DRAMA BASARABEANĂ PARTEA A II-A

( Urmare )

MIHAI CIUBOTARU
Inundată acum în lumină, piaţa centrală se simţea părăsită şi goală, iar bulevardul pustiu semăna cu un râu cu apă lucind pe marginea trotuarelor căruia copacii îşi întindeau în părţi braţele înfrunzite. Rarii trecători se afundau în răcoarea serii, care se consuma puţin câte puţin, pregătind terenul venirii unei nopţi depline. Arcul de triumf, înălţat în cinstea victoriei oştirilor sovietice contra hitlerismului, astăzi primea o palmă straşnică. Cine erau, totuşi, fasciştii? Se crea impresia că oraşul se cufundase într-o singurătate adâncă. În răstimpuri se auzea pe străzile oraşului un taxi grăbit sau o ambulanţă mobilizată să salveze viaţa unui om. Pe fruntea oraşului care-şi cânta singurătatea era înscrisă cronica miilor sale de griji. Pretutindeni, în curţile cartierelor, se lăsase tăcerea, o tăcere mare şi grea. În casele oamenilor se vorbea mult despre evenimentele din această zi. Şi mic şi mare erau antrenaţi în aceste discuţii. Un procent bun din populaţia capitalei se simţea enervată, stânjenită, îndeosebi, pentru că confortul moral pe care-l avuse până nu demult atâţia ani, se spulbera văzând cu ochii; o altă parte, acei situaţi pe poziţiile naţionale, trăia pentru prima dată sentimentul de mândrie, odată cu care în sfârşit se năştea marea speranţă: i se descătuşase voinţa, iar imaginaţia începu să vâslească pe valurile unor visuri pe cale de a se realiza. Oraşul, frumosul nostru oraş, trăia şi el cu grija acestei mari şi minunate zile. Dintotdeauna calculaţi, dintotdeauna reci şi pragmatici, cu o bogată experienţă de dirijare, ei, ciocoii sovietici, nu doreau nici în ruptul capului să capituleze, cinici în toate şi fără scrupule întocmai ca în perioada tuturor celor mai barbare timpuri, ei, uite, ei, ciocoii sovietici, care aveau repulsie faţă de tot ce era vis şi om de bună-credinţă, înţelegeau foarte bine că numai contraofensiva îi mai putea salva. Până şi astăzi se mai vorbeşte de un scenariu mare şi amplu vizavi de Basarabia modernă, pregătit cu multă minuţiozitate în birourile serviciilor secrete ale Moscovei, despre care noi, contemporanii, puţin ce ştim. Totul este ţinut în mare taină. Din păcate cei care în virtutea funcţiilor deţin secretele nu îndrăznesc să le dea în vileag, iar istoricii noştri nu încearcă să taie nodul gordian.
Lumea noastră trebuie să ştie temeinic un lucru, să-l conştientizeze bine, să ţină minte o dată şi pentru totdeauna, o vor sau nu o vor, dar lupul îşi va schimba părul atâta timp cât va exista pământul, dar năravul ba. Cine sunt în general comuniştii? Ei spun una, gândesc alta, şi fac complet al treilea lucru. Este o realitate groaznică, dar să ne aducem aminte de un dicton de-al lui Aristotel: „Mi-e prieten Platon, dar mai scump – adevărul.” Aşadar, nu trecu multă vreme de la acel eveniment de mare înălţare şi verticalitate, că istoria avea să se repete, avea să se repete anul 1949. Abia sosind acasă într-o seară, abia înfruptându-se dintr-o bucată de pâine şi salam, abia dovedind să-şi mai tragă sufletul, că Ion Polonezul, acel bărbat cu pălărie, se trezi în casă cu o echipă de doisprezece miliţieni înarmaţi şi un procuror în fruntea lor, îmbrăcat într-un trenci de piele, aidoma celor mai fanatici bolşevici. Întrebările care i s-au pus şi ameninţările nu se deosebeau deloc de cele din perioada stalinistă. Deşi tânărul era operat la un rinichi, totuşi, după ce i se percheziţionase casa, şi confiscându-i-se nişte texte scrise cu caracter patriotic şi anticomunist, i se puse cătuşele pe mâini şi fu dus cu forţa şi închis într-un izolator, în care deja se găseau prietenii săi de luptă, de rezistenţă contra ocupanţilor sovietici.
