LUCEAFĂRUL – DE LA POEZIE METAFIZICĂ LA „CEL MAI LUNG POEM DE DRAGOSTE”…
Oana Opaiţ
„Prin meditaţie se distruge mintea.”
Osho – Sarvasar Upanişad
„Note asupra versurilor”
Premiul pentru interpretare critică a operei eminesciene la Concursul Naţional „Porni Luceafărul…”, Botoşani, 2010
La 14 februarie 2009, World Record Academy omologa Luceafărul eminescian drept „cel mai lung poem de dragoste” din lume. Pentru această „onorantă” distincţie în lumea largă, servită românilor ca pe un cadou din partea unei instituţii aferente Google News Network, abilitată (prin propriile-i puteri!?!) să recunoască şi să stabilească „recorduri mondiale” în baza unor declaraţii notariale (http://www.worldrecordsacademy.org/), a fost necesar ca atât autorul cât şi lucrarea acestuia să fie consideraţi irefutabil, valori naţionale şi eventual recunoscute deja internaţional. Luând în considerare aceste condiţii, ne întrebăm, pe bună dreptate, la ce serveşte omologarea instituţiei americane? Motivele care au stat la baza acestei categorisiri „profunde” sunt la rându-le interesante, fiindcă alătură un poem complex, ce îmbracă forma literară a unei digerabile poveşti de dragoste imposibilă, în maniera filosofiilor extrem-orientale, unor opere ale filmografiei (Star Trek, Love Story) sau literaturii (Pe aripile vântului) cu mult inferioare opusului eminescian. La drept vorbind, oricine citeşte, în orice limbă a pământului Luceafărul geniului de la Ipoteşti, se întreabă cu uimire ce anume din romantismul filmului Love Story sau din siropoasa poveste de dragoste cu năbădăi a lui Scarlett O’Hara s-a reflectat în „jocul spiritual” dintre o prinţesă muritoare şi o entitate energetică superioară dintr-o altă dimensiune. Deja, cu aceste consideraţii, ne-am apropia şi noi de comparaţia inteligentă a poemului cu producţia SF Star Treck, fiindcă am avea măcar o dimensiune a fantasticului (fie el şi numai romantic, treacă de la noi). Dar, dacă o minte ceva mai scormonitoare decât a generaţiei You Tube (nu cumva şi aici e o hibă de judecată?), pentru care s-a categorisit Luceafărul ca un lung poem de dragoste, ar căuta mai în amănunt baza comună de asemănare a poemului eminescian cu faimosul Star Trek ar observa că nu fantasticul este punctul ce le leagă, ci taman elementul ştiinţific derivat din cel profund filosofic ce a stat la baza „pariului” pe care Eminescu l-a făcut tacit cu instituţiile oculte spiritualizante ale vremii sale. O cunună a operei sale în versuri, Luceafărul s-a născut ca o chintesenţă a „exerciţiilor” eminesciene în a scăpa insistenţelor maioresciene de a se alătura Junimii şi altfel decât ca simplu literat. Poemul poate fi astfel considerat ca un răspuns dat implicit de Eminescu unui Maiorescu Mare Maestru, care predica, pesemne, anturajului rolul profund formator la nivel de spirit, al unei loji masonice… Or, numai şi din punctul de vedere strict al formei, Luceafărul se înscrie în marea literatură şi cultură universală ca o capodoperă, ca opera desăvârşită a unui Mare Maestru al profunzimii Spiritului. Fiindcă, lăsând la o parte sursele inspiraţionale, care par a fi variantele basmului Fata din grădina de aur sau chiar varianta culeasă de Kunish, poemul eminescian depăşeşte limitele tematice ale acestuia, anume că „iubirea este un dat al efemerităţii prin care fiinţa trecătoare se poate înălţa vremelnic, se poate ridica din condiţia ei limitată.” (http://www.referate-romana.com/referate/Necategorisite/Fata–in-gradina-de-aur-basm–popular-re-rom.php)
