PĂMÂNTUL ESTE GOL, IAR ÎN INTERIOR TRĂIEŞTE O POPULAŢIE NUMEROASĂ, FORMATĂ DIN MILIOANE DE LOCUITORI, DEŢINATOAREA UNEI CIVILIZAŢII EXTREM DE AVANSATE. ?

Teoria Pământului gol a fost elaborată, pentru prima dată, în 1906, de scriitorul american William Reed, în cartea Fantoma polilor, iar mai târziu a fost dezvoltată de un alt american, Marshall B. Gardner, în 1920, în lucrarea O călătorie în interiorul Pământului. Au fost Polii descoperiţi cu adevărat? Surprinzător, cei doi, care au ajuns la aceleaşi concluzii în mod independent; ei susţineau că în interiorul Terrei trăieşte o populaţie numeroasă, formată din milioane de locuitori, deţinătoarea unei civilizaţii extrem de avansate. Reed considera că grosimea scoarţei terestre este de doar 88 de mile, în timp ce interiorul gol al planetei are diametrul de 6400 de mile. Iată, pe scurt, principalele teze ale teoriei sale revoluţionare: pământul este gol. Polii căutaţi de atâta vreme sunt fantome. Există deschideri la extremităţile nordică si sudică. În interior există mari continente, oceane, munţi şi râuri. Există, evident, vegetaţie şi viaţă animală; precum şi noi rase de oameni În acest articol vom examina care sunt dovezile prin care se poate demonstra că pământul este gol pe dinăuntru. Exploatarea lor a început acum câteva luni, când în articolul « Tinutul-misterului-vesnic-de-dincolo-de-poli-un-mare-secret-guvernamental » am arătat că guvernul Statelor Unite ştiau încă din anul 1929 ştia că dincolo de polii Pământului se află ţinuturi necunoscute.
De ce greutatea Pământului e mai mare, dacă am considera Terra drept o sferă solidă?
Conform unor studii geografice, între principalele caracteristici ale Terrei există anumite discordanţe. Astfel, pornind de la suprafaţa totală a Pământului, de 431,5 milioane km se obţine, în cazul în care Terra este considerată a fi o sferă solidă, o valoare a greutăţii totale mult mai mare decât greutatea sa reală, de aproximativ 6×106 tone. Teoria Pământului gol porneşte de la premisa că, atunci când se afla în stare topită, la începutul formării sale ca planetă, forţa centrifugă a provocat deplasarea substanţelor mai grele spre exterior, la periferie, sub formă de roci şi metale, unde s-a format crusta exterioară, în timp ce interiorul a rămas gol, cu deschideri la poli, datorită forţei centrifuge mult mai mici. S-a calculat că, datorită rotaţiei Terrei în jurul axei sale din perioada de formare, deschiderile polare solidificate ar trebui să măsoare aproximativ 2000 de kilometri diametru.

