TRANSCENDENŢA DACICĂ A POPORULUI ROMÂN

dac

De mic copil nu am înghiţit povestea şcolară că noi ne tragem numai din romani. În fapt, studiile mele de istorie aprofundate mi-au dovedit că trunchiul etnic viguros al românilor are rădăcini în lumea traco-dacă. Arhetipul nostru spiritual s-a construit pe matricea izvoarelor spirituale traco-orfice.
„Niciodată adoratorii lui Zalmoxis n-au înţeles să cedeze fără luptă”, afirma un istoric contemporan. Această credinţă în nădejdea existenţei războinice vine din adâncul unui crez deosebit de alte popoare ale timpului.Vasile Pârvan îl surprinde esenţial în „Getica” – „…sufletul e nemuritor. Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire: de aceea el nu are nici un preţ, poftele lui nu trebuie ascultate, la război el trebuie judecat fără părere de rău. Omul nu poate ajunge la nemurire decât curăţindu-se de orice gând de patimă, carnea, vinul, femeile sunt o murdărie a sufletului”. Prin asceză şi monoteism, dacii respectau precepte creştine înainte de creştinism. Pentru daci, odiseea sfântului Andrei a venit în întâmpinarea ethosului zalmoxist. O viziune a modelelor exemplare confirmată de Porphirios atunci când relatează că, pe Zalmoxis, daco-geţii „îl adoră ca pe Heracles”. Ni se dezvăluie, astfel, şi un alt aspect al principiului zalmoxist, care duce la existenţa unui cult al eroismului „la cele mai războinice populaţii” – cum numea Pliniu cel Tânăr pe strămoşii noştri.
Istoriografia a dat numeroase valenţe timpului: ciclic, spirală, verticală. Mircea Eliade vorbea despre un timp al oamenilor cavernelor, precum şi de unul al grecilor ca un timp ciclic, mitic, al eternei reîntoarceri. Pierre Chaunu, în lucrarea sa Istorie şi decadenţă, creionează un timp al verticalităţii, considerând timpul iudeo-creştin, timpul nostru contemporan.

coif

„Din traci s-au născut românii” spune Mihail Eminescu intuind esenţa etnică a poporului român. Românii au moştenit de la daci, ramura nordică a tracilor, tipul şi trăsăturile de suflet întru Zalmoxis. Constantin Brâncuşi, sculptorul român al universalităţii, a însufleţit, într o binecunoscută sculptură a sa, „Cuminţenia Pământului” – o trăsătură ingenuă de bun simţ încarnat din spiritul neamului nostru. Popor cu adânci rădăcini ţărăneşti, în spaţiul mioritic, românii au cultivat bunul simţ, smerenia, buna vecinătate. Peste ei, de-a lungul istoriei, au trecut toate invaziile barbare din spaţiul euro-asiatic. Ei au rămas aici ca o piatră din stâncile Kogaionului. Această trăinicie telurică izvorăşte din originea milenară, de la începutul vieţii umane, a strămoşilor neamului românesc, pe aceste meleaguri carpato-danubiano-pontice. Din această experienţă milenară s a născut înţelepciunea „Cuminţenia Pământului”. Viaţa pe aceste meleaguri „gură de rai” a fost supusă permanentei incursiuni barbaro-satanice. Daco-românii s-au apărat, războit, răsculat, numai atunci când „a ajuns cuţitul la os”. O altă faţetă a spiritului nostru îl găsim în acel weltanschauung războinic, haiducesc, „a se face nemuritor” (Herodot): care este sufletul zalmoxist, un spirit sub semnul lupului. Lup – „daos” – este numele de origine indo-europeană al dacilor ca temelie a „Cuminţeniei Pământului”.
De la daci, românii au moştenit această sinteză între „cuminţenia pământului” şi „spiritul trăirii războinice”. Ovidiu, exilatul de la Tomis, a intuit această trăire spirituală în cele două poeme „Tristele” şi „Scrisori de la Pont”. Iată versurile din „Tristele”, dacii: „…Au glas aspru / chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchiparea a lui Marte / Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată / Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul / pe care îl are legat la şold orice barbar.” În „Scrisori din Pont” Ovidiu spune: „…un bătrân, care întâmplător se află în acea adunare, / răspunse vorbelor mele astfel / Şi noi, bunule oaspe, cunoaştem numele prieteniei / noi care locuim departe de voi, la Pont şi la Istru.”
