VECHEA CIVILIZAŢIE A ROMÂNILOR (1)

Sa-i privim acum mai aproape pe oameni, in manifestarea lor cotidiana, „viata nestiuta” a celor pe care soarta i-a harazit sa fie impreuna.

a. Asezari, gospodarie, locuinta

Asezarea preponderenta a romanilor in perioada pe care o analizam a fost satul. La sat locuia cea mai mare parte a populatiei romanesti, satul era „universul” cultural si de civilizatie al romanilor. Targul, un „sat” mai mare la inceput, apoi oras, va dobandi rolul dominant-din perspectiva fenomenului de cultura si civilizatie-abia in secolul al XIX-lea. S-au incercat, de catre etnografi, tot felul de tipologii ale satului romanesc: dupa ocupatiile principale-sate agricole, sate agricole-pastorale, sate pastoral-agricole, sate pastorale, sate de pescari, sate specializate pe mestesuguri; dupa modul de asezare al caselor-sate cu case izolate, sate rasfirate (disociate), sate aglomerate, sate de-a lungul drumului etc. Dincolo de toate acestea, satele romanesti au evoluat in functie de nevoile epocii, de conditiile locale, s-au „asezat” in locuri mai ferite, s-au „nascut” si au „murit” dupa cum s-au miscat „vremurile”. Este suficienta o excursie prin tara pentru a observa varietatea acestora, dar este necesara o traire indelungata acolo pentru a-i surprinde intr-adevar felul de a fi.

), specifica zonelor agricole si pastorale; gospodaria cu ocol intarit, in care acareturile sunt asezate pe toate laturile incat pare o mica cetate, specifica zon Gospodaria, ca expresie a raportului dintre asezare, conditii, ocupatie si traditie, cunoaste, la randu-i, o mare varietate. O gospodarie cuprindea, de regula, casa, vatra construita aparte, adapostul pentru animale, gropile de cereale, soproane, fanatul etc. Gospodaria putea fi: fara ingraditura, indeosebi in zonele de munte, ceea ce inseamna amplasarea ei in centrul suprafetei de teren (de regula fanatul); gospodaria cu curte deschisa in fata casei, cu elemente (grajduri, soproane etc.) nelegate intre ele, specifica in zonele premontane; gospodaria cu curte dubla (una in fata casei, cealalta pentru animale si acareturiei Branului si Marginimii Sibiului. Gospodariile erau permanente, cele din vatra satului, sau temporale, cele asezate la o oarecare distanta de sat si legate de unele activitati sezoniere. Gospodariile erau, de regula, imprejmuite , cu garduri din nuiele, laturi, mai tarziu din scanduri. Materialul principal de constructie era lemnul, din acest punct de vedere tara noastra incadrandu-se in aria arhitecturii lemnului specifica sud-estului european.

Locuinta constituie una din cele mai graitoare expresii a modului de viata a poporului, a gustului sau, a unei traditii etnice si culturale. Aici se desfasoara cele mai multe dintre activitati, se transmite experienta de viata, se insusesc moduri de viata etc. Locuinta de suprafata este tipul cel mai raspandit de locuinta la romani, alaturi de cea semiingropata. Locuinta cu o singura incapere constituie cazul cel mai raspandit si mai vechi. Cu timpul va aparea tinda, a doua camera (camara)- acest tip de locuinta fiind considerat cel traditional la romani. Abia in secolul al XVIII-lea se va dezvolta locuinta cu mai multe incaperi. Elementul central al locuintei il reprezenta vatra, cu sau fara cuptor. Vatra era locul unde se facea foc, era sursa de caldura, uneori de iluminat, si loc de preparare a hranei. Vatra era prevazuta cu horn sau era cu „iesire” libera. Camera de locuit mai cuprindea: patul, lavita, masa si scaune, blidarul, lada de zestre si un minim de elemente de decor.

Materialele din care era construita locuinta erau lemnul, pamantul si piatra (caramizile se vor folosi abia in secolul al XIX-lea). Arhitectura, tehnicile de imbinare, modul de realizare a acoperisului (de regula, in doua ape) sunt extrem de diverse, conditiile locale, contactele cu alte stiluri avand un cuvant greu de spus. E suficient sa vizitam un muzeu al civilizatiei populare pentru a remarca acest aspect.
Locuintele boieresti si domnesti, modeste la inceput, erau construite din lemn si piatra, cu pivnite si mai multe incaperi. In secolele XVII-XVIII starile avute isi construiesc somptuoase case, palate intarite, curti domnesti, din piatra si/sau caramida, acoperite cu tigla. Cele din mediul rural ale boiernasilor au ramas la un stadiu modest.
In secolele XVII-XVIII incepe introducerea aprovizionarii cu apa potabila a unor targuri (orase), se paveaza cu traverse de stejar principalele cai de acces in orase (Targoviste, Bucuresti), creste numarul pravaliilor, se construiesc hanuri etc.

b. Alimentatia In tarile romanesti au existat conditii prielnice producerii hranei, rezervele alimentare ale acestora fiind apreciate. Varietatea reliefului, activitatile agricole foarte diverse, numarul rezonabil al populatiei, harnicia si modestia romanilor au facut ca societatea romaneasca sa cunoasca mai rar cumplitele perioade de foamete sub semnul amenintator al carora a trait lumea medievala. Invaziile straine pustiitoare, nu chiar asa de dese cum s-ar parea, calamitatile naturale, marile obligatii fata de Poarta Otomana, productivitatea agricola scazuta si starea rudimentara a uneltelor au mentinut insa lumea rurala romaneasca in saracie.

