IDEOLOGII POLITICE: LIBERALISMUL, CONSERVATORISMUL, SOCIALISMUL

liberalismulconservatorismulsocialismul

universulromanesc.com
Lect. drd. Stefan Stanciugelu

Epoca modernă, legată de apariţia şi dezvoltarea capitalismului, a produs transformări esenţiale în viaţa economică, socialăşi politică. În plan social-politic se poate aprecia că numai trecerea de la structurile sociale bazate pe stări închise (care au putut genera mai multă „ordine”) la structuri sociale deschise au putut facilita sau chiar determina apariţia partidelor politice în sensul propriu al termenului. Şi tot epoca modernă, ca rezultat al evocării intereselor sociale fundamentale, a generat şi constituirea doctrinelor şi ideologiilor politice. Astfel, în cursul primei revoluţii burgheze de pe continentul nostru, în Ţările de Jos, a fost reformulată (în raport cu antichitatea) doctrina dreptului natural: Hugo Grotius răsturna raporturile de până atunci dintre stat şi individ, cerând ca statul sa se subordoneze intereselor individului. Era o premisă a elaborării doctrinei liberale. Iar Baruch Spinoza formula, în acelaşi context istoric, principiul libertăţii conştiinţei, altă componentă a doctrinei liberale. Aceste începuturi moderne prefigurau, totodatăşi naşterea partidelor politice, ca agenţi colectivi specializaţi ai acţiunii politice.

Încă în 1760 scoţianul David Hume sublinia că, în faza iniţială, programul bazat pe doctrină joacă un rol esenţial în constituirea şi definirea unui partid. În Franţa postrevolutionară, exponentul liberalismului clasic, Benjamin Constant (1815) sublinia, unilateral e drept, că un partid este o reuniune de oameni care profesează aceeaşi doctrină politică.

În această fază de cristalizare a raportului dintre categoriile sociale şi interesele lor care se oglindesc în anumite doctrine politice şi se organizează în anumite partide politice, lucrurile păreau destul de simple. Astfel, Engels referindu-se la aceste raporturi din Anglia anului 1840, putea să scrie că tories (adică conservatorii) reprezentau nobilimea, whigs (liberalii) erau exponenţii politicii ai burgheziei, iar muncitorii erau reprezentaţi politic de mişcarea cartistă. De fapt acestea vor fi, şi pe continent, primele trei mari curente doctrinare sau ideologice: liberalismul, conservatorismul şi socialismul (nemarxist şi marxist) care în cursul secolului al XIX-lea corespundeau şi principalelor „familii politice”.

Liberalismul a fost doctrina politică a burgheziei triumfătoare: proprietate privată garantată, piaţa liberă, neintervenţia statului în sfera producţiei şi comerţului; libertate („în toate” – cum spunea B. Constant pentru individ, egalitate în faţa legilor, proporţionalitatea pedepselor, regim reprezentativ, separaţia puterilor în stat. Ideologia liberală n-a fost perfect omogenă în toate ţările dezvoltate ale Europei: existau diferenţe între caracterul hedonist şi utilitarist al liberalismului englez şi „radicalismului” francez. Iar în condiţiile americane s-a dezvoltat un liberalism cu note originale, puternic individualist dar şi marcat de începuturile sale puritane. Pe lângă asta, în ţările mai puţin dezvoltate sub raport industrial, liberalismul a avut un marcant caracter protecţionist (în Germania şi chiar în Principatele Române). Doctrina liberală, cu variatele sale nuanţe, a servit ca fundament ideologic şi ca stindard de luptă pentru o gamă largă de puternice partide liberale.

Conservatorismul, legat de interesele unor categorii ale nobilimii, a fost o reacţie faţă de dezvoltarea industrială, înălţarea burgheziei şi, corespunzător, faţă de liberalism, deci, în termenii secolului al XIX- lea, o reacţie de dreapta. Dar conservatorismul nu s-a manifestat, nici el, în mod uniform. Doctrina lui Burke (Reflecţii asupra Revolutiei franceze – 1790) denunţa excesele revoluţiei din Franţa, calificându-le drept ” o lume nebună”, dar nu excludea necesitatea oricăror schimbări, văzute într-o perspectivă evoluţionistă. Burke a inaugurat astfel o ramura blândă a conservatorismului, care şi-a pus puternic amprenta pe elaborările doctrinare ulterioare din alte ţări. A existat însa şi o aripă dură, extremistă, denumită providenţialistă sau teocratică, a conservatorismului, reprezentată de spaniolul Donoso Cortes, de francezii Joseph de Maistre şi Louis de Bonald, de elveţianul Karl Ludwig von Haller, de austriacul Klemens von Metternich şi de primii reprezentanţi ai romantismului politic german. Ea este expresia nemijlocită a contra-revolutiei feudale şi a restauraţiei monarhice.