Prin această moştenire ancestrală zalmoxistă, românii s-au ridicat întotdeauna la luptă, răzvrătire, război, de câte ori fiinţa lor a fost agresată de factori externi. Astfel, din adâncul metafizic al trăirii româneşti s-au născut simboluri naţionale unice, colectivităţi unite în individualitate, personaje tragice prin destinul lor: Burebista, Decebal, Gelu, Mircea, Ştefan, Mihai, Horea, Tudor, Avram Iancu, Antonescu; sunt numai câteva suflete de bronz din şirul lung al eroilor neamului. Românii au creat propriul lor timp, cel al trăirii telurice, chtonice, ancestrale, metafizice – Timpul transcendenţei ce leagă pe Pământ şi în Ceruri, omul şi neamul cu Dumnezeu într o trinitate a veşniciei. Iisus ne a relevat că neamurile se înfăţişează în faţa Domnului, neamurile ca o creaţie firească divină veşnică opuse contopirii cosmopolite, federative. Urmând linia individ neam Dumnezeu, unită prin forţa esenţială a Iubirii creştine avem o contopire a împlinirii individului şi neamului într o unitate inseparabilă. Învierea şi misionarismul individului au conţinut numai atunci când omul se jertfeşte pentru mântuirea sufletului neamului său.
Iisus ne a relevat puterea sacrificiului. Pentru neam sacrificiul eroului reprezintă mântuirea sufletului colectiv. În acest fel se explică sacrificiul individual al celui mai bun şi mai frumos fiu al neamului pe altarul credinţei lui Zalmoxis (fapt consemnat de Herodot) pentru victoria în război – Fiinţa Omului pentru perenitatea fiinţei Neamului, într o simbioză indestructibilă. La români, urmaşii dacilor, mitul credinţei în Zalmoxis, în „a te face nemuritor” se substituie Vechiului Testament, devenind temelia înţelegerii şi trăirii fireşti a sensurilor Noului Testament. Rădăcina ancestrală zalmoxistă este un izvor spiritual ce dăruieşte viaţă perpetuă spiritualităţii noastre ortodoxe. Pornind de la această adorare a lui Zalmoxis de către vechii daci, putem descoperi căi nebănuite ale sufletului strămoşilor noştri.
Dacii sunt cel mai deosebit popor din spaţiul european şi universal. O sinteză unică de cultură şi civilizaţie originară. Ei sunt, după Nicolae Densuşianu, obârşia panteonului grec, sanctuar al zeilor. Dacii „cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii” (Dio Cassius), au fost cu siguranţă „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (Herodot). Originea lor a născut multe controverse, dar datorită cercetărilor din ultimii ani, în special ale lui Nicolae Miulescu în cartea Dacia – Ţara Zeilor s au dezvelit multe secrete despre trecutul strămoşilor noştri.
Nicolae Miulescu afirmă că populaţia continentului nostru are la bază „două mari grupuri de europeni care, având aceleaşi rădăcini de la omul erei glaciare, s-au diferenţiat unul de celălalt până au format astfel două mari familii înrudite. Ramura nordică, pe care o numim baltică – masuriană (…) popoarele germanice şi cele slave (…) Cea de a doua ramură, ramura de sud, era formată din acea populaţie care s-a dezvoltat în bazinele mai joase şi a devenit ceea ce am numit noi carpato-dunărene (carpato-istrieni)…”.
Dacii s au născut sub semnul lupului, al războiului. Încă din timpuri imemoriale, legendare: „Grupul carpato-dunărean, dezvoltându se ca un prim nucleu în ţara din jurul munţilor (…) de unde cele mai frumoase râuri se îndreptau spre Dunăre (Istrul), care le aduna în apele ei curgătoare, după ce a adoptat viaţa de tip pastoral a început să se simtă tot mai înghesuit între dealurile natale” (Nicolae Miulescu).
Aşa cum grecii au prin Homer, legenda războaielor Troiei, Nicolae Miulescu vine cu teoria unui război, un fel de Göterdamerung al dacilor susţinând o cucerire de către strămoşii noştri a subcontinentului indian. Aducând pentru această afirmaţie dovezi de asemănare dintre limba dacă şi cea sanscrită. Nicolae Miulescu aşează epopeea războinică din Mahabharata şi Ramayana la originea spiritului războinic al dacilor. Ion Horaţiu Crişan în „Civilizaţia geto dacilor” vorbeşte despre influenţa miceniană asupra caracteristicilor armelor de luptă dace în epoca bronzului. Dar mergând pe linia teoretică care o impune Nicolae Densuşianu, în „Dacia preistorică”, vom putea susţine că topoarele de luptă din tezaurul de la Ţufalău sau sabia de la Perişani – toate cu profunde caractere miceniene – după I.H. Crişan – pot fi considerate prin teoria lui Nicolae Densuşianu ca originare din spaţiul carpato-dunărean. Un model al mijloacelor de luptă pe care micenienii, vechii greci, îl preiau de la daci. În acest mod au preluat şi orfismul sau sămânţa filosofică a lui Pitagora.