Painea nu era chiar la indemana oricui, in primele secole alimentul de baza era malaiul. Extinderea culturii porumbului a adus mamaliga in prim-planul alimentatiei romanilor. Masa romanilor era variata, dar saracacioasa; se manca aproape orice, dar putin, dupa criteriul „burta plina”, in functie de sezon (cel mai greu era spre inceputul primaverii), in conditii modeste de prelucrare a alimentelor primare. Regulile ortodoxe stricte, cu posturi periodice, cutume refractare la nou, i-au pastrat pe romani in cadrele grijii fata de ziua de maine, i-au multumit cu putin. Marile sarbatori religioase, nuntile, botezurile, pomana de la unele inmormantari erau adevarate ospete.

La curtile boieresti, domnesti si manastiresti lucrurile stateau altfel. Ospete mari, abundente, insotite de muzica, se incingeau ori de cate ori era nevoie (aniversari, casatorii, hram, victorii militare). Influentele culinare orientale sau apusene se fac simtite in ultimele secole ale perioadei in discutie. Daca lumea otomana ar fi manifestat predilectie si pentru porci, pasari de curte, porumb, chiar si vite, ca pentru grau si oi, ar fi fost vai si amar de taranul roman.
Bauturile alcoolice au fost prezente in consumul romanilor. Consumul vinului era o indeletnicire straveche, tarile romanesti erau renumite prin podgoriile lor. De la 1366 avem stiri despre producerea berii (Floresti, langa Cluj), la sfarsitul secolului al XIV-lea incepe practicarea distilarii alcoolului. Ospetele fara bautura erau ceva de neconceput.

c. Vestimentatia

Taranii isi confectionau singuri hainele, producand in gospodarie materia prima (lana, inul, canepa) si tesaturile respective. Femeile torceau, teseau si impleteau toata iarna lucruri in casa. In sate erau mestesugari care produceau cojoace, caciuli, opinci, pieptare, serpare (brauri din piele). Spre munte erau sate specializate in producerea de postavuri (tesaturi) groase de lana, imbunatatite prin baterea in piue. In secolul al XIV-lea este atestata roata de tors si cea de depanat, initial in Transilvania, bazate pe principiul bielei-manivelei si a curelei de transmisie. La argasitul pieilor se folosea cenusa, conservarea lor initiala facandu-se cu sare. Imbracamintea de toate zilele era saracacioasa, destul de sumara. Cea de sarbatoare (de regula hainele cu care s-a pornit in viata la casatorie) era mai curata, mai frumos lucrata, completa (de la opinca pana la caciula) si stans legata de traditie prin infatisare. Spalarea se realiza foarte rar cu sapun (scump si rar, deci greu de obtinut), folosindu-se lesia (apa rezultata prin fierberea cenusii de lemne).

Vestimentatia celor bogati era cu totul altfel; despre aceasta avem cele mai multe stiri. Contactul cu alte civilizatii (orientala, apuseana-italiana, germana, poloneza, apoi ruseasca) s-a manifestat cu prisosinta in vestimentatia domnitorilor si marilor boieri.
Vesmintele sunt o lunga perioada de timp aidoma cu cele de la Bizant, unele accesorii sunt occidentale; in secolul marii lupte antiotomane sufera unele influente poloneze, iar dupa 1541, pe cele orientale.

Costumul boieresc etaleaza o gama larga de forme, de la palariile-mitre brodate cu fir de aur, sube de postav de diverse culori, pantaloni stransi pe picior si cizmulite groase la barbati, la palariile cu boruri lungi, cercei lungi si foarte bogate sube de postav aurit si rochii impodobite cu pietre pretioase, la femei.
Materialele scumpe aduse atat din Occident, cat si din Orient, dau splendoare acestor articole vestimentare: postavul flamand, velurul de Ipria, alaturi de serasan (o matase orientala tesuta cu aur), taftaua, atlasul si catifeaua, toate „marfuri tataresti”, „aduse de pe mare”. Daca spre sfarsitul secolului al XVII-lea romanii erau inca cu doua fete-una apuseana, alta bizantino-orientala, in secolul urmator orientalizarea vestimentatiei boieresti se desavarseste.
Din punct de vedere al vestimentatiei, viata in targurile romanesti era extrem de diversificata: de la costumul popular romanesc, la costumul „nemtesc” al targovetilor brasoveni si sibieni, de la cizma, rubasca si caciula rusesca si poloneza, la turbanul si salvarii turcesti.