A doua zi iată-l urcând pe Ion Polonezul, însoţit de câţiva miliţieni, pe scările Procuraturii republicane. Apoi mergând pe covorul coridorului până la biroul pe care stăteau fixate iniţialele „M.P.” Îl introduseră înăuntrul biroului. Procurorul care-i pusese cătuşele şi-l arestase îl întâmpină rece şi ostil. Pe birou zăcea tricolorul confiscat în timpul percheziţiei din casa lui din D. Câţiva lucrători ai organelor de drept se mai găseau în birou, care, după cum aveau să afle ceva mai târziu, erau nişte anchetatori de la Moscova veniţi special cu scopul de a înăbuşi cu orice preţ această răbufnire naţională puternică.
– Luaţi loc, tinere! se adresă deodată procurorul către Ion Polonezul.
Acesta se aşeză pe scaun.
– Prenumele, numele, profesia, continuă stâlpul regimului sovietic. Ion Polonezul stătu un timp pe gânduri, pe urmă răspunse totuşi concis la întrebări:
– Ion Smolenschi. Lucrez vânzător la un magazin.
– Cine a organizat această demonstraţie neaprobată?
– În primul rând, orice aţi spune, legală sau nelegală, asta nu contează, principalul este că revendicările noastre coincid cu aspiraţiile tuturor basarabenilor de bună-credinţă, şi acest lucru ne este de ajuns să fim satisfăcuţi moral. În rest, nu ne interesează, puteţi numi acţiunile noastre cum doriţi: extremiste, naţionaliste. Noi ne-am îndeplinit datoria sfântă şi vom face asta întotdeauna, indiferent ce ne-aţi zice şi ce ne-aţi face. N-avem frică de nimeni şi de nimic.
– Cine v-a impus să participaţi la manifestaţie?
– Vă mai repet o dată. Nimeni. Doar propria conştiinţă.
– Cunoaşteţi al cui este drapelul acesta?
– Fireşte, este tricolorul nostru, drapelul neamului românesc.
– Vă întreb drapelul cărei ţări este?
– Al tuturor românilor.
– Ştiţi că atentaţi la integritatea şi onoarea statului sovietic?
– La integritatea statului sovietic? Basarabia este şi va fi cât va exista suflarea omenească pământ românesc. Domnule procuror, dumneavoastră ori nu cunoaşteţi istoria sau o faceţi pe niznaiul. E trist să vezi, domnule procuror, un basarabean care poartă un nume de familie românesc, dar care se află în tabăra ocupanţilor. Ori numele dumneavoastră de familie nu este românesc?
În clipele acelea procurorul se schimbă la faţă. Ochii i se injectară de sânge şi ură. Strânse pumnii şi se ridică brusc în picioare. Nu era un om înalt. Ajunse printre şefii procuraturii republicane datorită soţiei sale, care era fiica unui comunist foarte mare. Porni să meargă încolo şi încoace prin birou, tunând şi urlând: „Tu, scorpie naţionalistă, să-mi faci morală? Ţine minte că te nenorocesc acuşi, te trimit în Siberia şi vei putrezi acolo până la adânci bătrâneţe!” Pe urmă ca un turbat înşfăcă tricolorul cu mâinile, îl duse la gură şi începu să-l rupă cu dinţii, iar bucăţile rupte să le arunce şi să le calce în picioare. Doamne, cât de groaznic era să vezi această scenă.
În cele din urmă ţipă tăios:
– Vezi, aşa veţi fi striviţi toţi, vă vom strivi ca pe nişte gândaci, golanilor, ca pe nişte muşte, să-ţi bagi asta în cap, nespălatule!” Iată-l, aşadar, pe procurorul basarabean – buricul pământului, om de soi, iar semenii săi – nişte golani. Dădu un timp din mâini, ţipând şi urlând, făcând spume la gură, aruncând priviri scăpărătoare la arestat. Pe neaşteptate se opri şi se adresă autoritar subalternilor:
– Luaţi-l de aici, luaţi-l de aici cât mai repede. Piei din ochii mei, viperă naţionalistă!”
Şi porni să calce în picioare bucăţile de tricolor, care se tăvăleau pe podea, în timp ce Ion Polonezul, cu cătuşele pe mâini, era scos afară din birou şi dus înapoi în camera de detenţie.