Socialismul apare mai întâi ca elaborare teoretică doctrinară sub forma unor doctrine utopiste, care aveau ca notă comună critica proprietarii capitaliste (sau pur şi simplu a proprietăţii private); în ce priveşte proiectul utopic, acesta era diferit de la o ţară la alta, de la un autor la altul. Cea mai puternică exprimare şi-a găsit-o în operele utopiştilor socialişti francezi din prima treime a secolului al XIX -lea. Furtunosul an revoluţionar 1848, în care clasa muncitoare se manifesta pentru prima dată ca o forţă socială independentă, a prilejuit şi apariţia Manifestului comunist, scris de Marx şi Engels, care va inaugura perioada de închegare a unei doctrine cu pretenţii stiinţifice, care va încerca să fundamenteze emanciparea socialăşi politică a proletariatului. Internaţionala I (1864-1872) a fost o tentativă de organizare a unui partid revoluţionar internaţional, care a eşuat însă mai ales din cauza caracterului său compozit şi a luptei dintre partizanii lui Marx şi cei ai anarhistului rus Bakunin. Miscarea politicăşi doctrina socialistă, cu excepţia exploziei din Paris (1870), s-au orientat spre o cale nemarxistă ce a constituit Internaţionala a II-a (1889-1914), care a contribuit la organizarea partidelor şi dezvoltarea doctrinelor de factură social-democrată.

În perioada de până la primul război mondial s-au zămislit şi au evoluat şi alte curente doctrinar-politice care şi-au găsit corespondentul organizaţional în partide politice distincte. Aş aminti în primul rând democraţia creştină, care îşi găseşte drumul în prima parte a secolului al XIX-lea sub denumiri diferite: democraţie creştină, catolicism liberal, catolicism social, Zentrum (în Germania) etc. După mişcările sociale din 1848 se întreprind tentativele realizării unui acord între catolicism şi democraţie: este ceea ce s-a numit „prima democraţie creştină”. O a doua se dezvoltă dupa 1891, anul în care Leon XIII promulgă enciclica Rerum Novarum, asupra necesităţii ameliorării condiţiilor de viaţă şi muncă ale muncitorilor. Ea va constitui carta unei doctrine sociale a bisericii, care va stimula organizarea sindicatelor creştine şi orientarea democratică a partidelor democrat-creştine, care vor dobândi o dezvoltare rapidă după anul 1900.

Secolul al XIX-lea a cunoscut şi apariţia doctrinelor şi partidelor naţionaliste, care la început au constituit o expresie ideologică a conştiinţei naţionale pentru ca, treptat, să dobândească o tentă agresivă, revanşardă (ca în cazul Franţei şi Germaniei din 1870) sau să se împletească cu elemente rasiste şi social – darwiniste , pentru a legitima o pretinsă misiune istorică sau superioritate asupra altor naţiuni. Am mai putea menţiona de asemenea, populismul (mai ales că astăzi termenul e utilizat într-un sens adesea impropriu, predominant peiorativ), care cunoaşte, de la origini, două tendinţe. În Rusia şi alte ţări slab dezvoltate, s-a născut curentul narodnicist sau poporanist care în respectivul context lansase lozinca „cu faţa la popor”, cerând intelectualilor să „coboare” în popor pentru a-l lumina şi organiza. În SUA, populismul a apărut de jos, ca mişcare a fermierilor îndreptată împotriva dezvoltării industriale a Nordului, şi s-a concretizat într-un „partid al poporului”; fermierii socoteau în mod eronat că doar ei constituie poporul. A existat şi în România o mişcare a poporanismului (fondată de C. Stere), care milita pentru rezolvarea problemei rurale şi întregirea ţării.

Primul război mondial a determinat transformări profunde în spectrul ideologiilor şi organizării politice. În primul rând e vorba de principalele trei curente menţionate. Liberalismul a cunoscut restructurări interne care au condus la afirmarea tendinţelor neo-liberale, care, susţinute teoretic mai ales de keynesism, modificau unele teze esenţiale ale liberalismului clasic, mai ales în privinţa utilităţii intervenţiei statale în domeniul economic. Slăbiciunile ideologice şi criza elitelor şi partidelor liberale au stimulat victoria unor doctrine şi mişcări extremiste de factura autoritară sau chiar totalitară.