d. Ingrijrea sanatatii

Dupa reguli moderne, apusene, cu medici specialisti, era apanajul doar al curtii domnesti. Medicii proveneau din apusul Europei.
Ponderea cea mai mare in prevenirea imbolnavirilor si tratarea bolnavilor o avea „mama-natura”, „vrerea Domnului” si „practicile babesti”, nu lipsite de aspecte mistice si magice. Asa se explica faptul ca mortalitatea , indeosebi cea infantila, era extrem de mare, iar durata medie a vietii era scazuta.
Despre serviciul sanitar si veterinar, despre masuri igienico-sanitare profilactice cu caracter adminstrativ nu se poate vorbi decat in secolul al XIX-lea, in Moldova si Tara Romaneasca. Asistenta sociala au exercitat in aceste vremuri manastirile, unele ordine calugaresti in Transilvania si mai putin orasele.
Ciuma, lepra, holera erau frecvente, crimele si ororile razboiului amplificau fenomenul.

e. Familia

Familia veche romaneasca a avut un caracter nuclear, anume de „familie butuc”, copiii dupa casatorie mutandu-se in propria lor gospodarie, cu exceptia ultimului nascut.

La baza familiei statea casatoria care, in conceptia populara , constituia un element obligatoriu in ciclul vietii. Casatoria era precedata de logodna, care se putea face printr-un inscris sau fara un act scris, cu consimtamantul celor in cauza. Casatoria efectiva, dupa dreptul popular si cel scris medieval, presupunea: manifestarea vointei, indeosebi a tinerilor, rolul parintilor fiind mare in realizarea (aranjarea) unor casatorii, varsta („baietii sa fie puberi, iar fetele apte pentru barbat”, spunea dreptul scris), adica baietii sa fie trecuti de 14 ani, iar fetele de 12 ani. In realitate, se casatoreau la o varsta mai mare.
Formalitatile incheierii casatoriei erau asigurate, in sistemul popular, prin „spectacolul” nuntii, care era o ceremonie religioasa si laica destinata a face „publicitatea” necesara introducerii tinerilor in comunitatea sateasca. Juramantul in fata altarului si schimbarea inelelor (verighetelor) facea parte din ceremonial.
Raporturile dintre soti erau dominate de principiul inegalitatii sexelor, principiu consfintit de preceptele religioase dominante. Pravilele romanesti din secolul al XVII-lea stabileau obligatia de fidelitate a sotiei, obligatia de a urma pe sot, sotul putand s-o certe pe sotia sa, sa o bata, in functie de vina, pana la o pune in fiare, in temnita (pivnita).

Zestrea juca un rol important in actul intemeierii familiei. Cei avuti creau copiilor, chiar si fetelor, zestre bogata. De regula, fetele veneau cu lucruri gospodaresti, iar baietii cu casa, pamant, vite, unelte agricole. Dupa casatorie se realiza o comunitate de bunuri. La divort, destul de rar, se practica insa sistemul inapoierii bunurilor (zestrei), fapt ce atragea uneori certuri intre familiile celor casatoriti.
Numele. Numele dublu apare sporadic, incepand din secolul al XV-lea si s-a format prin insotirea prenumelui cu un patronimic sau cu o porecla, ca in cazurile: Radu Solcea, Mircea Buzea, Ion Capota, Toma Ghinda, Gheorghe Sarbul. Pentru a se diferentia de omonimele frecvente in documentele de stapanire funciara, prenumele boierilor apareau tot mai des insotite de numele domeniilor sau al dregatoriilor lor. La prenumele negustorilor si meseriasilor se adaugau, ca patronimice, numele profesiunii lor. Taranii se individualizau in mod frecvent prin numele tatalui sau al mamei si prin poreclele ce insoteau prenumele lor.
Femeile casatorite se identificau prin prenumele lor insotit de prenumele sotului lor, ca in cazurile: „Lina, femeia lui Luca”, „Anca, jupenita lui Milea”, sau prin prenumele maritale propriu-zise, formate din prenumele sotilor cu sufixele feminine, ca : Mitroaca (sotia lui Mitru), Patrogea (sotia lui Patru), ori din porecla sau profesiunea sotului, ca : Olarita (sotia olarului). Rareori, atunci cand barbatul se instala in casa si averea femeii, el primea numele sotiei cu o terminatie de genul masculin, ca Dochitoiu (sotul Dochitei), Catrinoiu (sotul Catrinei).
Copiii. Conform sistemului patrilineal, legatura de rudenie (filiatia) se stabilea dupa tata, apoi dupa mama. Stabilirea filiatiei dupa tata era insotita de anumite proceduri, cum era, de exemplu, ridicarea copilului de la pamant de catre tata, in nordul Moldovei. Puterea parinteasca in sistemul popular avea forme absolute, parintii putand dispune dupa bunul plac de copii. Sistemul infierii (adoptiunii) si „legitimatiei” (legitimatio=dobandirea puterii parintesti asupra copiilor nascuti in afara casatoriei) a functionat in acele veacuri.
In sistemul popular, incapacitatea pricinuita de varsta inceta odata cu casatoria tanarului sau tinerei, acest moment marca intrarea in randul „oamenilor”. Tinerii „fara barba”, chiar casatoriti, nu puteau participa la adunarile de obste, considerati ca fiind anormali. Pravilele din secolul al XVII-lea considerau ca baietii, incepand cu varsta de 25 de ani, deveneau majori, avand toate drepturile si putand face „tot lucrul”.