Dacii – în semnul lupului – după o ipoteză a lui I.H. Crişan îşi trag denumirea „dintr-un cuvânt =daca= ce ar fi desemnat un pumnal scurt cu lama curbă, armă specifică a geto dacilor, numai că un asemenea cuvânt nu este atestat în texte literare sau în inscripţii. Arma specifică dacilor în textele de limbă latină se numeşte sica”. Mai degrabă există o apropiere între denumirea dacilor cu indo-europeanul „dhaukos”, ce înseamnă lup. Deci această asemănare justifică apropierea pe care o face I.H. Crişan, că „legătură între numele dacilor prin lup sugerează originea totemică ce ar putea fi susţinută şi de stindardele în formă de cap de lup întâlnite pe Columna lui Traian sau pe ceramică”. La daci religia se interfera într o sinteză inseparabilă cu doctrina militară. Herodot remarca două lucruri la daci „dacă ar avea o singură conducere şi s-ar înţelege între ei ar fi după părerea mea de neînfrânt şi cu mult mai puternici decât toate seminţiile pământului” şi faptul că „stăpânesc meşteşugul de a te face nemuritor. (…) Şi faptul că ei nu mor şi că cel care piere se duce la Zalmoxis”. Numai această credinţă organică explică marile victorii ale dacilor în luptele cu sciţii, persanii, macedonienii, celţii sau romanii.
Sunt interesante de analizat două texte ale unui istoric antic, Strabon pentru a surprinde strânsa legătură între cele trei elemente de rezistenţă ale neamului dac: Zalmoxis, rege, armată. Strabon face următoarele referiri la Burebista”… ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinerea de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât în ultimii ani s-a făcut un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani”. Denumirea de geţi a fost dată dacilor de greci care aveau obiceiul să dea denumiri diferite de numele pe care şi l dădeau popoarele sieşi.
După Strabon, dacii se numeau „daoi”. Iar o tradiţie consemnată de Hesychios ne informează că daos era numele frigian al lupului. După Mircea Eliade dacii se numeau ei înşişi mai demult „lupi” sau „cei care sunt asemeni lupilor cei care seamănă cu lupii”. Tot după Eliade numele lor etnic derivă foarte probabil din iranianul „dahoe”, ce înseamnă „lup”. Lupul în antichitate era simbolul fugarului „o ipostază susceptibilă de a explica numele dacilor scoate în evidenţă capacitatea de a se transforma în lupi (…). Imitarea rituală a lupului caracterizează îndeosebi iniţierile militare şi prin urmare ale celor Männerbunde, confreriile secrete de războinici” (Mircea Eliade). Eliade afirmă că, datorită eroismului şi tenacităţii tineretului războinic al unui trib, epitetul lor ritual „lupii” a devenit numele întregului trib! Mai departe Eliade crede că „epitetul acestor tineri imigranţi victorioşi a fost acceptat de aborigenii învinşi şi supuşi”. Continuând putem afirma că numele lor de daci vine de la un grup de tineri războinici răzvrătiţi, purtători de sabie, care la romani sunt cunoscuţi ca haiduci ce impun societăţii dacice epitetul lor ritual de lupi. Conducătorul acestui grup a fost probabil un tânăr cu numele de Zalmoxis care a dăruit dacilor un principiu religios ascetic monoteist, monogam, precum şi credinţa în nemurire; un principiu compatibil cu spiritul războinic al oamenilor locului. S-a creat astfel o stare de spirit unificatoare care a dus la ivirea unei armate invincibile cu un rol hotărâtor în formarea statului dac centralizat al lui Burebista. Această credinţă naşte tipul de rege-zeu conducător suprem al armatei.
Remarcabilă este descoperirea în anii ’50 ai secolului XX, a unei inscripţii datând din jurul anului 300 înainte de Cristos, cu numele regelui dac Zalmodegikos. Aceste nume sintetizează funcţia politică de rege cu cea spirituală întru Zalmoxis. Regele dac devine simbolul unui principiu spiritual al credinţei în nemurire şi vitejie. O dată cu Burebista se produc mutaţii importante privind rolul regelui în spiritualitatea dacică. Cu două secole înainte de Burebista, după victoriile lui Dromichaites împotriva lui Lisimah, datorită influenţelor negative a coloniilor greceşti de la Pontul Euxin asupra moravurilor şi credinţei dacilor, se remarcă o decădere a spiritului combativ din cadrul armatei dace al războinicilor lupi.