Caracteristica acestei perioade a fost deci radicalizarea unor doctrine şi apariţia extremismelor de dreapta (regimuri politice inspirate de asemenea doctrine s-au instaurat în Ungaria, Italia, Portugalia, Germania şi, în urma războiului civil, în Spania). Lărgirea spectrului doctrinar şi politic este o prima notă caracteristică a acestei perioade. Revoluţia bolşevică din Rusia a adus la putere un partid de „tip nou”, partidul comunist, care a instaurat un sistem totalitar. Sintagma prin care Stalin definea noua orientare, aceea de marxism-leninism, nu are acoperire nici logică, nici istorică. Leninismul s-a născut intr-o ţară înapoiată, în care tezele lui Marx nu-şi puteau găsi aplicare, astfel că sintagma menţionată era doar o înşelătoare formulă de legitimare a doctrinei şi partidului bolşevic. Doctrina leninistă era orientată nu numai împotriva liberalismului ci şi împotriva social-democraţiei. Ea este expresia a ceea ce s-a numit extremism de stânga.

Conceptele-cheie pe care s-a bazat elaborarea doctrinară în partidele totalitare au fost clasa (comunism), rasa (nazism) şi corporaţia (fascismul italian şi portughez). În cazul comunismului şi nazismului se manifesta şi un imperialism agresiv cu tendinţa de dominaţie mondială. Aceste tendinţe au dus, în cele din urmă, la semnificative schimbări pe harta politico-ideologică a Europei.

Al doilea război mondial a dus la distrugerea nazismului german şi fascismului italian şi, apoi, prin procese specifice, şi a salazarismului portughez şi franchismului spaniol. În schimb s-a produs extinderea totalitarismului roşu, prin cedarea de către Occident a ţărilor central şi sud-est europene, care au devenit sateliţi ai Uniunii Sovietice, ca şi prin succesul asigurat cu sprijin sovietic, a regimurilor comuniste în China (1949), Corea de Nord şi Vietnam. În această perioadă avem de-a face cu schimbări în cascadă, unele recurente. În primul rând, intensificarea confruntărilor ideologice la scară globală în timpul războiului rece; reactivarea dreptei în Vest şi dogmatizarea stângii instituţionalizate în Est (dar şi a partidelor comuniste din Vest, prin influenţa PCUS) au făcut ca axa ideologică Est-Vest să devină domeniul principal şi tendinţa dominantă a confruntărilor.

Evoluţiile interne în sfera politicului, au dus şi ele la prioritatea „violenţei simbolice” (Pierre Bourdieu) şi la înarmarea excesivă a „aparatelor ideologice de stat” (Louis Althusser) chiar şi în ţări cu o tradiţie specifică mult diferită în această privinţă (SUA de pildă). Am putea adăuga în continuare: euforia „dezideologizării” şi „depolitizării”, dar şi retractările şi revizuirile lor ulterioare; radicalismul contestatar ( mai ales al miscărilor de tineret, de la sfârsitul deceniului VII), urmat de reactivarea dreptei ideologice; recuperarea neoliberală a social-democraţiei (welfare state) şi recuperarea social-democrată a democraţiei liberale, ca urmare a eliminării ultimelor teze marxiste din programele acestor partide; asaltul neoconservatorismului în Vest însoţit de relansarea unor variante ale liberalismului clasic. Nu trebuie neglijată nici constituirea unei noi şi complexe axe ideologice Nord-Sud. Dar cea mai spectaculoasă şi plină de consecinţe schimbare este degringolada „socialismului” real şi falimentul politico-ideologic a ceea ce s-a numit, prin abuz, marxism-leninism, însoţit de cumplitele şi amarele „revelaţii” asupra stalinismului.

4. În loc de concluzie ………O istorie a ideilor politice nu poate fi conceputăşi redată ca o înşiruire lineară a ideilor de la o epocă la alta, de la un autor la latul. Prezentarea acestora trebuie să aibă în vedere şi izvoarele, adică sursele generative ale ideilor care fac ca acestea să difere în conţinut şi să îndeplinească funcţii sociale diferite. Ideea de istoricitate a ideilor se relevaşi în faptul că orice gânditor politic are o istorie în spatele său, inclusiv a ideilor politice. Filosoful Britanic Whaite Head obişnuia să spună că noi vedem atât de departe pentru că ne-m cocoţat pe umerii predecesorilor noştri.