f. Masurarea timpului.

Numararea anilor, in Moldova si Tara Romaneasca, se facea dupa modelul bizantin (era bizantina), care, ca si modelul ebraic (era ebraica), numara anii de la presupusa facere a lumii, al carei inceput conventional a fost fixat la 1 septembrie 5509 (i.d.Hr.). Pentru a-l deosebi de anul modern , anul de la „facerea lumii” a fost desemnat cu denumirea valeat. In Transilvania, numararea anilor se facea dupa era crestina (era noastra sau milesimul) si a carei numaratoare incepe de la 25 decembrie anul 754 de la fundarea Romei, cand s-ar fi nascut Iisus Hristos. In Moldova si Tara Romaneasca acest sistem s-a generalizat treptat din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea.

Inceputul anului de la 1 ianuarie s-a generalizat in tarile romanesti incepand de la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Anul era impartit in luni, saptamani si zile. Lunile au pastrat denumirile latine, dar in Tara Romaneasca si Moldova aveau si denumiri populare: ianuarie-gerar, februarie-faurar, martie-martisor (germenariu), aprilie-prier, mai-florar, iunie -ciresar, iulie-cuptor, august-gustar (masalar), septembrie-rapciune (vinicer), octombrie-brumarel, noiembrie-brumar, decembrie-andrea (indrea).

Pana in secolul al XVI-lea, masurarea timpului s-a realizat pe baza sistemului lunaro-solar concretizat in „calendarul iulian” conform caruia anul avea 365 zile si sase ore, mai lung cu 11 minute si 14 secunde decat anul astronomic.
In anul 1582, ca urmare a reformei ordonate de papa Grigore al XIII-lea, prin care s-a desfiintat decalajul de zece zile dintre anul astronomic si anul iulian, s-a introdus calendarul gregorian („stilul nou”). Conform acestuia, anul era mai lung cu 24 de secunde decat anul tropic solar. In secolele XVI-XVIII calendarul gregorian a fost adoptat in tarile catolice si protestante. In sud-estul Europei (ortodox) s-a aderat la reforma gregoriana in secolul al XX-lea.
Pentru indicarea scurgerii timpului, la inceputul secolului al XIV-lea apare orologiul prevazut cu un sistem de roti dintate, care foloseste pentru reglarea scurgerii apei sau a coborarii unei greutati inertia unui balansier, precum si un sistem de esapament. Prin miniaturizarea acestui procedeu, un lacatus din Nürnberg a construit apoi, la inceputul secolului al XVI-lea, primul ceasornic portativ cu resort, stramosul ceasurilor noastre de mana.
Dupa descoperirile lui Galilei (1564-1642), se aplica legile pendulului in construirea orologiului, ceea ce a dus la o exactitate suficient de mare.
In orasele din Transilvania, apoi si in turnurile bisericilor satesti, sunt asezate orologii mari care instiintau locuitorii despre scurgerea timpului.
Omul de rand isi randuia viata dupa fenomenele astronomice si naturale (alternarea zi-noapte, a anotimpurilor) si dupa sarbatorile religioase a caror succesiune stabilita de biserica ortodoxa ii devenise atat de familiara. De fapt, si actele cancelariilor domnesti foloseau acest sistem („6944, miercuri, dupa inaltarea Cinstitei Cruci=1436, septembrie, 19; „6933, duminica cea mai apropiata dupa Sfantul Matei Evanghelistul”=1430, septembrie, 23).

VECHEA CULTURA A ROMÂNILOR

Aceeasi religie ortodoxa, aceeasi limba si acelasi mod de viata au constituit elementele care au asigurat unitatea culturii romanesti, indeosebi a celei populare.

a. Cultura populara constituie principalul mod existential al culturii romanesti in secolele XIV-XVIII. Chiar daca printr-o astfel de manifestare culturala romanii nu au fost subiecti ai renasterii si umanismului european medieval, rolul sau socio-cultural a fost imens. Cultura populara a constituit raspunsul omului de rand, nestiutor de carte, dar nu lipsit de sensibilitate, la lumea care il inconjura, raspuns in care traditia a jucat un rol important. Cultura populara a constituit elementul solidaritatii romanesti, expresia bucuriei dar si a planului, a indurarii, dar si a razvratirii. In lumea satului medieval s-a cladit matricea stilistica a culturii romanesti. Aspectul popular al culturii si-a gasit expresia in poezia populara (balade, indeosebi), cantecele si jocurile populare, proverbe si basme, practici si descantece mistice, colinde, elemente de arta decorativa despre care aproape ca nu mai stim nimic cu exactitate astazi.

b. Productia literara culta.

