SPIRALA STRĂVECHI SIMBOL CARPATO-DUNĂREAN, DACII, MOŞTENITORII DE DREPT AI SPIRALEI

spirala

Fără îndoilală ca dintre semnele şi simbolurile născocite de locuitorii străvechi ai meleagurilor carpato-dunărene, spirala a fost printre primele apărute şi totodată cel mai important simbol sacru, fapt ce i-a asigurat o existenţă multimilenară. Chiar dacă în decursul celor peste 8 milenii de existenţă continuă dovedită şi, anterior acestora, de alte 9 milenii de prezenţă presupusă, simbolistica spiralei a suferit unele modificări, ea a rămas totuşi simbolul principal pentru zeitatea supremă. Evident, odată cu creştinismul, simbolul sacru desăvârşit devine crucea Mântuitorului, iar spirala , prin sincretism, rămâne simbolul călătoriei spre lumea de dincolo, materializată la români prin lumânarea mortului şi, după N.Ghinoiu (1999), sinonimele acesteia: toiagul, statu,privighetaoarea sau lumina, toate denumiri pentru o lumânare specială înrulată plan-spiral menită să slujească celui decedat în ritualul de terecere spre lumea de dincolo. Judecând după larga sa răspândire de astăzi, spirala este un simbol universal, prezent aproape în toate culturile, însă dacă ţinem seama de vechimea milenară şi frecvenţa sa în sanctuarele şi pe obiectele de cult din spaţiul carpato-dunărean din neolitic, dar şi din epocile bronzului şi fierului, devine evident că spirala a apărut aici şi reprezintă un simbol caracteristic acestui spaţiu.

Revitalizarea spiralei la începutul epocii bronzului ca simbol sacru s-a făcut printr-un transfer de sacralitate relativ simplu, întrucât regenerarea era atribut atât al Marii Zeiţe, cât şi al zeului Soare. Mai mult, se pare că cultul Marii Zeiţe, deşi secundar s-a păstrat prin sincretism până aproape de zilele noastre.

Relaţia între Soare şi şarpe la latitudinea României nu era greu de stabilit deoarece in intervalul dintre cele două echinocţii, de primăvară şi de toamnă, când căldura solară are putere maximă, şerpii îşi petrtec partea supraterană a ciclului lor vital, jumătatea cealaltă fiind de hibernare subterană. De asemenea, este cunoscut faptul că şerpii, cu deosebire viperele încolăcite în spirală, preferă locurile însorite.

După Ghinoiu (1997) calendarul popular fixează cele două “zile ale şarpelui” de 17 martie, la Alexii şi de 14 septembrie, de Ziua Crucii. Existenţa în calendarul popular a zilelor şarpelui care marchează , prima revenirea lor pe pământ, odată cu revitalizarea naturii ca urmare a creşterii timpului de menţinere a soarelui pe bolta celestă şi cea de a doua coborârea şerpilor sub pământ ca urmare a începerii scurtării zilei şi implicit a venirii anotimpului rece, constituie dovada că şarpele a simbolizat dintodeauna pe aceste meleaguri regenerarea. Mai mult, pornind de la faptul că la latitudinea României constelaţia Şarpelui apare pe cerul nocturn în luna martie şi dispare în septembrie, adică exact în intervalul când şerpii sunt prezenţi la suprafaţă ne determină să considerăm că aceasta a fost botezată pe meleaguri carpato-dunărene.

In epoca bronzului mijlociu, în cultura Gârla Mare – Cârna, cu dezvoltare în Oltenia şi Banat, motivele spiralo-meandrice recapătă gloria din trecut, poate chiar o şi depăşesc prin splendidele realizări în ceramica ornată cu cele mai frumoase desene spiralice ce pot fi admirate, printre multe altele, la muzeul “Porţilor de Fier” din municipiul Drobeta-Turnu Severin.Acum apar urne de incinerare cu motive spiralice şi aşa numitele “rochii clopot cu ornamente care, după C.Preda et al.,(1994) sunt aidoma celor ale “portului popular românesc din Banat indicând astfel o continuitate etnică multimilenară”. Această concluzie este întărită şi de existenţa spiralelor de tip Gârla Mare- Cârna în cusăturile de pe cămăşile populare gorjeneşti unde apar asociate uneori şi cu meandrul.

