusanul

Chiar dacă exagerează mitic, autorii antici vehiculează numele unor şefi de triburi din largul areal al populaţiilor boreale (Rudolf Steiner confirmă că doar două rase-rădăcină sunt acceptate de scrierile filosofice, polară şi hyperboreană), cu rol de protopărinţi, care împrumută sau nu numele lor unor triburi. Adrian susţine că părintele tracilor ar fi fost Doloncos, fiul lui Cronos, care ar fi avut multe neveste şi, drept consecinţă, foarte mulţi copii. Herodian stabileşte în Scythes şi Agathyrsos, doi dintre feciorii lui Hercules, pe protopărinţii sciţilor şi ai agatârşilor.
Descendenţa din Cronos (Saturn), deci din Moş Timp, trăită nostalgic de mai toţi poeţii latini, dar şi de Hesiod, care, în „Teogonia”, vorbeşte de „generaţia de aur”, cea de dinainte ca prima toporişcă aruncată de mâna unui om să ucidă un alt om (La Voluspa), este descendenţa de dinainte de constituirea structurilor (oraşele-cetate) primei statalităţi europene, cea elină, după migrarea spre sud a polarilor ionieni, care au de înfruntat, în drumul lor, populaţia agrară a civilizaţiei hyperboreice, cea numită de arheologii noştri cucuteniană. Păstorii ionieni vor întemeia state, ca produse sociale, istorice şi civilizatorii ale oraşelor-cetate. Oraşul, precum într-un poem al lui Constantin Berariu, este aidoma unui cuţit înfipt în identitatea spirituală a locurilor.
O superbă şi esenţializată istorie a începuturilor civilizaţiei europene, „De Natura rerum”, datorată lui Titus Lucretius Carus (97-58 î.H.), marchează reperele evolutive ale civilizaţiei pe continentul european:

„Şi tot natura, urzitoarea lumii,
Ce-a arătat întâi şi-ntâi la oameni
Cum pot sădi şi altoi copacii,
Deoarece seminţele şi ghinda
Căzând pe jos, pe sub copaci, puzderie
De pui dădeau, la timpul lor, din ele.
Şi oamenii s-au apucat atunce
Să-nfigă-n ramuri tinere mlădiţe,
Butaşii noi în ţarină să-i îngroape,
Apoi, pe ogoraşul lor cel dulce, Ei au cercat şi alte, alte roduri,
Şi au văzut îndată că pământul
Îşi îmblânzeşte roada pădureaţă,
Dacă-l răsfeţi şi-i porţi cu drag de grijă.
Din zi în zi, ei tot mai mult siliră
Pădurea să se tragă mai la munte,
Lăsând în vale locul cel de hrană,
Pentru ca ei, pe câmpuri şi pe dealuri,
Să aibă pajişti, iazuri şi grâneţe”.