George Călinescu, disecând scurt Luceafărul, ajunge la concluzia că mitul ce a născut basmul „a fost simplificat, redus la o antiteză-morală.” Tot Călinescu observă că „pierderile de substanţă sunt compensate prin tehnica liturgică.” Or, la o citire atentă a capodoperei eminesciene, se observă atât faţă de basmul cules de Kunish cât şi în poemul lui Eminescu purtând titlul basmului, nu numai că nu există pierderi de substanţă, ci chiar îmbogăţiri semantice la nivelul întregului opus, deoarece Luceafărul depăşeşte cu mult sfera unei poveşti de iubire, înscriindu-se în marile poeme epice ale literaturii universale, chit că l-a născut secolul al XIX-lea şi nu secolele mileniilor antechristice. Trecând în plan secund momentul propice care l-a făcut să irumpă din imaginarul eminescian, anume epoca unui Klinger, Lavater, Lamartine, Vigny, Keats şi Hölderlin, Luceafărul se conturează în forma cunoscută azi pe parcursul unui deceniu, după ce, conform caietelor manuscrise, Eminescu aflase şi se informase cu minuţiozitate asupra misterelor Universului din surse cât mai variate, neexcluzând studii de fizică avansată, la care, apelase, bunăoară, pentru lămurirea străfundurilor gândirii umane peste care dăduse în lecturile sale din Marea Filosofie. G. Călinescu e oarecum nedrept atunci când îi atribuie Luceafărului capacităţi reduse de exprimare, neavând „suflet empiric”, văzând „formule şi nu relaţii şi nici expresii noi” în versurile:
„ – Din sfera mea venii cu greu
Ca să-mi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi muma mea e marea”
………………………………………………………..
„ – Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult şi-acuma
Şi soarele e tatăl meu
Iar noapte-mi este muma”
………………………………………………………..
„ – Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.”
În aceste aşa zise simple formule de exprimare stă o întreagă înţelepciune a Lumii. După Kaballah, Universul se împarte în trei lumi distincte. Asiah, Etsirah şi Briach, care corespund celor trei diviziuni ale fiinţei omeneşti: Nepesch, Ruach, Neshamah. Potrivit vedantismului şi brahmanismului, reluat în doctrina Kaballei, microcosmosul este absolut asemănător cu macrocosmosul; omul este chipul lui Dumnezeu care se manifestă în Univers. „Acest raport de reprezentare Divinitate – fiinţă umană era cunoscut încă din antichitate ca PRINCIPIUL HOLISTIC AL UNIVERSULUI: macrocosmosul se regăseşte în microcosmos (şi în om); microcosmosul se regăseşte în macrocosmos, sau, într-o altă formulă utilizată „ce e mic se regăseşte în ce e mare şi ce este mare se regăseşte în ce e mic”. În cultura europeană antică acest principiu era cunoscut ca cel al lui Thot – Hermes. (Lăzărescu, 2009). După ce diferitele părţi componente ale omului s-au separat îndată după moarte, fiecare merge în sfera spre care o atrage natura şi constituţia sa. Astfel cele trei lumi, corespunzând după natura şi gradul lor de spiritualitate celor trei principii constitutive ale omului (trup, suflet, spirit, n.n.), reprezintă diferitele sfere spre care se îndreaptă aceste principii. „Cerul /soarele este tatăl meu” reprezintă principiul yang şi „muma mea e marea / noaptea” – principiul yin din Daoism. Ambele sunt principii cosmice universale, care, prin întrepătrundere şi interdependenţă duc la crearea vieţii – recte, Luceafărul, care a căpătat de la yang – spirit şi de la yin forma materială, închegată şi din îngemănarea celor două principii, suflu vital, devenind astfel făptură. Olimpia Cotan Prună observă la rându-i că mitul cosmic al Facerii Lumii se leagă de existenţa mamelor creatoare, aşa cum în mitologia românească, totul are mai întâi o Mamă, în cazul Luceafărului aceasta este marea / noaptea (principii profund feminine, de tip yin, în mistica extrem-orientală). Geneza Luceafărului, aşa cum ne-o relevă simplitatea vorbelor sale, dimensiune a unei alte benzi de frecvenţă ondulatorie – poate superioară, poate inferioară lumii terestre căreia îi aparţine Cătălina, fata de împărat, cea cu gusturi pe cât de „mărunte” în lumea pur materială, pe atât de elevate în cea a spiritului, este una complexă, ce traduce formula eisteiniană de e = mc². El este astfel esenţă de yang (cer, soare, senin) în formă pur materială yin de mare, noapte, ape…
Însă Eminescu îi trasează poemului de la bun început, după logica omenească, coordonatele inferiorităţii şi superiorităţii lumilor, considerând universul lui Hyperion, al „stelei buclucaşe”, drept unul net superior celui terestru, cel puţin din felul cum acesta e descris, unul ce aneantizează timpul şi spaţiul, dar care astfel face să dispară voluptatea şi splendoarea trăirilor. Astfel Hyperion vine dintr-„Un cer de stele dedesubt /Deasupra-i cer de stele /Părea un fulger neîntrerupt / Rătăcitor prin ele.”, dintr-o imensitate galactică a hiperspaţiilor fizicii moderne şi are o capacitate de manifestare ce depăşeşte putinţele fizice ale oricărui corp uman, fiindcă se mişcă concomitent în spaţii şi-n momente diferite, toate acestea ducând la crearea lui Ouroboros, a contopirii timpului cu spaţiul, născând o lume fabuloasă, cu adevărat fantastică, dar explicabilă ştiinţific prin principiile fizicii cuantice. Eminescu îl anticipează astfel pe Jung cu al său arhetip de tip Ouroboros al psihicului uman, ceva la care fata de împărat aspiră tocmai pentru că e femeie, pentru că e element profund yin, din care de obicei se naşte yang-ul adică energia pură din formula lui Einstein.
Universul fantastic, clar superior, din care se pogoară Luceafărul ademenit de „dorinţă”, de aspiraţia la imortalitate a Cătălinei, se conturează din genuni şi lumini, din infinit redus la metafora văilor chaosului şi la lumina deja creată:
„Şi din a chaosului văi –
Jur împrejur de sine
Vedea, ca-n ziua ce de-ntâi
Cum izvorau lumine.”
Imensitatea, vastitatea spaţiului, infinitul, depăşesc limitele unui univers, delimitând, pentru prima dată în epoca lui Eminescu conceptul de multiversuri, concept la care fizica modernă abia a ajuns de mai puţin de un deceniu. Astfel, hiperspaţiul, acel „spaţiu” circumscris imensităţii spaţului din care se pogoară forţa Luceafărului îmbracă poetic, dar cumplit de adevărat expresia strofei:
„Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte”,
dezvăluind minţii omeneşti „punctul” de diviziune a acelui Ouroboros, găurile negre ale Universului („goluri”), din care se naşte Timpul şi astfel ideea de materialitate, căci:
„Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe
E un adânc asemene –
Uitării celei oarbe.”
Universul cel mai apropiat de cel terestru, cel în care se manifestă „prea frumoasa fată” dar cu capacităţi spirituale deosebite, căci e pogorâtă din „rude mari împărăteşti”, prin urmare, din lanţ ADN-ic superior, se formează cu greutate, se fereşte şi se contopeşte, formându-l în cele din urmă şi pe Hyperion (energie dinamică) din cele două elemente constitutive amintite mai sus, dar sugerând esenţa-i vitală, acel suflu – scânteie de divinitate ieşită din voinţa superioară voinţei sale (setea care-l soarbe) şi pregătirea pentru această „materializare” prin curăţarea, ştergerea informaţiilor anterioare (uitarea cea oarbă), de asemenea metaforă pentru aneantizarea, stagnarea Timpului (în adâncuri) într-o fază de evoluţie premergătoare momentului genezei Luceafărului.
