GRĂDINA CARPATINĂ – TURNUL BABEL

Balasa N.

-filosofie şi formă de a fi la români-
(Domnului Marian Barbu, la ceas aniversar)

În unul din articolele noastre anterioare ,,De la comunicare la marea bălmăjeală”, am încercat să reactualizăm şi câteva puncte de vedere în abordarea comunicării. În ideea de a completa cele spuse atunci, reamintim faptul că se vorbeşte despre comunicare în lumea animală, despre comunicare cu transcendentul sau cu lumea de dincolo, despre comunicarea om-calculator, ba chiar despre comunicarea ,,inteligentă”, formă de a fi a întregii materii. Într-un sens restrâns însă, comunicarea se tratează doar în legătură cu omul şi cu societatea umană. Într-un anumit fel, în centrul tuturor abordărilor comunicării, se află el, omul, care are nevoie de comunicare pentru a ajunge la conştiinţa propriului său statut. Societatea umană nu poate exista în afara comunicării. Fără a exagera, dacă excludem cazurile patologice, putem spune că omul nu putea fi fiinţă gânditoare, fără a fi totodată fiinţă capabilă de comunicare, tot aşa după cum, ca fiinţă care comunică, omul nu poate fi altfel decât o fiinţă cugetătoare.
Privind însă în profunzimea fenomenului constatăm faptul că abordatea unilaterală a comunicării ar structura-o într-un concept teoretic, steril şi contingent, concept ce ar ocupa, cel mult, un loc în istoria ştiinţei. Actul comunicaţional, în adevăratul său sens, din punctul nostru de vedere, poate fi abordat, cel puţin, la nivelul triadei ale cărei verigi sunt comunicarea-înţelegerea-acţiunea. Fireşte, cel puţin la nivelul curiozităţii, şi noi ne-am pus întrebarea: comunicăm-înţelegem şi acţionăm sau înţelegem-comunicăm, şi cele două fenomene se transformă în acţiune, sau, după caz, în cel puţin o mişcare a spiritului, mai ales dacă suntem în cazul comunicării intrapersonale (comunicarea cu tine însuţi). Cu alte cuvinte: care este locul pe care îl ocupă înţelegerea în acest ,,lanţ cinematic”, funcţional la nivelul subconştientului şi, mai ales, la nivelul conştientului individului sau colectivităţii?
Complexitatea acestei întrebări asupra relaţiei comunicare – înţelegere ne face să fim şi noi oarecum rezervaţi. Analiza corelaţiei dintre comunicare şi înţelegere conduce la dezvăluirea unor mari complicaţii datorate, printre altele, existenţei unei mari diversităţi nu numai a accepţiunilor şi semnificaţiilor înţelegerii, dar în aceeaşi măsură privitoare la comunicare. Dacă avem în vedere atât faptul că există: comunicare verbală, paraverbală, nonverbală; comunicare intrapersonală, comunicare interpersonală, comunicare de grup, comunicare publică şi comunicare de masă; comunicare intraculturală şi interculturală; comunicare naţională şi internaţională; comunicare politică, juridică, religioasă, didactică, medicală etc., cât şi faptul că acestea se combină cu diversele forme ele înţelegerii, ne dăm seama de complexitatea problemei aflate în discuţie.
Totuşi, pentru noi, este clar că nu se poate vorbi de comunicare umană în sens strict, fără a sublinia, cel puţin, rolul înţelegerii în comunicare. În definitiv, dacă elementele minime ale oricărui proces de comunicare sunt emiţătorul, receptorul, mesajul şi canalul, comunicarea propriu-zisă nu se poate realiza doar prin transmiterea mesajului de către emiţător către receptor, fără ca acest mesaj să fie înţeles de către receptor. Înţelegerea devine astfel o parte importantă a oricărui proces de comunicare şi ocupă cel puţin jumătate din acest proces.
Apare însă problema definirii înţelegerii, sau cel puţin a caracterizării ei, sarcină justificată nu numai de considerente gnoseologice, ci şi, poate mai ales, de necesitatea maximizării înţelegerii în procesul de comunicare şi, astfel, de nevoia asigurării şi sporirii eficienţei acestui proces în relaţiile sociale. Din acest motiv, trebuie precizat mai întâi că există o ,,înţelegere” comună, cotidiană şi naivă a conceptului de înţelegere, acceptabilă în limitele nevoilor obişnuite ale omului, deşi marcată de o extremă relativitate şi subiectivitate. Pentru nevoi mai înalte însă, accepţiunile cotidiene şi subiective ale acestui concept se dovedesc nu numai insuficiente, dar şi inadecvate.