Câteva zile mai târziu, în urma unei greve a foamei în toată legea, Ion Polonezul şi prietenii săi fură mutaţi la închisoarea de pe strada Tighina şi instalat în celula 84. De fapt, în această celulă au mai stat şi alţi mulţi basarabeni renumiţi. Aici condiţiile erau mai salubre. În această celulă fu pus împreună cu dânşii un oarecare Florărescu, care avea să se dovedească ulterior că era un provocator, o iscoadă a autorităţilor. O metodă mai veche, de a trage de limbă deţinuţii, de a-i induce în eroare, de a-i dezinforma şi de a-i înfrânge. De mai multe ori pe zi erau duşi la interogatoriu. Uite-l pe Ion Polonezul aşezat pentru a doua oară să ţină piept presiunilor şi subterfugiilor unor anchetatori experimentaţi. „Tatăl lui putea fi mândru de dânsul, gândea el. Nu, el nu l-a făcut de ruşine şi lucrul ăsta îl liniştea, îi dădea puteri. Părinţii lui care, atunci, după război, datorită unui concurs de împrejurări, informaţi la timp că se aflau în lista celor ce urmau a fi deportaţi, luaseră drumul pribegiei, ascunzându-se mai bine de un an de zile printre străini, iar cei patru copii ai lor să rămână pe seama satului să-i hrănească şi să-i îngrijească.”
– Cine sunt forţele care stau în spatele vostru? Pentru care servicii secrete lucraţi? Cine este iniţiatorul acestor manifestaţii? – răsună în celulă?
Ion Polonezul se dezmetici:
– În spatele nostru? Care forţe? Dragostea de ţară. Adevărul. Ideea creştină. A venit timpul, domnilor sovietici, timpul eliberării noastre de sub jugul străin.
– Jug străin? Zici că jugul ăsta este străin? Dar tu, oare tu, nu eşti şi tu slav? Oare nu faci parte şi tu din marele trunchi slav? Iar Rusia nu este puterea unificatoare a popoarelor slave? Nu pot înţelege, tu eşti slav, dar te-ai înhăitat cu aceşti români sărăntoci.
– Da, sunt slav, într-adevăr. Tatăl meu este polonez, dar mama este româncă. Neamul nostru s-a stabilit cu traiul în Moldova cu 400 de ani în urmă. Basarabia a devenit patria noastră. Deci, mă simt şi român. Ne tragem din viţă de şleahtici. Noi niciodată nu ne vom vinde moscalilor. Suntem oameni de cuvânt, de onoare. Niciodată! Nu scuipa în fântâna din care bei apă. Pământul românesc ne-a primit şi noi suntem datori să-i purtăm dragoste şi să-l servim cu credinţă. Numai voi, moscalii, pe unde aţi trecut şi treceţi, lăsaţi în urma voastră doar dezastru, nenorocire, barbarie. Toate relele vin de la voi. Porcul oricât ar face propagandă că vrea să se schimbe, totuna râmă şi se tăvăleşte în glod. N-aţi fost oare alungaţi în ultimul timp din toate ţările ocupate şi acest proces continuă şi în alte părţi şi va continua negreşit?”
În acele clipe Ion Polonezul ridică două degete a victorie. Emisarul moscovit se uita la acest tânăr, care nu se dădea bătut, nu se lăsa înfrânt, coborându-şi mâinile în jos a neputinţă. Anchetările acestea aveau să urmeze mai multe zile. Da, totuşi, erau nevoiţi să se grăbească. De urgenţă trebuiau să obţină un document semnat de aceşti tineri patrioţi care să-şi ceară iertare de la puterea sovietică pentru cele ce-au făptuit în acele zile memorabile, aşadar, să cadă în genunchi, să plângă, să cerşească eliberarea lor. Mai ales se grăbeau pentru că îi presa pe deasupra şi strada. Zi de zi se adunau în preajma închisorii mii şi mii de basarabeni care cereau eliberarea camarazilor lor de luptă. Dimensiunea actului de susţinere lua amploare. În această puşcărie comunistă stăteau închişi fraţii lor şi nu aveau dreptul moral să-i părăsească. Ar fi fost o trădare de neiertat. O trădare a cauzei lor. Unii, cei mai aprinşi, propuseră chiar să arunce cu pietre în acest bastion blestemat, să-l ia cu asalt şi să-l distrugă până-n temelie. Dar ceilalţi, care înţelegeau lucrurile mai lucid, raţionau la rece, au ales altă cale. „Vom învinge cu poezia şi cântecul, vom învinge criminalii cu dragostea de ţară”, aşa îşi ziceau ei, siguri de izbândă.