Opusă acestei lumi complexe, greu comprehensibile minţii omeneşti, prin urmare încărcată de fantastic şi fabulos, dar, în acelaşi timp perfect explicabilă de legităţile moderne ale fizicii, se conturează lumea Cătălinei şi a alesului său întru amor, Cătălin, „viclean copil de casă” dar la rându-i dotat calitativ energetic, fiindcă e „băiat din flori şi de pripas”, prin urmare, născut tot dintr-o imensă forţă, cea a iubirii, la care aspiră şi fiica de împărat. Lumea acestora e cea supusă „karmei” autoimpuse:
„Ei au doar stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.
„Stele cu noroc”, „prigoniri de soarte” sunt cele două variabile posibile ale Destinului, care se manifestă numai în forma materială a lumii. Cealaltă formă de manifestare, opusă materialului („Noi nu avem nici timp, nici loc”) străpunge bariera spaţiu-timp, nesupunându-se astfel principiului filosofic de Destin pământesc, ci a celui dat de nemurire şi de voinţa superioară a „setei care-l soarbe”. Versurile marchează însă şi o trecere de la o lume la alta, o trecere din material în imaterial şi viceversa.
Strofa este o instanţă de fizică cuantică, matematici superioare şi filosofie metafizică. Cele 98 de strofe ale Luceafărului cuprind în ele întreaga filosofie ocultă (metafizică) a Lumii. În aceeaşi linie, „stele cu noroc” sunt o imagine a spaţiului tridimensional, apropiat celui în care se manifestă microcosmosul terestru, „prigonirile de soarte” oferind o a patra dimensiune – timpul – exprimat magistral prin infinitivul lung substantivizat „prigoniri”. De observat, din punct de vedere al măiestriei artistice şi a geniului eminescian, nu folosirea unui substantiv „prigoană (e)”, ci a unui verb, la un mod nepersonal, vag substantivizat, pentru a marca tocmai curgerea, trecerea şi astfel a sugera a patra dimensiune şi profunda înţelegere a ecuaţiei filosofiei timpului său asupra Universului. Însă geniul eminescian simte, supraconştientizează faptul că dacă Universul ar avea doar trei dimensiuni plus a patra, timpul, s-ar destrăma. Astfel creează acestui Univers palpabil acel hiperspaţiu: „Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem moarte”, al Eternităţii ce se circumscrie Universului tridimensional. Ideea nu apare decât în secolul XX, după teoriile lui Planck, Einstein, Capra. În aceeaşi ordine de idei, Profesor Ioan Vasile Câmpan, (2009), observa că: „Trebuie reţinut ca emblematic faptul că studentul Eminescu foloseşte termenul de cuantă cu treizeci de ani înainte de a apărea teoria cuantică a lui Max Planck. În manuscrisul 2267, din anul 1870 Eminescu comentează: „Electricitatea este acelaşi cuant de putere, care, cu o repejune incalculabilă se preface într-un cuant egal în celălalt loc, fără a avea necesitate de un substrat material suficient şi proporţional pentru a se comunica. Curios lucru!”
Nu mai puţin surprinzător este faptul greu de explicat că în acelaşi manuscris 2267, Eminescu face uz de produsul mc², cu aproximativ trei decenii înaintea lui Albert Einstin, folosind acelaşi simbol, „c”, pentru „repejunea finală”. Ideea pare că-l urmăreşte pe poet pe parcursul poemului său „de dragoste”, fiindcă:
„Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor
Pân’ piere totul, totul;”
Strofa identifică câteva idei dragi filosofiei indice, „gând purtat de dor”, traducându-se în „voinţa ca vehicul al dorinţei”. Întâi apare Dorinţa, într-o lume inferioară a Mayei, a Iluziei. Voinţa este necesară pentru transformarea Dorinţei din gând în realitate, din energie în faptă. E = mc²! Dar, pentru a fi mai lesne pricepută ideea, energia mai poate fi formulată şi altfel, desigur, la un nivel nu strict ştiinţific ci „metaforic”: E = mt². Când t (timpul) capătă „greutate”, apare întruparea, adică transformarea energiei necreate în energie creată, a energiei dinamice în materie. Ideea devine clară atunci când moartea sau degradarea organismului, boala în general sunt privite ca o reflectare a factorului timp asupra materiei („repejunea” lui Eminescu). Dacă timpul este „scurt”, adică „uşor”, trece repede, mult prea repede, organismul / corpul fizic, neacordat lui, se îmbolnăveşte, se distruge. Dacă timpul se dilată (capătă greutate / densitate), organismul fizic îl susţine mai uşor (fiind la aceeaşi structură densă mai apropiat lui, materie închegată) şi se reface, sau înfloreşte. Cu alte cuvinte, acea forţă ce modelează transformarea materiei şi a antimateriei în Univers (timpul) este dătătoare sau distrugătoare de forme de viaţă. De observat ca ideea temporală nu este străină de formula lui Einstein. „c²” este simbolul vitezei luminii în vid, al „repejunii” eminesciene. Or „viteză” implică instantaneu ideea de mişcare, curgere, trecere, transformare, deci, timp. Prin urmare filosoful şi literatul din Eminescu identifică la rându-i timpul ca echivalent al „vitezei luminii” , deci modulator al materiei şi antimateriei şi relaţiilor ce se stabilesc între acestea.