In secolele XIV-XVI au circulat in tarile romanesti opere religioase scrise in limba slavona. Dintre acestea se cuvin amintite imnurile religioase (tropare) compuse de Filos (in calugarie numit Filotei monahul), fost logofat al lui Mircea cel Batran, si un elogiu, alcatuit pe la sfarsitul secolului al XV-lea de vistiernicul Simion Dedulovici.

Unii carturari slavi, stabiliti temporar sau definitiv in Moldova si Tara Romaneasca, au desfasurat o activitate vasta in domeniul promovarii literaturii religioase. Unul dintre acestia a fost Grigore Tamblac. In timpul sederii sale in Moldova (1401-1404) a rostit mai multe predici, care s-au pastrat in manuscrise slavone, si a scris „Mucenicia sfantului si slavitului mucenic Ioan cel Nou, care a fost chinuit la cetatea Alba. „
O schimbare importanta in cultura a fost data de aparitia scrierilor in limba materna. Pe la sfarsitul secolului al XV-lea s-au tradus: asa-numitul „Codice

Voronetean„- partile de Scriptura din Voronet, „Psaltirea Scheiana” si „Psaltirea Hurmuzachi„.
Primele momente ale literaturii laice in tarile romanesti au fost letopisetele sau cronicele, scrise, mai intai, in slavona, iar din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, in romaneste (cu caractere chirilice insa).

La Curtea lui Stefan cel Mare s-a scris un letopiset, pastrat in cinci variante ulterioare, intitulat „Letopisetul Anonim al Moldovei„, cuprinzand povestirea evenimentelor dintre 1359-1506. In secolul al XVI-lea istoriografia oficiala in Moldova a fost reprezentata prin cronicarii calugari Macarie, episcop de Roman, si prin Eftimie si Azarie, ucenicii sai.

In Tara Romaneasca lucrarile istoriografice au fost mai putine. De la sfarsitul secolului al XV-lea si inceputul celui urmator s-au pastrat „Povestirea despre Dracula voievod„, scrisa in slavona, sub forma anecdotica, probabil de un roman ardelean de la curtea lui Matia Corvin (lucrarea s-a pastrat intr-o traducere in limba rusa). A doua lucrare, „Viata Sfantului Nifon, patriarhul Constantinopolului„, a fost scrisa intre anii 1517-1520 de catre Gavril, „Protul” manastirilor de la Muntele Athos, in vremea sederii lui in Tara Romaneasca. Cea mai importanta scriere de la inceputul secolului al XVI-lea este „Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie„, scrisa in limba slavona, intre anii 1517-1521, probabil de insusi Neagoe Basarab, domnul Tarii Romanesti.
Din analiza „Letopisetului Cantacuzinesc” rezulta ca in secolul al XVI-lea s-au alcatuit in Tara Romaneasca doua expuneri analitice sumare in limba slavona, una inregistrand domniile si principalele evenimente intre moartea lui Neagoe Basarab si inceputul domniei lui Alexandru II Mircea (1568), cealalta continuand povestirea pana la domnia lui Mihai Viteazul.

Domnia lui Mihai Viteazul si faptele de arme ale boierilor Buzesti au avut cronicarii lor.
In domeniul juridic, inca din secolul al XIV-lea, s-au copiat, in Moldova si in Tara Romaneasca, unele codice de legi bizantine, traduse in limba slavona. Cel mai vechi manuscris al unor astfel de pravile, copiat in Tara Romaneasca la 1451 de gramaticul Dragomir din porunca lui Vladislav al II-lea, este „Zakonicul de la Targoviste„.

In Moldova „Sintagma lui Matei Vlastares„- o culegere de legi bisericesti si dispozitii penale si civile bizantine, a fost copiata de ieromonahul Gervasie de la Neamt (1452), de gramaticul Damian din Iasi (1495) si de episcopul Macarie (1552).
In a doua jumatate a secolului al XVI-lea s-au tradus in limba romana primele pravile bisericesti (nomocanoane), culese din legiuirile bizantine. Una din aceste traduceri facute in Moldova a fost tiparita de Coresi la Brasov cu titlul „Pravila sfintilor apostoli„.