Şi, într-adevăr, poezia şi cântecul învinseră. Curând arestaţii fură puşi în libertate. Era o nouă victorie în lungul drum spre emanciparea naţională.
Anul 1989. Anule, mă închin în faţa ta, tu ai demonstrat că Basarabia n-a murit încă. Inima ei mai bate. Nobilă şi puternică.
Mai mulţi ani vor trece. Vom îmbătrâni cu toţii încă cu câţiva ani. Nu o singură familie se va întemeia. Elevii şi studenţii vor învăţa de acum după cărţile cu alfabet latin. Vom avea relaţii mai strânse cu ţara. Librăriile de carte românească vor creşte, nu cu mult, dar vor creşte. Ţăranilor li se va da pământ, nu la toţi, dar li se va da, o mişcare cât de mică, totuşi, dar era.
Într-o zi, obosit de forfota ce domnea în stradă, mă dusei să mă refac niţel, să respir aer proaspăt, aşezându-mă pe o bancă în grădina publică din centrul oraşului. Jeturile de apă ale havuzului din faţa mea urcau năvalnic în înalt, căzând în jos aidoma unei cascade, meşterind curcubeie neasemuite, grămădind în jur cete de copii rămaşi să-şi petreacă vacanţa în urbe. Parte dintre acei adunaţi acolo se bălăceau în apa havuzului. Alţii se îmbrânceau, stropindu-se reciproc. Din când în când câte o pereche de tineri sau membrii unei familii se apropiau de un fotograf întru a se eterniza pe peliculă. Stăteam pe bancă, captivat de tot ce se petrecea în jur, de pulsul vieţii oamenilor absorbiţi de problemele lor cotidiene, când deodată se aşeză alături de mine un bărbat tânăr, îmbrăcat într-un costum gri, ţinând în mâini mai multe ziare. Se aşeză, probabil, să se odihnească şi el un pic, să răsfoiască ziarele. Îl recunoscui îndată. Era Ion Polonezul. La tâmple îi apăruseră fire argintii. Faptul că era trist mă puse pe gânduri. Îl ştiam om sociabil, vesel şi şugubăţ. El era însă trist. Nu mai zâmbea. Era abătut. Din când în când se uita la tricolorul de pe Casa Guvernului. Ca un copil nevinovat, acesta, tricolorul nostru sfânt, se zbenguia la adierea uşoară a vântului. Nu rezistai şi-l întrebai: „De ce eşti trist, frate Ioane, tu, care eşti întruchiparea voii bune şi a bunătăţii?”
Tristeţea lui, într-adevăr, mă durea.
El se uită lung la mine. Apoi zise:
– Sunt trist, fiindcă mi-e greu să-l văd pe fratele nostru tricolorul cuprins de tristeţe, de o tristeţe mare. Deşi la prima vedere pare jovial. Nu vezi că ochii lui sunt stinşi. Stinşi de durere. Iar sufletul sfâşiat de mari nedumeriri.