Profunzimea stanţelor Luceafărului eminescian iar îşi propune a depăşi cadrul unui banal poem de dragoste, chiar dacă iubirea este cerută de Hyperion Demiurgului.
„Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire.”
Trecând dincolo de limitele reduse ale actului acuplării, cel mult văzut ca un act al dragostei, toată strofa simbolizează un „schimb energetic”, iubirea fiind superioară „focului din privire”. „Focul din privire” devine o formă de energie singulară ce-şi doreşte sporirea prin „ora de iubire”. Aceasta este la rându-i o metaforă pentru o formă de energie superioară, născută din împărtăşire, prin unire de alte energii. Luceafărul, spirit inferior Demiurgului, dar superior Omului, vede în „ora de iubire” numai dimensiunea împlinirii, sporirii unei forme de energie. Demiurgul vede şi reversul împărtăşirii energiilor în „ora de iubire”. Luceafărul, poate nu numai să-şi sporească „focul din priviri”, ci chiar să-l piardă. Iubirea, ca un fapt de inferioritate energetică, poate duce la decăderea forţei unei entităţii superioare, din acest punct de vedere ajungându-se la involuţie şi nu la evoluţie, rupând legităţile unui Univers ce se dezvoltă în spirală, fenomen demonstrat recent de fizica modernă.
„Reia-mi al nemuririi nimb” statuează tocmai condiţia superiorităţii Luceafărului. Cu alte cuvinte, „permite-mi să involuez”, pentru a resimţi amăgirea evoluţiei spirituale dintr-o formă inferioară de evoluţie. În aceeaşi ordine de idei, Olimpia Cotan Prună observă la rându-i că în Luceafărul, „savantul poet român Mihai Eminescu pune faţă în faţă energiile cosmice de la inferior la superior, cerurile existenţei, exprimate prin modalităţi poetice neatinse de nimeni pe Pământ. Hyperion face parte dintr-o formă de energie superioară faţă de vieţuirea pământeană. Lui i s-a dat veşnicia nefiinţei, nu durerea unei vieţi eterne. „Rândurile de vieţi înmărmuresc măreţ” la Eminescu, întru veşnica lui pomenire. Luceafărul luceşte diferit de viaţa pământeană în coloană de lumină. Este absorbit tangenţial în vibraţiile energiei iubirii şi tentat să încalce ordinea cosmică, nevoit a cere permisiunea energiilor înalte (Demiurgul –.conştiinţă dinamică, n.n.). El aleargă vijelios la Creator cu rugămintea fierbinte de a fi dezlegat de „greul negrei veşnicii”, de nefiinţă (de eternitate şi predominanţa antimateriei în structura sa, n.n.). Dintre energiile pământene, numai cele feminine, ale iubirii, l-au tulburat. În ruga sa fierbinte imploră să i se ia „al nemuririi nimb / Şi focul din privire”, să fie făcut mai puţin strălucitor, să fie trecut într-o formă de energie la care numai omul are acces: „o oră de iubire”. Iubirea este cea mai puternică formă de energie. Menţine existenţa în echilibru şi îi dă stabilitate. Numai Cătălina intuieşte fiorul colosal al atracţiei universale, căci: „De dorul lui şi sufletul şi inima-i se împle” şi se cufundă în vibraţia undelor care mişcă valurile în mare pe când Cătălin percepe Luceafărul, ca fiind „lucitor şi rece”, gândind fericirea lor în lume nu în sferele astrale.” (Cotan Prună, 2009)