c. Tiparul. La mai putin de o jumatate de secol de la prima carte iesita din teascul lui Gutemberg („Biblia latina„, 1460), in Tara Romaneasca, in vremea lui Radu cel Mare, isi incepe activitatea tiparul. Inceputurile lui sunt legate de numele lui Macarie, care lucrase ca tipograf la Cetinje, in Muntenegru. In tipografia condusa de Macarie au aparut trei carti: „Liturghierul” (1508), „Octoitul” (1510) si „Evangheliarul” (1512), in limba slavona.
Intrerupta catva timp, activitatea tipografica a fost reluata in 1545, in timpul lui Radu Paisie, sub conducerea mesterului sarb Dimitrie Liubavici. El a tiparit un „Molitvenic” (1545) si un „Apostol” (1546), cerut de domnul Moldovei, Ilias Rares.
In tiparitura ardeleana, un loc important l-a avut Filip Moldoveanul. El a tiparit „Tetraevanghelul slavon” (1546) si „Evangheliarul slavo-roman” (1551-1553). Prin activitatea lui Coresi si a colaboratorilor lui, Brasovul a devenit, in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, centrul cel mai important de raspandire a cartii religioase in limba romana. („Psaltirea” si „Liturghierul„, in 1570, „Evanghelia cu invatatura„, din 1580-1581).

d. In secolele XVI-XVI, in Tara Romaneasca si Moldova, scolile si bibliotecile au fost destul de rare. Ele functionau pe langa unele manastiri sau la curtile domnesti, principale centre de raspandire a stiintei de carte. Invatatii vremii erau indeosebi reprezentantii clerului inalt. Pentru nevoile carturaresti, domnitorii romani au apelat si la invatati straini.

e. Arta in tarile romanesti s-a dezvoltat pe baze populare si in stransa legatura cu arta din tarile vecine.

Arhitectura. Pe langa traditia locala, monumentele arhitectonice care s-au pastrat bisericile, in special, reflecta influente bizantine, precum si apusene.

Din secolele XIV-XV s-au pastrat, in Tara Romaneasca si Moldova, putine monumente de arhitectura. Unele dintre ele, ca de pilda biserica de la Cozia, prezinta un plan triconc (era compusa dintr-un naos dreptunghiular, prevazut cu cate o absida in capatul de est, ca si pe laturile de nord si sud) si influente ale arhitecturii sarbesti. Biserica Sfantu Nicoara din Curtea de Arges, ridicata pe la 1340, avand un plan de „cruce greaca inscrisa” intr-un dreptunghi si o cupola, sprijinita in interior pe patru pilastri, vadeste influente bizantine.

In Moldova, cele mai vechi lacasuri de cult sunt construite in planul unei bazilici romane cu influente gotice (biserica Sf. Nicolae din Radauti), in plan treflat, de influenta bizantina (biserica Sf. Treime din Siret).

Din prima jumatate a secolului al XVI-lea s-au pastrat in Tara Romaneasca doua monumente de mare valoare artistica: Biserica SF. Nicolae de la Manastirea Dealu si Biserica episcopala de la Curtea de Arges.

Ultimele decenii ale secolului al XVI-lea si prima jumatate a celui urmator constituie o perioada de mare inflorire a arhitecturii moldovenesti. Este perioada de apogeu a „stilului moldovenesc”. Spre sfarsitul secolului al XVI-lea in arhitectura bisericeasca din Moldova au inceput sa se introduca elemente noi de provenienta munteneasca.

In ceea ce priveste constructiile cu caracter laic nu s-au pastrat decat unele cetati in ruina, in Moldova si Tara Romaneasca.
Sculptura si pictura. In dezvoltarea artei din Tara Romaneasca si Moldova in secolele XIV-XVI sculptura a jucat un rol de mica importanta. Ea se prezinta ca un element de caracter accesoriu arhitecturii, limitandu-se in mod obisnuit la ferestrele si fatadele unor biserici sau se reduce la impodobirea pietrelor de mormant (Curtea de Arges, Campulung Muscel, Radauti, Putna). Datorita mesterilor straini, unii dintre ei de factura modesta, sculptura a capatat caracter eterogen.

Interioarele bisericilor din Moldova si Tara Romaneasca au fost pictate, insa monumentele picturale din secolul al XIV-lea si prima jumatate a secolului al XV-lea au disparut in cea mai mare parte. In a doua jumatate a secolului al XV-lea figurile pictate in bisericile din ambele tari si-au pastrat caracterul lor hieratic, policromia, dispozitia scenelor si grupurilor de persoane, desfasurarea temelor dogmatice dand efecte de o inalta armonie artistica. Mesterii care au pictat exteriorul bisericilor de la manastirile Humor (1530), Voronet (reconstruita in 1547), Moldovita (1537) si biserica din Arbore (1503) au dat dovada de o maiestrie exceptionala in tehnica frescei, in imbinarea culorilor si in arta decorativa. Realizarile lor, de o inalta valoare artistica, sunt originale si se prezinta ca monumente specifice si caracteristice in evolutia artei medievale romanesti.