Culturile bronzului mijlociu şi tîrziu, în special cultura Sighişoara- Wietenberg din Transilvania, dar şi culturile Tei, din Muntenioa şi Otomani, din Banat şi parte din Transilvania au utilizat din plin motivele spiralo-meandrice. Marea diversitate şi perfecţiunea realizării motivelor spiralo-meandrice de pe vasele ceramice, podoabele, bijuteriile şi armele purtătorilor culturii Sighişoara i-au determinat pe unii arhelogi să susţină provenienţa egeeană a acestui nou reviriment al motivului spiralic. Fără a exclude importul unor vase greceşti avem suficiente argumente să arătăm că revirimentul motivelor spiralo- meandrice este strict autohton, iar importurile sunt accidentale, motivele foolosite de egeeni având fără îndoială originea în spaţiul carpato-dunărean, adevărata patrie a spiralei.

In epoca fierului spirala este frecventă în cultura Basarabi din Oltenia şi mai puţin în cultura Babadag din Dobrogea. Mai târziu, cultura Ferigile (400-300) se caracterizează prin motive spiralice ireproşabil realizate, despre care Vl. Dumitrescu (1974) afirma: “adevăratele motive decorative care se înscriu pe linia aceleiaşi mari înclinaţii spre abstractul geometric şi spiralic, ca mai toată ornamentica ceramicii preistorice din România”.

Importanţa cultică a spiralei rezultă şi din frecventa ei utilizare ca simbol atropaic pus pe mânerele săbiilor, pe coifuri, scuturi topoare de război şi altele asemenea, simboluri prezente atât în epoca bronzului, cât şi mai târziu, în epoca fierului şi în primele secole ale erei creştine.

In legătură cu caracterul atropaic al semnului spiralei reţinem menţiunea lui V. Pârvan (1926) “Pentru La Tene-ul dacic, animalul clasic de apărare împotriva ‘deochiului’ şi a tuturor accidentelor demonice e şarpele; toate celelalte simbole de amulete vin numai în al doilea rând”. De altfel, după opinia noastră, însăşi stindardul dacic reprezentat printr-un cap de lup pe un trup de şarpe, pare să fi avut şi un caracter atropaic.

Tinând seama de patria de origine a spiralei şi meandrului putem presupune o serie de relaţii intre popoarele din aria carpato-dunăreană şi alte arii şi popoare antice. Astfel, simboluri spiralice identice celor din culturile Vădastra (5200-4900) şi Boian (5200- 4650) se întîlnesc în monumentele megalitice din Europa Occidentală din intrevalul 4200- 2000, precum şi în insula Malta (3200-2200), peste tot motivele spiralice fiind însoţite de motive geometrice romburi, triunghiuri şi cercuri pline, toate simboluri ale Marii Zeiţe.

Este ciudat faptul că de megaliţii din estul Europei nu aminteşte nimeni, ori Dimitrie Cantemir în “Descriptio Moldavie” pomeneste de existenţa unui aliniament de megaliţi pornind din Cheile Bâcului şi continuând spre est până spre Crimeia. Interesant că exact spre vest de acest aliniament se află muntele Ceahlău, unul dintre munţii sfinţi ai dacilor (v. Ţicleanu et al.,1999). Bazaţi pe similitudinea de simboluri existente in neoliticul din România, dar şi pe fostul aliniament de menhire din estul României, considerăm că atât civilizaţia megaliţilor din vestul Europei, cât şi cea din Malta aveau legături cu aria carpato-dunăreană. De altfel ideea nu este nouă, neolitizarea Europei vestice, in special a Franţei septentrionale era, după G.Mansuelii ( 1978) şi după mulţi alţii (v.G. Gheorghe,1992) pornită de la Dunărea de Jos. G.Rachet (1977) afirma ” Totuşi fenomenul de neolitizare a Europei sepentrionale şi occidentale se datoreşte ţăranilor dunăreni”.

Misterioşii hicşoşi, conducătorii Egiptului în timpul dinastiei a XIII-a (secolele XVII-XVI î.H.) aveau unele sigilii cu motive spiralice absolut identice cu cele pe care populaţiile est caspice provenite şi din massageţi le mai utilizează şi în zilele noastre ca motive ornamentale pe covoare. Menţionăm că G. Rachet (1997) presupune că erau o mixtură de popoare, dar conduşi de nobili indo-europeni ceea ce pare mai apropae de adevăr.