Cătălina este identificată de prof. Olimpia Cotan Prună ca o formă de energie superioară lui Cătălin, capabilă a vibra la unison cu energia lui Hyperion, de natură astrală pentru că femeie fiind, sufletul ei face parte din acele megaenergii de tip uman ale Pământului ce alcătuiesc unda vibratorie a sacrei născătoare, rezultantă directă a energiilor iubirii. În acelaşi timp, însă, Cătălina este plasată de Olimpia Cotan Prună în spaţiul inferior al energiilor pământene în raport cu cele cosmice la care a acces deja Hyperion. Cătălina este simbolul energiilor superioare ale dimensiunii Pământului, ale materiei închegate. Este ceea ce tradiţia Veda numeşte materie, matrice, mater. Hyperion, la rându-i, este ceea ce tradiţia Vedanta, numeşte energie dinamică, ceva superior materiei, dar inferior Conştiinţei. Eminescu construieşte astfel, profund conştient, universul filosofic indian în versurile poemului său, anticipând cu peste un secol descoperirile fizicii. Fiindcă şi Cătălina şi Hyperion sunt manifestări ale Conştiinţei Dinamice vedantine, ale Demiurgului. Dar fiecare se află pe o treaptă diferită de vibraţie, de mişcare, aparţinând astfel unei Lumi, unui univers propriu. Eminescu anticipează descoperirile actuale ale fizicii, care consideră că nu există materie, ci doar energie care se mişcă la o viteză atât de mare încât este creată aparenţa solidităţii. Însă, păstrează sub influenţa lecturilor filosofice indiene adevărul inexistenţei energiei în mişcare, construind premisele transformării acesteia în conştiinţă dinamică, anume acceptarea condiţiei sale oscilatorii de către Hyperion şi „sporirea” Demiurgului într-un universal lanţ trofic.
Cererea lui Hyperion de a se „naşte din păcat” e interpretată ca o dorinţă de „resimţire a amăgirii evoluţiei spirituale dintr-o formă de evoluţie inferioară”, deoarece prof. Cotan Prună argumentează la rându-i că „Hyperion este conştient de inferioritatea energiilor pământene în raport cu cele cosmice cât şi de faptul că fiecare dimensiune cosmică are legităţile sale („Vrei să dau glas acelei guri, / Ca după a ei cântare, / Să se ia munţii cu păduri / Şi insulele-n mare.” „Vrei poate-n faptă să arăţi / Dreptate şi tărie? / Ţi-aş da Pământul în bucăţi să-l faci împărăţie. / Îţi dau catarg, lângă catarg. / Oştiri spre a străbate / Pământu-n lung şi marea-n larg, / Dar moartea, nu se poate.”). Omul se naşte din „păcat” fiindcă Pământul este o formă de energie inferioară, nu pentru că suntem noi oamenii vinovaţi de această ierarhie a Universului energetic. Tinereţea fără bătrâneţe este viaţă veşnică, este viaţă fără de moarte deoarece aparţine unei lumi diferite energetic unde, pentru pământeni (deci pentru o formă de evoluţie inferioară, n.n.) totul pare veşnic şi neschimbat” (Cotan Prună, 2009), sublim. Or, tocmai senzaţia aceasta de sublim Hyperion doreşte a o retrăi şi-i cere Demiurgului anularea superiorităţii. Din dimensiunea în care a acces, această senzaţie a voluptăţii sublimului nu mai există. Va trebui, în logica construirii forţei motrice a Universului (recte a Demiurgului) să¬-L întregească la un moment dat, să urmeze acel lanţ trofic. Or această reîntregire, sporire, oricâtă evoluţie ar presupune, de la stadiul de Hyperion la cel de Demiurg, nu pare a avea aceeaşi voluptate, ca cea dăruită de „ora de iubire” a energiilor pământene.