Lucrarile miniaturistilor moldoveni si munteni sunt, de asemenea, vestite. Calugarii de la Neamt si Putna au impodobit manuscrise, copiate acolo, cu vignete (desen-ornament mic care se pune la inceputul sau la sfarsitul unei carti sau capitol) si chenare de o rara frumusete. Ca valori deosebite sunt lucrarile executate de monahul Gavril, fiul lui Urie, indeosebi „Evanghelierul„, datat 1429, apoi „Evanghelierul de la Humor„* (1473) -cu portretul lui Stefan cel Mare, „Evanghelierul manastirii Zogarf„, de la Muntele Athos, executat de calugarul Filip in 1502, „Evanghelierul” postelnicului Macrea din Tara Romaneasca (1519).

Arta broderiei s-a dezvoltat foarte mult indeosebi in Moldova, manastirea Putna fiind un adevarat depozit de asemenea obiecte. Unele piese de mobilier pastrate in unele biserici moldovenesti (Probata, Moldovita, Humor, Slatina) probeaza si ele un rafinat simt artistic.
„In secolul al XVII-lea (s.n.-O.T.), cultura romaneasca are forme de manifestare noi, alese si puternice„. Acum se alcatuiesc principalele cronici in limba romana, acum se fixeaza limba literara, iar arta, indeosebi cea bisericeasca, cunoaste remarcabile realizari. Rastimpul dintre inceputul domniei lui Matei Basarab si Vasile Lupu (1632) si pana la Dimitrie Cantemir (m.1723) „ramane secolul clasic al culturii vechi romanesti„.

a. Contactele cu celelalte culturi s-au intensificat in aceasta perioada; cu cultura Apusului, prin scolile poloneze (cazul cronicarilor moldoveni), scoala de la Kiev (aici a invatat Udriste Nasturel, cumnatul lui Matei Basarab) si scolile iezuite de la Iasi, Cotnari, Galati; cu cultura greceasca, prin scoala cea mare a Patriarhiei din Constantinopol, prin Scoala Superioara de la Sfantul Sava (1684) sau Scoala superioara din Iasi (1714).

b. In perioada in discutie, in cele doua tari romanesti activeaza o serie de personalitati culturale. In Moldova, in prima parte a secolului al XVII-lea, au trait mitropolitul Varlaam si cronicarul Grigore Ureche. Primul tipareste carti in romaneste (traduceri): „Cartea romaneasca de invatatura” (1643), „Raspunsurile impotriva catehismului calvinesc„, al doilea, mare vornic al Tarii de Jos, a scris un letopiset povestind istoria Moldovei intre 1359-1595. In a doua parte a secolului au trait mitropolitul Dosoftei (1624-1693), creator al poeziei culte romanesti (traduce „Psaltirea in versuri„, „Liturghierul„, „Molitvenicul” si „Patimiile„, si publica, la Iasi, in 1682, „Viata si petrecerea sfintilor„, in patru volume), cronicarul Miron Costin (autor al „Letopisetului Tarii Moldovei„, de la 1595 la 1661, „De neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor„, „Poema polona” -o scurta descriere a Moldovei si Munteniei), Dimitrie Cantemir, Petru Movila (1596-1646) si Nicolae Milescu, ultimii trei cu activitate culturala in alte tari.
In Muntenia intalnim, in prima epoca, pe dregatorul Udriste Nasturel, cel care traduce, in 1642, „Evanghelia invatatoare„, iar in 1647 „Imitatia lui Hristos„, traducere din latina in slavona, iar in a doua pe mitropolitul Antim Ivireanu, autor al noilor editii romanesti a „Molitvenicului„, „Octoihului„, „Liturghierului” si „Ceaslovnicului„, pe cronicarii Radu Popescu si stolnicul Constantin Cantacuzino.
In Transilvania, figura cea mai insemnata este cea a mitropolitului Simion Stefan. Sub privegherea lui se tiparesc „Noul Testament” (1648) si „Psaltirea” (1651), ambele in romaneste.

c. Arta. Arhitectura continua unele elemente anterioare, insa innoirile sunt evidente: decorativul devine precumpanitor (cu accentuarea repertoriului floral-vegetal de sorginte baroc-occidentala sau orientala), iradierile intre cele trei principate se amplifica, mai multe lacasuri de cult se fortifica, impartirea fatadei in doua registre printr-un brau median, ornarea zidurilor cu panouri dreptunghiulare sau cu arcade.
Arhitectura civila este mai bine pastrata in Tara Romaneasca decat in Moldova. Locuintele boieresti si domnesti devin mai inalte, au pivnite mai adanci, bucatariile sunt separate de cladirea centrala, apar foisoare, unele mici palate (ca cel al postelnicului Constantin Cantacuzino de la Filipestii de Targ) au baie, canalizare si decoratii interioare dupa modele constantinopolitane.