Aurorele polare…sunt rezultatul “Soarelui interior”?
De asemenea, o parte a focului originar şi a materialelor incandescente au rămas în centrul Pământului, formând un soare mult mai mic decât astrul zilei, dar capabil să emită lumină şi să favorizeze dezvoltarea vegetaţiei. Aurora Boreală sau luminile radiale care iluminează cerul arctic, noaptea, ar proveni de la acest soare, ale cărui raze strălucesc prin deschiderea polară. Locuitorii şi călătorii prin regiunile arctice au uneori şansa de a observa aurorele polare, fenomene de o frumuseţe unică.
Conform teoriei oficiale, aceste fenomene electro-optice, sunt rezultatul interacţiunii dintre atmosferă şi particulele purtate de vântul solar, care sunt deviate spre poli în momentul captării lor de către câmpul magnetic terestru. Se presupune că aceste particule excită, prin coliziune, moleculele atmosferei, care, dezactivându-se, emit o radiaţie în ultraviolet. De fapt, este vorba de ionizarea straturilor superioare ale atmosferei, sub influenţa radiaţiilor ultraviolete emise de Soare. Luminiscenţa acestor fenomene este difuză, având forma unui arc de lumină, din care ţâşnesc raze, benzi şi draperii cu un aspect feeric. De la o înălţime de 100-400 km, uneori chiar 1000 km, ele dau un farmec deosebit nopţilor polare. Cum pot fi, însă, explicate aurorele polare similare detectate pe Jupiter? Planeta posedă câmp magnetic, însă gigantul sistemului solar este prea depărtat de Soare ca vântul solar să poată crea aurore.
Tot datorită “Soarelui interior” este posibil să se explice mai bine şi fenomenul eclipselor totale de de Lună, atunci când unele eclipse sunt extrem de strălucitoare. Este general acceptată ideea că polii magnetici nu coincid cu polii geografici, aşa cum ar trebui să fie în cazul în care Pământul ar fi o sferă solidă. Un posibil motiv pentru care polii nu corespund, este că în timp ce polul magnetic se află de-a lungul marginii deschiderii polare, cel geografic se află chiar în centrul acesteia, în aer şi nu pe pământ solid. Marshall Gardner susţine că marginea deschiderii polare este un cerc cu diametrul de 2000 km. Punctul focal, „vârful de ac” al polului magnetic există, într-un anumit moment, doar pe o porţiune a circumferinţei acestui cerc şi se deplasează progresiv în jurul cercului pe o orbită bine definită, care se repetă ciclic, la un interval de circa 235 de ani, ceea ce corespunde unei deplasări de 26,64 km pe an. Datele corespund calculelor făcute după măsurătorile efectuate într-o perioadă similară de timp.

Gravitaţia variază în cazul teoriei Pământului gol
Conform teoriei Pământului gol, atracţia gravitaţională este maximă de-a lungul curbei care duce din exteriorul în interiorul Terrei. Acolo, un om cu greutatea de 68 de kg cântăreşte 136 kg, când navighează prin deschiderea polară şi de-a lungul curbei de la exteriorul spre interiorul Pământului, iar când ajunge în interior cântăreşte doar 34 de kg, datorită acţiunii forţei centrifuge. William Reed afirmă că atracţia gravitaţională are valoarea cea mai mare la jumătatea curbei ce duce din exteriorul spre interiorul Pământului, acolo unde se află centrul de gravitaţie, şi este atât de puternică încât acolo apa sărată şi apa dulce a aisbergurilor nu se amestecă: apa sărată rămâne la câţiva metri sub nivelul apei dulci. Astfel, se poate bea apă dulce din Oceanul Arctic, ce provine din râurile care izvorăsc din interiorul mai cald al Pământului şi care, după ce ajung în zona rece de la suprafaţă, îngheaţă brusc şi se transformă în aisberguri, care se sparg apoi şi cad în mare, producând straniile maree observate de către exploratorii arctici în nordul îndepărtat şi cărora aceştia n-au putut să le dea o explicaţie rezonabilă.