Această pervertire a credinţei tradiţionale dace s-a sfârşit odată cu Burebista. Perioada o putem încadra cronologic între 290 şi 80 înainte de Cristos. Încă pe vremea lui Dromichaites, cel care l a învins pe regele macedonian, Diodor din Sicilia ne arată cum dacii i-au cinstit pe prizonierii macedonieni cu mese bogate, iar ei deşi erau învingători au păstrat atitudine rezervată şi modestă – deoarece Zalmoxis nu avea nevoie de sclavi ai plăcerilor, ci de oameni robuşti, puternici, capabili să îndure foametea şi setea, să reziste durerilor fizice şi să înfrunte moartea cu un neasemuit curaj. Dacii, aşa cum ne arată Jordanes după victoria asupra generalului roman Fuscus i-au numit pe conducătorii lor semizei, adică „anzi şi nu simplu oameni…”. Aşa cum aminteam, Porphirios relatează că pe Zalmoxis, dacii „îl adoră ca pe Heracles”.
Odată cu Burebista are loc o renaştere a credinţei tradiţionale dace
Burebista, cu ajutorul marelui preot Deceneu repune în drepturi vechea religie a lui Zalmoxis, vechile rituri tradiţionale, oarecum uitate şi datorită războaielor intestine între daci, precum şi a influenţei celţilor. În vremea lui Burebista are loc o reevoluţie a fondului autohton autentic. Strabon în Geografia arată că Deceneu era „bărbat vrăjitor, care umblase prin Egipt şi învăţase oarecum semne de prorocire, lăsând a se crede că îi sunt cunoscute tainele divine. După câteva timp era socotit chiar zeu (…). Ca dovadă de cât îl ascultau geţii, e că s-au lăsat convinşi să şi stârpească viile şi să şi ducă viaţa fără vin”. Relatarea ne dovedeşte că Zalmoxis era un principiu, o stare de spirit, ascetică, unificatoare, creatoare de religie şi stat. Deducem din text cum dacii înlătură influenţele orgiastice ale cultului lui Dyonisos care contribuiau la o scădere a combativităţii războinice.În acea perioadă are loc o regenerare morală prin Zalmoxis.
Grigore Tocilescu afirma că în Dacia ar fi existat familia poligamă. Burebista şi Deceneu o interzic tocmai pentru a feri de moleşeală soldatul dac. S-a dus o luptă acută împotriva dezintegrării şi disoluţiei valorilor tradiţionale dace, de sorginte zalmoxistă. Pe Deceneu îl interpretăm ca un restaurator, nu ca un creator de religie. Odată cu epoca lui Burebista, regele păstrează funcţia politică şi militară, dar pierde din prerogativele spirituale care trec în seama marelui preot Deceneu, care devine un fel de patriarh al dacilor –funcţia spirituală ce precede Patriarhia ortodoxă la români.
În jurul anului 80, înainte de Cristos, a avut loc o revigorare a spiritului războinic al dacilor. Ovidiu îl surprinde în „Tristele”. Spirit războinic, Zalmoxis, personaj consubstanţial a dăruit Daciei o religie compatibilă cu sufletul de haiduc al strămoşilor noştri. Zalmoxis precede eroii noştri naţionali: Mircea, Mihai, Horia, Tudor, Avram Iancu şi, bineînţeles, mulţi alţii.Aceşti eroi au ceva din spiritul de sacrificiu al haiducului, din acel ceva (dasein) întru nemurirea lui Zalmoxis.Numeroase sunt reprezentările călăreţului pe plăcuţele de argint de Letniţa. El este îmbrăcat în armură cu suliţa în mână atacând un urs ce stă înaintea calului. Şi sub cal este reprezentat un lup. Acest personaj îl putem considera o reprezentare a lui Zalmoxis sub chip de Sfântul Gheorghe.
Dacii s-au creştinat repede şi datorită preceptelor lui Zalmoxis: monoteism, nemurire, lumea de dincolo, care au făcut din daci creştini înainte de creştinism, iar din Marele Preot, un patriarh înainte de patriarhie. Poporul român urmaşul dacilor a preluat matricea spirituală de la Zalmoxis într-o treime mitică a spiritualităţii neamului, sintetizată în ciobanul din Mioriţa, care acceptă moartea cu senintătatea unui dac, a Meşterul Manole ce-şi sacrifică cea mai dragă fiinţă pentru biserica creştină, simbol al temeliei şi trăiniciei neamului românesc. Nu în ultimul rând, Zalmoxis se regăseşte în Toma Alimoş, ca spirit de dreptate, revoltă şi neatârnare creştină – un Zalmoxis ce revine azi în inimile noastre.

Ionuţ Ţene – NapocaNews.ro