„O, cere-mi, Doamne, orice preţ
Dar dă-mi o altă soarte
Căci Tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte.”
Primordial, viaţa purcede dintr-un centru energetic unic, Dumnezeirea, Demiurgul. Pe parcursul evoluţiei, devine şi o responsabilitate proprie, prin alegerile făcute. Alegerile duc către sporirea sau diminuarea Tainei Lumii (Blaga). Lucru remarcat şi de Eminescu fiindcă:
„Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare.”
Mişcarea ondulatorie din fizică se conturează la nivelul acestei strofe. Pulsaţiile alternative, oscilatorii, creatoare de viaţă devin explicite într-o curgere liniară a Timpului. Dar, versurile descoperă ochiului tocmai faptul că materia se hrăneşte din Timp: „Din sânul veşnicului ieri (timp, n.n.). / Trăieşte azi ce moare.” Prin urmare, Timpul e văzut pe post de creator al materiei din antimaterie. (Până la urmă Demiurgul se identifică cu Timpul, or „ora de iubire” este ieşirea din această dimensiune a Timpului, aceea de Creator de Universuri, şi intrarea în micul timp liniar, al creării universurilor cu potenţial energetic inferior). Doar Cătălina doreşte evoluţie prin unirea cu Hyperion, adică împlinirea prin dare de viaţă, deci naştere de materie; Hyperion, conştient de involuţie, nu doreşte „sporirea” Tainei Lumii, ci voluptatea, plăcerea, trăirea în sine.
Lanţul trofic Universal urmează, însă, căile idealului, acela de a spori a Lumii Taină; de aceea Demiurgul încearcă a-l convinge pe Luceafăr să renunţe la iluzie şi la durerea ei („Ei numai doar durează-n vânt / Deşarte idealuri”). Dacă Hyperion nu şi-ar accepta condiţia, hiperspaţiul s-ar destrăma, Universul, construit spiralat, în loc să-şi urmeze cursul ascendent, ar lua un curs invers, descendent, ce ar duce la momente ce deja au existat, nu la transformare întru nou, eventual la evoluţie. Ar însemna un dezechilibru ce ar zdruncina acea ordo saeculorum. Produsul concepţiei dintre Cătălina şi Hyperion ar fi sortit tot treptelor evoluţiei Samsarei şi lanţului karmic:
„Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.”,
Iar Hyperion ar rămâne, în cel mai fericit caz tot la dimensiunea sa oscilatorie, urmându-şi calea evolutivă prin întruparea aceluiaşi cuvânt dătător de viaţă al scripturilor creştine:
„Iar tu Hyperion, rămâi,
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi –
Să-ţi dau înţelepciune!”, adică tot statut superior, stagnând prin fapta ta, din dorinţa voluptăţii, evoluţia unui întreg hiperspaţiu. Astfel, Luceafărul dezvăluie în faldurile unei poveşti complexe de iubire, nişte „banale” legităţi fizice: univesurile oscilatorii nu se pot combina şi întrepătrunde. Chiar dacă superior energetic, fiind produsul iubirii pure, Cătălin nu va avea acces la mâna Cătălinei, fiindcă aceasta, e superioară lui. El e „din flori şi de pripas”, Cătălina e „din rude mari împărăteşti”, deci evoluată energetic de-a lungul generaţiilor. Iubindu-se fizic cu Cătălin, Cătalina aspiră la iubirea superioară a lui Hyperion, pe care, acesta i-o împărtăşeşte (fiindcă îşi doreşte „degradarea”) dar la capacităţile sale vibratorii, incompatibile cu cele ale Cătălinei, oricât de evoluată ar fi aceasta. În final, prin decizia înţeleaptă (doar i s-a dat „înţelepciune!” – adică ceea ce filosofia indiană numeşte corp astral) a lui Hyperion, Universul îşi urmează cursul său firesc în imensitatea eternului hiperspaţiu. Fiecare îşi urmează cursul său evolutiv, pe nivelul oscilatoriu pe care l-a atins deja de-a lungul „evoluţiei”. Iubirea, oricât de puternică ar fi ca formă de energie superioară nu poate rupe barierele ce se ridică între nivelele de evoluţie. Universul spiralat nu-şi poate apropia buclele pentru a face salturi evolutive.