Spirala dublă în formă de S apare pe scuturile dacilor figuraţi pe columna Traiană, ceea ce arată că după cel puţin 6000 de ani de prezenţă continuă pe meleaguri carpato-dunărene, la începutul erei creştine spirala încă mai era considerată sacră şi utilizată ca simbol atropaic. N. Săvescu (2000) atribuie acestui tip de spirală numele de “spirală pelasgă”, denumire ce este mult mai îndreptăţită comparativ cu cea de “spirală celtă “, sintagmă utilizată de H. Hubert (1983), fără a ţine cont de faptul că atunci când se vorbeşte prima dată de celţi în centrul Europei, spirala avea deja 5000 de ani de utilizare continuă în aria ei de geneză din vestul carpaţilor Meridionali, acolo unde trăiau dacii, moştenitorii de drept ai spiralei. Faptul că celţii foloseau şi ei spirala cu scopuri atropaice le trădează originea carpatică de unde au plecat, probabil, în timpul epocii de tranziţie la epoca bronzului. In acest context se pot explica numeroasele apropieri dintre celţi şi daci puse pe seama influenţei celţilor, în special interzicerea scrisului, construcţia cetăţilor pe creste montane şi multe altele. Desigur nu negăm influenţe ulterioare până la războaiele regelui dac Burebista care i-a alungat definitiv pe celţi din centrul Europei.

Alte popoare purtătoare de spirală dublă si de meandru erau etruşcii şi romanii. Primii, apăruţi peste populaţiile pelasge din Italia erau purtători ai spiralei duble pe care o puneau adesea pe vasele de incinerare. Originea etruscilor a rămas deocamdată obscură, dar dacă ţinem seama de afirmaţia lor (cf.Tacit) că vin din Lydia şi că sunt purtători ai spiralei este foarte posibil ca originea lor iniţială să fi fost carpato-dunăreană, aşa cum era şi originea vecinilor lor din nord, locuitorii ţărmului vestic al Asiei Minor, clăditorii Troiei. In acest sens nu este exclus ca acestia să fi ajuns in Eturia şi prin nordul penisulei Italice. In ceea ce îi priveşte pe romani frecventa utilizare de către aceştia a meandrului, dar şi a spiralei poate fi încă un serios argument privind originea comună cu carpato-dunărenii, dar este posibil ca aceste simboluri să le fi luat de la etrusci antecesorii lor pe meleagurile italice.

Urmărind evoluţia utilizării simbolurilor spiralo-meandrice în timp şi spaţiu se desprind mai multe concluzii:

1- Patria de origine a spiralei şi a meandrului se circumscrie spaţiului carpato-dunărean, mai precis ariei de contact dintre provinciile istorice Banat, Oltenia şi Transilvania, suprapusă geografic jumătăţii vestice a Carpaţilor Meridionali si a subcarpaţilor şi munceilor ce par meterezele acestora şi totodată a ariei recunoscute de toţi cerectătorii ca fiind “leagănul” dacilor, in centrul căreia se afla cel mai important centru religios şi administrativ al lor: Sarmisegetusa Regia.

2-In aria de origine spirala şi meandrul n-au dispărut niciodată timp de peste 8000 de ani dovediţi, ele fiind utilizate şi astăzi de către olteni, bănăţeni şi mai ales de pădureni (locuitorii Munţilor Poiana Ruscă ) în motivele de pe covoare, haine de sărbătoare, încrustaţii în lemn, chiar dacă semnificaţia sacră a fost uitată, şi mai ales în lumânarea mortului, obicei practicat mai ales in Oltenia de Nord, unde apare fără îndoială ca simbol atropaic.

3-In decursul celor peste 8000 de ani de existenţă sigură suprafaţa de ocurenţă a spiralei s-a lărgit, atingănd un maxim în timpul culturii Cucuteni şi ulterior în epocile bronzului mijlociu şi târziu şi a fierului, fiind probabil maximă în timpul regatului lui Burebista.

4-Persistenţa îndelungată a simbolului meandro-spiralic dovedeşte, dacă mai era nevoie, continuitatea de locuire a populaţiilor carpato-dunărene, fapt favorizat incontestabil şi de relieful muntos, fiind ştiut că dacii se ţineau lipiţi de munţi după celebrul “Dacii montibus inhaerent” a lui Annaeus L.Florus. Această persistenţă îşi găseşte explicaţia în scaralitatea simbolului semnificând în primul rând regenerarea şi energia vitală, atribute aparţinînd atât Marii Zeiţe, cât şi zeului Soare, devenit zeu suprem odată cu epoca bronzului.