Ion Polonezul se simţea mândru. Era mândru să vadă cum deasupra Casei Guvernului se înălţa tricolorul nostru. Era mândru că atunci, în acea perioadă sovietică, atât el, prietenii săi, cât şi toţi oamenii de bună-credinţă din Basarabia, datorită acelor puternice mişcări populare de neuitat, au reuşit să impună autorităţile să adopte prin lege limba de stat, alfabetul latin şi să arboreze tricolorul. N-a trăit degeaba până-n prezent, totuşi. Nu putea accepta însă că de toate roadele astea să se folosească alţii, oamenii negri, trădătorii, aceşti oameni cu sufletul murdar, cameleonii de profesie. Doamne! Prin ce calvar îi este dat basarabeanului să treacă?! Şi în acea clipă el începu să povestească cum într-o zi, întors acasă, avu ocazia să vadă la televizor o secvenţă în cadrul unei emisiuni de informaţii, care ulterior avea să-i tulbure nopţile luni în şir. Era calm în general din fire, dar în ultimul timp nu se putea linişti. Doamne! La sigur că şi strămoşii nu-şi vor putea găsi pace în mormintele lor. Acel procuror, care-l arestase pe vremuri şi-i pusese cătuşele pe mâini, îl băgase să stea mai multe luni la închisoare, ei, uite, acel procuror era numit ministru de interne. Culmea însă era să-l vezi să stea în genunchi şi să sărute tricolorul, jurând credinţă. Acesta, care în acele zile fierbinţi avea să rupă tricolorul în bucăţi cu dinţii, făcând spume la gură, numindu-l pe fratele nostru drapel al fasciştilor, săruta acum tricolorul. „Doamne! exclamă Ion Polonezul. Doamne! exclamă el, făcându-şi cruce. Oamenii aceştia n-au nimic sfânt. Făţărnicia şi lipsa de scrupule este idealul lor, postul şi bunăstarea proprie. Da! Dar ceilalţi oameni, ce fac ceilalţi oameni, dacă îi lasă să guverneze? Dacă ar fi camarazii săi din zilele acelea mari şi fierbinţi. Gheorghe Căuşăneanu nu mai trăieşte. A fost ucis mişeleşte în războiul din Transnistria. Fioghin, pictorul, a fost nevoit să plece în America. Iar ceilalţi s-au împrăştiat care încotro.
Cine suntem noi oare basarabenii? Nu zic toţi, că ar fi incorect, dar avem şi în perioada aceasta de epocă contemporană nu puţini Golia.
N-au nimic sfânt. Doar parvenirea personală îi călăuzeşte. Idealul naţional pentru ei este ceva de care îşi pot şterge picioarele. Ce putem aştepta de la aceşti oameni, dacă ei calcă în picioare lucrurile noastre sfinte? Numai huzurul şi binele propriu îl doresc. Că sufletul lor este de mult terfelit, în stare de decădere şi putrefacţie, asta nu-i interesează pe dânşii, nu-i doare. Lozinca lor este: „După mine măcar şi potopul.” De calibru mai mare ori mai mic, aceştia şi-au urmărit întotdeauna interesul personal, făcând să crească rândurile lor în progresie geometrică. Dându-se în spectacol, ei şi-au lăsat biletele de partid, dar mentalitatea le-a rămas aceeaşi. Dacă am fi mai puţin indiferenţi, mai puţin laşi, atunci curajul oamenilor negri, al acestor trădători de neam, ar scădea. Este bine ştiut cinismul lor, dar dacă vrem să avem un viitor mai bun, vrem ca urmaşii să ne fie fericiţi, e cazul să-i oprim, scumpi basarabeni, să nu le îngăduim a ne corupe sufletul şi fiinţa, gândirea şi demnitatea. Altminteri…
Îmi aduc aminte de un film în care un popor asiatic, ţinut în foame şi deznădejde, adus la o stare de sălbătăcie şi îndobitocire, se întâmplase ca dintr-o scânteie să devină o flacără, şi aceşti oameni, pe care cei mari şi tari, cei bogaţi, îi numeau calici, să se ridice cu bâtele în mâini şi să pornească în masă spre metropola pe care o urau şi să distrugă tot ce întâlneau în cale, să taie şi să spânzure, să se răzbune şi în felul acesta să-şi uşureze sufletul şi suferinţele. Dar asta s-a petrecut într-o ţară asiatică. Acţiunile noastre de pe timpuri au dovedit o dată în plus că noi, basarabenii, suntem europeni, înclinaţi spre dialog şi spirit etic. Din punct de vedere moral, oamenii negri, aceşti comunişti travestiţi şi ipocriţi, aceşti farisei, oare pot avea dreptul să ne conducă în continuare?! Ion Polonezul, acest basarabean simplu, om ca toţi oamenii, modest, cu toate slăbiciunile şi defectele sale, avea să zică în acea zi: „Nu, nu, n-au dreptul moral, nu-l au!” Frate basarabean, priveşte în jur, priveşte la tricolorul nostru sfânt şi cugetă, cugetă bine, ia aminte, că doar un suflet curat, o inimă onestă ne mai poate salva. Să trecem, aşadar, totul prin prisma moralităţii, în caz contrar de hău nu poate să ne despartă decât un singur pas. Ia aminte, frate. Priveşte la tricolorul nostru sfânt, şi aminteşte-ţi întotdeauna de anul 1989, de anul demnităţii noastre măreţe şi falnice.

1997