Cel mai lung poem de dragoste al lumii dezvăluie astfel că lumea este un dat, una şi aceeaşi, dar se manifestă diferit, ceea ce duce la iluzia complexităţii. Cătălin vrea să evolueze, Cătălina doreşte acelaşi lucru, Hyperion, în final acceptă acest dat. Se conturează astfel nu un poem de dragoste, fiindcă iată, dragostea nu serveşte la nimic, nu împlineşte ci, din contră, poate degrada, ci mai degrabă un poem al voinţei de evoluţie şi al căutărilor căilor acesteia, dintre care iubirea pare a fi una. Luceafărul devine astfel o poezie a întregii Ştiinţe Oculte a Lumii, pe care fizica modernă o dezvăluie ochiului şi nevoii de logică de mai bine de un secol încoace şi pe care o confirmă ca atare.
Considerat numai şi în lumina revelatoare a acestor câtorva strofe, Luceafărul eminescian ar putea lesne depăşi statutul de „cel mai lung poem de dragoste” şi l-ar îmbrăca pe cel de cel mai complex poem ştiinţifico-filosofic (culmea, tot SF!). De ar fi avut norocul să fie astfel receptat de World Record Academy, am fi avut şi noi, românii, de ce să ne bucurăm, fiindcă ni s-ar fi recunoscut calitatea primordială pentru care încă ne mai rabdă Pământul, anume că dacă prin absurd ar pieri toată filosofia Lumii (Vedele, Upanişadele, înţelepciunea întregii Indii şi cuceririle fizicii moderne) şi ar rămâne doar Luceafărul, s-ar putea recrea întreaga spiritualitate a omenirii la o treaptă superioară a Sublimului.
Dar, citându-l pe Orhan Pamuk, am putea afirma cu tărie că World Record Academy a procedat cu Luceafărul eminescian aidoma personajului Kara Memi cu aleasa inimii sale, Şeküre Hanâm: „Negru a spus ceea ce spun toţi bărbaţii care mă găsesc ageră la minte şi care-mi pot spune desluşit acest lucru:
– Eşti foarte frumoasă.
– Da, am zis, îmi place nespus să-mi fie lăudată inteligenţa.”
Bibliografie:
Câmpan, Ioan Vasile, (2009)., Eminescu şi fizica. Ştiinţele exacte – temei al gândirii şi operei lui Mihai Eminescu, in Dacia Magazin, nr.59, mai-iunie, Deva, p. 23
Călinescu, George, (1982). Istoria Literaturii Române, de la origini până în prezent, Ed. Minerva, Bucureşti (p.475);
Cotan Prună, Olimpia, (2009). Mitologie străveche geto-dacă în opera eminesciană, in Dacia Magazin, nr. 59, mai-iunie, Deva, p. 53, 54;
Eminescu, Mihai, (1973). Opere Alese I, Editura Minerva, Bucureşti;
http://www.referate-romana.com/referate/Necategorisite/Fata–in-gradina-de-aur-basm–popular-re-rom.php;
http://www.worldrecordsacademy.org/;
Lăzărescu, Eugeniu, (2009). Corespondenţe şi identităţi româno-indiene, în Dacia Magazin, nr. 59, mai-iunie, Deva, p.52;
Osho, (2000). Sarvasar Upanishad, Kaivalya Upanishad, Adhyatma Upanishad, Editura Ram, Bucureşti, p. 278-279;
Pamuk, Orhan, (2008). Mă numesc Roşu, Editura Curtea Veche, Bucureşti.