5-Indelungata existenţă a spiralei mai dovedeşte şi formarea timpurie pe teritoriul carpato-dunărean a unui sistem religios bine închegat, fapt demonstrat şi de religiozitatea deosebită a dacilor recunoscuţi pentru aceasta în întreaga lume antică (v.V.Pârvan,1926);

6-In fine, dar nu in ultimul rând, se dovedeşte că analiza simbolurilor sacre, in special a spiralei şi meandrului permite găsirea unor noi argumente pentru originea comună a unor popoare antice cum sunt: pelasgii, dacii, tracii, grecii, hicsoşii, etruscii, celţii şi romanii.

In incheiere, dorim să relevăm câtă dreptate a avut istoricul şi criticul de artă Gh.Oprescu atunci când remarca ” Românul face să aibă preferinţă pentru ornamentul geometric. El evită reprezentarea naturii chiar sub forma stilizată. Acest stil ne-ar veni de la daci, străbunii noştri, care îl deţin , la rândul lor, de la predecesorii lor, oamenii pietrei cioplite şi ai bronzului.

Importanţa strămoşilor noştri în contextul paleoliticului şi neoliticului european a fost foarte bine exprimată de M.Eliade când afirma “România n-a avut un ev mediu glorios, dar a avut o preistorie egală, dacă nu superioară, neamurilor din fruntea Europei şi creeatoare de cultură”.

BIBLIOGRAFIE
Boroneanţ V. (1996) The art of epipaleolithic-mesolithic in the South-West of Romania. In: Beltran A. et Vigliardi A. (eds.) Artt in the Palaeolithic and Mesolithic,XIII-th Intern.Congr.Prehist.and Protohistoric Sciences ,Froli.
Cantemir D. (1956) Descrierea Moldovei. Edit. De Stat pentru Lit. Artă,Bucuresti
Deshayes J. (1976) Civilizaţiile vechiului orient, Edit.Meridiane,Bucureşt
Dumitrescu Vl. (1974) Arta preistorică in Romania.Edit.Meridiane,Bucuresti
Eliade M. (1992) Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Edit.Universitas, Chişinău
Gheorghe G. (1992) Lingvistica, istoriadefilee de erori. Getica,1-2, Bucuresti
Ghinoiu I. (1999) Lumea de aici, lumea de dincolo. Edit. Fundaţiei Cult.Rom,Bucuresti
Ghinoiu I. (1997) Obiceiuri populare de peste an. Dictionar. Edit.Fundaţiei Cult.Rom.Bucuresti
Gimbutas M. (1997) Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirtea cavalerilor războinici.Edit.Lucretius. Bucuresti.
Haarmann H. (1986) Universal geschichte der Schrif, Ed.Campus.Frankfurt,New YorkHubert H. (1983) Celţii şi civilizaţia celtică. Edit. Stiinţ.Enciclopedică,Bucuresti
Lurker M. (1997) Divinităţi şi simboluri vechi egiptene. Dicţionar, Ed. Saeculum, Bucuresti.
Mansuelli G.A. (1978) Civilizaţiile Europei vechi. Edit. Meridiane, Bucuresti
Mantu C.-M. (1998) The absolute chronology of the romanian neolithic and aeneolithic-
Chalcolithic periods the state opf the research.,Iasi.
Păun S. (1996) Identităţi europene inedite Italua-Roamania in preistorie, etnos, arhitectură. Edit. Tehnică. Bucuresti
Petrescu-Dâmboviţa M., Daicoviciu H., Teodor D.Gh, Bârzu L., Preda Fl. (1995) Istoria României de la începuturi până în secoilul al VIII-lea.Edit.Did.Pedag.,Bucuresti
Pârvan V. (1926) Getica-o preistorie a Daciei. Edit. Acad.Române.
Platon N. (1988) Civilizaţia egeeană. Edit.Meridiane.Bucuresti.
Preda C. edit. (1994) Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a Romaniei, vol.!-2,Edit. Enciclop. Bucuresti
Rachet G. (1977) Universul arheologiei. Edit. Meridiane, Bucuresti.
Rachet G. (1997) Dicţionarul de civilizaţie egipteană. Larousse. Edit.Univ.Enciclopedic.
Roman P.I. (1976) Cultura Coţofeni , Editr.Acad.RSR, Bucuresti
Ticleanu N. et Ticleanu E. (1999) Kogaiononul muntele sfânt al dacilor.Munţii Carpaţi,17. Bucuresti.
Vasilescu V. (1998) Simboluri patrimoniale- cultură şi civilizaţie carpatică. Edit. Nova.
Vulcănescu R. (1985) Mitologie română, Edit.Acad.RSR, Bucuresti

prodemo.ro/