Carmuirea lui Constantin Brancoveanu a marcat in arhitectura laica o etapa de autentica sinteza romaneasca. Elementele traditionale ale arhitecturii romanesti (foisor, pivnite, sistem de boltire) se imbina cu cele venite din constructiile Italiei renascentiste (loggia si ampla decorare floral-vegetala a coloanelor) si cu elemente decorative oriental-musulmane, vizibile in palatul de la Mogosoaia.
Pictura religioasa, pentru ca aceasta s-a pastrat, imbina iconografia traditionala cu o bogata decoratie floral-vegetala, cu portrete de boieri sau ispravnici, cu detalii luate din viata cotidiana.

Arta miniaturilor continua si in secolul acesta, regasindu-se indeosebi in impodobirea unor carti. Centrul cel mai important a fost la Dragomirna. Alaturi de ornamentele geometrice, de chenarele si literele din impletituri (traditionale) se aseaza motivele florale delicat stilizate, fundaluri arhitectonice, scene cu numeroase personaje, totul realizat in culori vii (rosu, visiniu, albastru, verde).
Secolul al XVII-lea si inceputul celui urmator constituie o etapa importanta in arta metalelor pretioase, iar in ceea ce priveste broderia, se continua preocuparile anterioare carora li se adauga motive si materiale noi (catifeaua, mult fir de aur si argint, matase de diferite nuante, siraguri de perle etc.).
In secolul al XVIII-lea exista o activitate culturala destul de vie, fara sa se ridice la nivelul celui anterior. Grecizarea culturii romanesti se accentueaza acum si datorita unui regim politic fanariot (greco-otoman).

a. Scrierile cronicaresti, cu unele exceptii, sunt inferioare secolului anterior. Exceptia o constituie Ion Neculce (1672-1745), cu a sa „O sama de cuvinte„, relatand evenimentele dintre 1661-1743. Printre alti cronicari moldoveni amintim pe: Alexandru Amiras, Axinte Uricarul si spatarul Ioan Canta.
In Tara Romaneasca merita sa fie amintit Mihail Cantacuzino cu a sa „Istorie a Tarii Romanesti intre 1225 si 1774„, Dionisie Fotino cu lucrarea „Istoria vechii Dacii„, aparuta la Viena, in 1818, Dimitrie Philipide, cu „Istoria Romaniei” si „Geografia Romaniei„. O serie de cronicari au scris in greceste (Mitrofan Grigoras, Constantin Daponte, Nicolae Chiparissa).

b. Spre sfarsitul epocii fanariote apar si altfel de scrieri (un amestec de proza si versuri ne ofera munteanul Zilot Romanul autor al „Cronicii” (1796-1821) si al alegoriei politice intitulata „Dasluire„). Amintim tiparirea unor „condici de legi” :a lui Scarlat Callimachi (1817) si a lui Ioan Caragea (1818) si activitatea lui Ienachita Vacarescu, autor al mai multor poezii si a „gramaticii” limbii romanesti. In general, intre 1720 si 1820 s-au tiparit in tarile noastre peste 300 de carti, afara de cele aduse de peste hotare. Incepe a se face simtita influenta franceza in aceasta perioada.

c. Scolile inalte din perioada anterioara se perfectioneaza. Academia domneasca din Bucuresti, sprijinita de Grigore Ghica (in 1749), a fost reorganizata complet si amanuntit de Alexandru Ipsilanti, in 1776. Academia domneasca din Iasi este temeinic organizata de Nicolae Mavrocordat, in 1714, alti domnitori, precum Grigore Al. Ghica, ingrijindu-se de buna ei functionare.
In Transilvania, dupa „uniatie” si infiintarea regimentelor graniceresti numarul scolilor elementare romanesti creste.

d. Arhitectura inregistreaza o ultima perioada inainte de clasicism.

In arhitectura civila, casa boiereasca de pe mosie reia, amplificand si adaptand, tipul anterior. Obisnuit, are parter si etaj, cu un spatios foisor asezat pe fatada principala, cu scara de acces la etaj, fie alipita de foisor, fie sub acesta. Un tip aparte este cula, casa fortificata raspandita in secolul al XVIII-lea in Oltenia si nord-vestul Munteniei, asemanatoare cu cele din Serbia, Macedonia, Bulgaria, Albania.
In orase, casa boiereasca era asemanatoare aceleia ridicata pe mosie, inclusiv curtea mare, cu verdeata si gradina de pomi. Mai orientale (constantinopolitane) erau casele negustorilor (greci, armeni, evrei), cu pravalii si depozite la parter si locuintele la etaj. Acum se construiesc in orase hanurile, de regula de forma dreptunghiulara.

In peisajul arhitectural al oraselor sunt de amintit fantanile, cu decoratie baroca, chioscurile si foisoarele ridicate dupa modelele constantinopolitane.
Arhitectura religioasa din aceasta ultima etapa, din punct de vedere al planurilor, pastreaza elementele anterioare, in plastica decorativa intervin si trasaturi noi (fatadele sunt ornate cu arcade polilobale si varfuri in acolada, uneori si cu pictura, capitelurile coloanelor si chenarele ferestrelor si usile principale sunt sculptate), unele aspecte tradand o tinuta baroca.