Atmosfera aceasta este, în fond, cea hyperboreică, pelasgă, tracică, getică, dacică şi valahă, pe care o regăsim, de-a lungul vremii, în descrierile reprezentanţilor neamurilor mărturisitoare: „Ei trăiesc pe creştetele munţilor, departe de orice civilizaţie şi, de aceea, erau mai sălbatici. Ei nu erau obişnuiţi să asculte nici măcar de regi, decât atunci când doreau. Aveau oricând curajul necesar pentru libertate sau moarte” (Tacitus, Istorii). „Apoi oile nu numai că-i satură prin belşugul brânzei şi al laptelui. Iar unor neamuri lipsite de grâu le procură toată hrana, de aceea cei mai mulţi dintre nomazi şi dintre geţi se numeau băutori de lapte” (Columella, Despre agricultură).
Şi pe teritoriul ţării noastre existau, şi în vechime, două culturi ocupaţionale, cele menţionate de Iorga, a păstorilor şi a agricultorilor. Păstorii ocupau munţii, coborând, precum în „Urătură”, în văile largi, pentru a ara, semăna şi, la vremea potrivită, pentru a recolta. Agricultorii ocupau şesurile şi dealurile domoale, devenind, încetul cu încetul, victimele organizărilor statale, ocazionale sau de durată, inclusiv prin contactul cu civilizaţia, în dezvoltare şi, în egală măsură, în decădere. Păstorii trăiau izolaţi, iar datina, obiceiul şi tradiţia se conservă la ei mult mai bine şi mai durabil. În fond, adevăraţii hyperborei, descrişi de Pliniu cel Bătrân, dar şi de ceilalţi autori vechi, sunt ei, muntenii, chiar şi în zilele de astăzi. Ei aveau să şi conserve, subconştient, memoria neamului pelasg, din care şi ei se trag, prin dreptul obştesc şi prin numele de valahi, pe care le păstrează aproape intacte, pe creştetele munţilor, din Balcani şi până în Moravia, ba până şi la văile Rhinului. Iar odată cu numele, muntenii, făcând „să nu-nceteze / Cântarea păstorească niciodată”, păstrează şi vestimentaţia pelasgilor, şi zestrea de simboluri, cunoscută, după desacralizare, sub numele de artizanat. În fond, în izolarea „lângă cer”, departe de bunele şi relele civilizaţiei dinamice, muntenii au o superioritate metafizică, moştenită de la legendarii „Blajini” şi încredinţată, pe cale orală („legile se cântau, ca să nu se uite”, ne încredinţa Aristotel), drept sistem de valori ale acelor comunităţi izolate:

„Minuni de-aceste şi poveşti mai spun ei, Ţăranii, ca să nu cumva să credem Că ei trăiesc în locuri părăsite Chiar şi de zei: de-aceea spun atâtea! Sau poate că şi altceva-i îndeamnă: Tot omu-i doritor s-asculte basme!”
(Titus Lucreţius Carus, Ecoul).

Mărturiile scrise şi iconografice ignoră îmbrăcămintea purtată de populaţiile europene agrare şi păstoreşti, fie şi din considerentul că relatările istorice scrise sau iconografice au de glorificat „ale luptelor valuri”, prin care „se smulgeau şi ogoare şi vite” (Lucreţius), în eforturile nesăbuite ale omenirii de a fi aidoma zeilor pe care i-a născocit. Zei şi semizei care, precum în „Iliada” lui Homer”, încă nu au renunţat la toate ocupaţiile străvechi, prinţesele „pânză ţesând la război” (Cântul I, versul 31), în vreme ce Atena „de pe sine desprinde / Dalbul ei strai împestrit şi cu mâna-i ţesut de ea însăşi” (V, 721-2).
În literatura elină, referirile la îmbrăcămintea de fiecare zi sunt rare şi ocazionale. Homer are o întreagă gamă de epitete elogioase la adresa fiecărei populaţii sau trib care intră în război („dumnezeieştii pelasgi”, de pildă, din versul 415 al Cântecului X), dar ignoră vestimentaţia, probabil pentru faptul că, în linii mari, era aceeaşi. În fond, fiecare bărbat, se îmbrăca, înainte de a porni la luptă, aidoma lui moş Nestor:

„Asta zicându-i, moş Nestor îşi pune cămaşa pe dânsul,
Leagă pe dalbe picioare mândreţe de tălpi şi îndoaie
Haina deasupra-i cu sponci: mantaua cea porfirie,
Largă, miţoasă, ţesută-ndoit” (X, 125-8).

Războinicii mai purtau, pe sub coif, „o căciulă din blană de taur, / cuşmă ce apără capul voinicilor” (X, 245-6) sau „cuşma din piele de dihor”, iar în locul mantalei ţesute, „cojocul de lup” (X, 444-5).
Îmbrăcămintea femeii, lucrată de ea însăşi, şi pusă peste cămaşă, este aceeaşi de milenii:

„Pune pe umăr şi-o haină măiastră, ţesută de însăşi Palas Atena cu mult meşteşug şi cu multe podoabe;
Haina şi-o-ncheie la sânu-i cu sponci lucitoare de aur,
Mijlocu-ncinge sub brâu dichisit” (XIV, 174-7),
iar

„Capul şi-acopere apoi a zeiţelor frunte cu vălul
Mândru ţesut de curând şi alb ca lumina de soare” (XIV, 180-1).