Pe de altă parte, orice savant, gândeşte în limitele lumii pe care o cunoaşte. În acest sens, britanicul Skinner avea dreptate să pretindă că între gânditor şi mediul său social istoric sau cu alte cuvinte între textul operei sale şi contextul socio – istoric există o unitate pe care cercetătorul nu o poate eluda. Iată de ce formulele structuralismului nu sunt indicate în cercetarea istoriei ideilor politice. Este adevărat că structura oricărui sistem de gândire este relevantă pentru analiză, dar accentuarea unilaterală a acesteia poate conduce la aberaţii. Am cita exemplul lui C. Nordthocot Parkinson care în lucrarea sa Revolution de la panse politique consideră că această evoluţie are loc numai în cadrul a patru forme de guvernământ: monarhie, oligarhie, democraţie, dictatură. Avem de a face aici cu o reducere a ideii de evoluţie a ideii politice în cadrul unor cicluri repetabile cu privire la fiecare formă de guvernământ enunţată.

Trebuie de asemenea să luam în seamă caracterul agnostic al politicii. Lupta între diferitele categorii sociale şi forţe politice care face ca pentru fiecare moment istoric şi fiecare element al gândirii politice să existe cel puţin două feluri de „lectură” şi anume punctul de vedere dominant şi cel al dominaţilor. Politica lumii moderne – mai evident – a fost modelată de tradiţii ideologice – cheie.

Martin Selinger în Politics and Ideology (1976) definea ideologia ca „un set de idei prin care oamenii afirmă, explicaşi justifică scopurile şi mijloacele unei acţiuni sociale organizate, indiferent dacă o astfel de acţiune doreşte să menţină, să amendeze, să dezrădăcineze ori să reconstruiască o ordine socială dată ” (p.14)

Ideologiile sunt resurse cruciale pentru ordonarea, definirea şi evaluarea realităţii politice şi pentru stabilire identităţilor politice. Nu trebuie să ne închipuim ideologiile ca nişte blocuri monolitice, o ideologie nu este fixata sau încremenită, există în sânul fiecărei ideologii tradiţii conflictuale. Nici ideologiile totale (religii, fundamentalisme, comunismul, fascismul) nu s-au prezentat fără fisuri şi lupte interne. Totodată ideologiile nu sunt reciproc izolate în compartimente discrete, incomunicabile. În practică ele s-au înfruntat, influenţat şi fertilizat reciproc. Este cazul, de pildă, al marilor ideologii ale modernizării: liberalismul, conservatorismul şi socialismul, în evoluţia cărora s-au înregistrat şi forme mixte. Sub alt aspect ideologiile – adică fiecare în parte sunt construcţii complexe, adevărate constelaţii. Prin deconstrucţia lor se ajunge, cum arăta filosoful Arthur O Lovejoy (În marele lanţ al fiinţei, Ed. Humanitas, 1997 ) la ceea ce el numea unic ideas adică idei unităţi. Astfel încât aceiaşi idee o putem găsi în structuri şi constelaţii diferite având funcţii sociale diferite după momentul istoric şi rolul social pe care îl joacă.

De exemplu ideea dreptului natural, este şi parte a concepţiei sofiştilor şi a şcolii ideologice a sec. al VII, ca şi în gândirea juridică a secolului al XX -lea postbelică. Întrucât este vorba de istoria gândirii politice, o mare importanţă o are periodizarea acestei istorii şi evitarea unor capcane pe care le putem întâlni adesea în literatura de specialitate. De pildă, prezenteismul, adică interpretarea unor gânditori şi idei din epoci anterioare din perspectiva contemporaneităţii noastre: în tendinţa de a-i crea liberalismului o istorie şi mai convingătoare, Socrate a fost declarat primul gânditor liberal. De asemenea trebuie evitată idealizarea unor exemple utilizate de mari gânditori, rezultând o concepţie a liniei sau antiliniei istorice (ex. cetatea aristotelică este echivalată în actualitate cu republica Andora). În acelaşi spirit trebuie să se evite modernizarea forţată; de pildă istoricul elveţian Andree Bonnard cataloga civilizaţia greacă „sălbatic de masculină” întrucât a lipsit femeile de participarea la viaţa cetăţii, uitând probabil că în propria sa ţară, citată ca exemplu de democraţie, n-a acordat drept de vot femeilor decât în 1974.