Vegetaţie şi animale în ţinuturile veşnic îngheţate?
De asemenea, în interiorul aisbergurilor, au fost găsite în perfectă stare de conservare mamuţi şi alte animale tropicale, despre care se crede că au origine preistorică, deoarece n-au fost văzute niciodată pe suprafaţa Pământului. Unele dintre animale au fost surprinse cu vegetaţie verde în gură şi în stomac în momentul îngheţului. Explicaţia cea mai frecventă care se dă descoperirilor de acest gen susţine că este vorba de animale preistorice, care trăiau în regiunea arctică în vremea când aceasta avea un climat tropical şi că apariţia erei glaciare a transformat, brusc, Arctica, dintr-o zonă tropicală, într-una rece, îngheţându-le înainte de a avea timp să se refugieze în zone mai calde. Marile depozite de fildeş de elefant, formate din oasele şi fildeşii a milioane de mamuţi şi mastodonţi, descoperite în Siberia şi în insulele nordice, sunt explicate în acelaşi mod.
Studiind comportamentul mai multor animale, cum ar fi boul moscat, ursul şi vulpea, s-a observat că acestea migrează iarna, în mod straniu, către nord, lucru pe care l-ar face doar dacă ar întâlni acolo un ţinut mai cald. În plus, în nordul extrem au fost descoperite varietăţi necunoscute de flori, iar păsări semănând cu becaţele, dar neîncadrându-se în nicio specie de păsări cunoscută, au fost zărite venind dinspre nord şi întorcându-se acolo. Iepuri există din belşug într-o zonă din nordul îndepărtat, unde nu creşte nici un fel de vegetaţie, dar unde se află, în schimb, materii vegetale în resturile care plutesc în derivă, venind din zonele mai nordice, cu apă fără gheţuri. Triburile de eschimoşi au lăsat prin taberele lor provizorii, urme inconfundabile ale migraţiei lor către nord, iar eschimoşii din sud vorbesc întotdeauna de triburile care trăiesc în nordul îndepărtat. Ei au credinţa că strămoşii lor au venit dintr-o ţară paradisiacă, situată în extremul nord.
Pe lângă argumentele de ordin cosmic şi biologic prezentate anterior, în sprijinul teoriei Pământului gol mai pot fi enumerate şi o serie de elemente ce au fost observate de marea majoritate a expediţiilor întreprinse în regiunile polare.
Absenţa îndelungată a luminii solare în timpul lungilor ierni polare. În nordul îndepărtat, Soarele este absent perioade lungi de timp, ceea ce nu s-ar întâmpla dacă Terra ar fi solidă şi rotundă, sau doar uşor turtită la poli.
Funcţionarea anormală a busolei: a fost observată de toţi exploratorii care au ajuns foarte departe în nord. Strania funcţionare a busolei corespunde cu ceea ce s-ar întâmpla dacă Pământul ar fi gol, iar exploratorii ar fi intrat în deschiderea polară.
Trecerea stranie peste marginea deschiderii polare: ori de câte ori exploratorii au intrat accidental în interior, au întâlnit condiţii de mediu foarte diferite, pe care nu au ştiut cum să le aprecieze şi de aceea, nu este de mirare ca au folosit expresia „un ţinut straniu”. Toţi cei care au petrecut un timp considerabil în zona arctică sau antarctică au fost confruntaţi cu fenomene inexplicabile din punct de vedere al teoriei potrivit căreia Pământul este solid şi rotund, dar uşor explicabile conform teoriei Pământului gol cu deschideri la poli.
Roci în aisberguri. Zăpadă colorată. Polen şi praf în nordul îndepărtat: Dacă materialul care colorează zăpada este o materie vegetală, probabil flori sau polenul unei plante şi cum în vecinătatea Oceanului Arctic nu creşte aşa ceva, trebuie să crească în interiorul Pământului. O situaţie similară se întâlneşte şi în cazul prafului, care cade pe zăpadă şi o înnegreşte.
Apa neîngheţată în cel mai nordic punct: Contrar opiniei generale, conform căreia Oceanul Arctic este o imensă masă de apă îngheţată, acesta nu este îngheţat deloc, deşi conţine întotdeauna mari bucăţi de gheaţă în derivă şi aisberguri.

De ce este mai cald în apropierea polilor?
Unde şi cum se formează aisbergurile? Deoarece aisbergurile se formează din apă dulce şi nu din apa sărată a oceanului, ele nu pot lua naştere din Oceanul Arctic, ci dintr-o masă de apă dulce. Teoria lui Reed arată că aisbergurile se formează din râurile care vin din interiorul Pământului şi curg spre suprafaţă, prin deschiderea polară.

Mareele: Acestea ridică gheaţa din marile întinderi albe, până la mari înălţimi şi pot fi auzite pe o distanţă de câteva mile, înainte de a atinge vasele şi a trece de ele. Cerul din zona arctică şi antarctică reflectă cu acurateţe suprafaţa Pământului, a apei şi a gheţii. Practica marinărească arată că nu trebuie să se pornească într-o mare călătorie fără a fi consultat, mai întâi, cerul de apă.
Iată o parte din dovezi care ar arăta că, de fapt, Pământul ar fi gol pe dinăuntru. O trăi civilizaţii acolo?