La bătălie participă şi oameni veniţi „tocmai de la capătul pământului”, de dincolo de „Ocheanos, al zeilor tată, şi-a mamei lor Tethys” (XIV, 295-6), oameni veniţi „peste-nălţimile munţilor plini de ninsoare, din plaiul / tracilor, buni călăreţi” (XIV, 222-3), dar Homer nu descrie îmbrăcămintea, ci virtutea luptătorilor dintr-un trib sau altul. În schimb, povesteşte pe larg despre meşteşuguri, inclusiv despre cel al tăbăcirii pieilor:

„un tăbăcar dând calfelor sale să-ntindă Blana cea mare de bou, care fusese muiată-n unsoare,
Dânşii, primind-o, fac roată-mprejur şi o trag de se-ntinde,
Şi umezeala se duce pe loc şi răzbeşte grăsimea
Dacă trag pielea mai mulţi, de rămâne cu totul destinsă” (XVII, 369-73).

Nu lipsesc din descrierile lui Homer nici detaliile muncii într-o fierărie, nici nunta ţărănească, la care „cântec de nuntă răsună / Tare, la horă se prind jucăuşii”, nici procesul pentru răscumpărarea capului, conform dreptului pelasg, nici aratul încrucişat al ogorului, secerişul şi coacerea pâinii (toate aidoma descrierii din „Pluguşor”), nici culesul viei şi prelucrarea mustului, nici păstoritul şi vânătoare, nici hora ţărănească (XIX, 457-594).
La horă, o horă precum cea făcută, cândva, de „vestitul Dedal”, în cinstea Ariadnei, la Cnosos,

„Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime
Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinse deolaltă.
Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii
Bine ţesute veşminte ce scânteie blând ca oleiul
Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur,
Dânşii au săbii de aur la chingă de-argint atârnate
Joacă ei toţi. Şi aici-ndemânatici şi iute s-avântă
Hora-nvârtind ca o roată de-o-ncearcă cu mâna-i
Meşter olarul, aici în şiraguri se saltă-mpotrivă.
Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec
Şi se desfată privind.
De zei luminat cântăreţul
Zice din liră-ntrei ei.
Şi-n vreme ce cântecul sună,
Se-nvârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei” (Iliada, XIX, 581-593).

Peste mai bine de două milenii, „hora lui Homer” nu se mai regăseşte decât în cuprinsul munţilor de dincolo de „Ocheanos, al zeilor tată”, iar Dimitrie Cantemir, care cunoştea bine şi spaţiul cultural european, dar şi cel balcanic, avea să scrie că „jocurile sunt la moldoveni cu totul altfel decât la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sau patru inşi laolaltă, ca la franţuji şi leşi, ci mai mulţi roată sau într-un şir lung. Altminteri ei nu joacă prea lesne decât la nunţi. Când se prind unul de altul de mână şi joacă roată, mergând de la dreapta spre stânga cu aceiaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă hora” (Descrierea Moldovei, pg. 208).
Moştenirea datinilor iniţiale ale populaţiilor europene, pe atunci înrudite prin descendenţa din aceiaşi strămoşi, dar şi prin practicarea aceloraşi ocupaţii (păstoritul, agricultura, ţesutul pânzei, tăbăcitul pieilor, morăritul, fierăria, cioplitul lemnului şi a pietrei), înseamnă şi moştenirea îmbrăcămintei arhaice (opincile, cojocul şi căciula, de la legendarul Pelasg; ţesăturile, din practica „zeiască” a femeilor), cea de dinainte de epoca fierului, când s-a renunţat la „coasa de bronz, de-acum căzând în ruşine” (Lucreţius, Poemul naturii, 1297). Timpurile acelea, regretate cu nostalgie de Horaţius („Fericit e acela ce pilda strămoşilor urmează”, Epode, Lauda vieţii la ţară), când „fericit trăia romanul sub domnia lui Saturn” (Tibullus, Dor de ţară, I, 3), când „avea agricultorul numai din turmă / şi vasele din casă, şi cupa de băut” (Tibullus, Elegii, Viaţa la ţară, I, 1), sunt căutate de poeţii latini şi în ruralitatea italică, dar şi la populaţiile din nordul Dunării:

„O viaţă mai bună duc sciţii din stepă…
la fel şi geţii cei aspri
cărora pământul nehotărnicit
le dă roade şi cereale libere.
Nu le place să cultive acelaşi ogor mai mult de un an,
iar după ce au împlinit toate muncile, alţii, care le urmează,
în aceleaşi condiţii le iau locul” (Horaţius, Ode, III, 24, 9-16).

Ca şi „dacii cei aspri şi sciţii rătăcitori” (Horaţius, Ode, I, 35, 9), aspri din cauza gerului, în Italia lui Publius Vergilius Maro (70-19, î.H.),

„Pe plugar doar frigul iernii îl dedă odihnei.
Numai Iarna, de-obicei, ţăranii se pot bucura de câte
Au fost strâns şi pun la cale, veseli, praznice-ntre dânşii. I
arna-i vreme de petreceri şi-orice grijă risipeşte” (Georgicele, I, 300-3).

Acelaşi Vergilius spune despre populaţiile din Carpaţi că „locuitorii petrec în joc lunga noapte de iarnă” şi „îşi duc viaţa liniştită şi sigură în bordeie săpate adânc în pământ”. Dar, la fel ca „dacii cei aspri”, şi „ţăranii cei aspri, în cojoc” din vechea Romă, cei care „strângeau la adunare pe cetăţeni cu un bucium” (Sextus Propertius, Elegii, IV, 1), sunt „preafericiţi” în universul tradiţiilor strămoşeşti şi „nu-şi boiesc albeaţa lânii cu asirianul purpur” (Vergilius, Georgicele, II, 474).
„Iarna, în ţara geţilor”, povesteşte nefericitul Publiuc Ovidius Naso (48 î.H.-17 d.H), cel exilat „Cu barbarii din Tomis” („Chiar dacă nu te-ai teme, te-ai îngrozi văzându-i / Cu chica lor cea lungă şi îmbrăcaţi în piei”),

„Atunci, de frig, barbarii îşi pun pe ei cojoace, Îşi pun iţari: nu-şi lasă decât obrazul gol;
Iar ţurţurii de gheaţă le zuruie în plete, De alba promoroacă scânteie barba lor”.
Dovadă că, în epoca aceea tribală, când pământurile nu erau îngrădite şi când omul nu era asuprit şi învrăjbit de statalităţi şi de religii diversificate prin regionalizări („Să nu cumva să crezi că tu acuma / îmbrăţişezi o impie doctrină / şi mergi pe drumul crimei. Dimpotrivă, / Religia a fost aceea care / Urzi nelegiuiri şi fapte impii”, Lucreţius, Junghierea Ifigeniei, I, 80-5), exista, cum ar zice Mircea Eliade, un ecumen ocupaţional, spiritual şi, indirect, vestimentar, păstrat ca atare de cea mai conservatoare populaţie europeană: păstorii pelasgi, cei risipiţi prin munţii Europei şi cărora avea să li se spună, peste milenii, vlahi, pentru că, aşa cum spun ei, se trag din legendarul Flaccus, care nu este nimeni altul decât moş-strămoşul Pelasg, a cărui memorie a fost păstrată, ca şi ocupaţiile, ca şi datinile, ca şi îmbrăcămintea, cu o subconştientă, dar benefică detaşare.