Conceptul de înţelegere, ca şi cel de comunicare de altfel, se pretează la abordări multiple şi variate. Într-o primă instanţă, el poate fi cercetat din punct de vedere lingvistico-semantic. În acest sens, putem vorbi de înţelegerea unui cuvînt, a unei propoziţii, a unui text şi, la rigoare, de înţelegerea unei limbi. În particular, analizele de acest tip se dovedesc deosebit de necesare şi utile pentru activităţile de traducere şi de interpretare de text. Dar tot aşa de bine vorbim despre înţelegerea unei acţiuni, a unui eveniment, a unui om sau grup de oameni, a unor relaţii personale şi sociale, chiar a unor obiecte, fenomene, procese, proprietăţi şi relaţii din realitatea fizică.
Sub un alt aspect, înţelegerea formează un important obiect de cercetare pentru studiile de psihologie, generală şi socială. Din acest punct de vedere, sunt studiate nu numai procesele psihice de la nivelul individului uman care intervin şi fac posibil actul de înţelegere, dar şi diferitele cadre socio-culturale în care sunt crescuţi şi educaţi oamenii şi de care depind capacităţile lor de înţelegere. Un caz particular în acest context îl constituie analiza factorilor care fac posibilă înţelegerea, dar care şi împiedică înţelegerea (de exemplu, stereotipurile culturale şi etnocentrismul), dintre indivizi aparţinând unor culturi diferite. Dar în comunicarea interumană realizată cu ajutorul limbajului, în comunicarea verbală, cum se spune, cotidiană sau în forme elevate şi speciale, se întâlnesc o serie de fenomene care pun dificile probleme de înţelegere. Pe lângă fenomenele de ambiguitate şi vaguitate, se găsesc cele care ţin de vorbirea indirectă, de aluzii, de sugestii, de suspiciuni, de diversitatea figurilor şi tropilor (metaforă, metonimie, sinecdocă, ironie), de comunicarea prin figuri retorice ale tăcerii şi ale jocurilor de limbaj şi, de fapt, de folosirea întregului arsenal al figurilor stilistico-retorice. La fel de numeroase şi dificile probleme de înţelegere şi interpretare pun fenomene ca presupoziţiile, implicaturile şi explicaturile, prezente inevitabil în orice proces de comunicare umană verbală. În fine, o mulţime de alte asemenea probleme apar în comunicarea paraverbală şi mai ales în cea non-verbală (gesturi, postură, vestimentaţie, poziţie spaţială, folosirea aspectelor temporale în comunicare etc.)
Există şi perspective oarecum mai particulare asupra înţelegerii, dar care vizează aspecte la fel de importante pentru relaţiile şi acţiunile oamenilor. Fără a intra în detalii, menţionăm doar că înţelegerea implică o componentă logică majoră, dacă n-ar fi altceva decât respectarea, fie ea şi inconştientă, involuntară, a unor principii şi reguli ale gândirii fără de care comunicare însăşi n-ar fi posibilă.
De asemenea, se poate vorbi de aspecte morale, juridice, politice, diplomatice, religioase etc. ale înţelegerii, a căror analiză şi descifrare ar fi de natură să contribuie la eficienţa procesului de comunicare interumană. Nu în ultimul rând, trebuie menţionată în acest context, retorica, considerată, chiar şi azi, ca fiind cea mai veche disciplină a comunicării, dar într-o măsură destul de mare şi o teorie a înţelegerii.
O abordarea filosofică a înţelegerii, comportă, la rândul ei, o mulţime de dificultăţi. Există enorm de multe curente şi orientări filosofice, din perspectiva cărora poate fi analizat conceptul de înţelegere. Desigur, cel mai potrivit astfel de curent ar fi hermeneutica, dar, după cum se ştie, acest curent este, la rândul său, extrem de eterogen. De la interpretarea de text şi înţelegerea corelată cu acest gen de interpretare, până la accepţiunile ontologice heideggeriene ale înţelegerii şi interpretării, este o distanţă destul de mare. Un loc aparte îl ocupă, în acest context, diferitele variante ale pragmaticii lingvistice şi universale, ca şi ale pragmatismului, în general..
Pe de altă parte, problema înţelegerii a fost, cu excepţia marilor lucrări elaborate de către, F. D. E. Schleiermacher, W. Dilthey, H.-G. Gadamer, mai puţin dezbătută în studiile de specialitate, iar acolo unde s-a făcut acest lucru, abordarea a fost, de cele mai multe ori, unilaterală. În acest sens, putem exemplifica lucrările, de altfel de mare calitate, în care înţelegerea este studiată din perspectiva doar a explicaţiei, a hermeneuticii, a cunoaşterii în general (pedalându-se, în special, pe teoriile clasice ale adevărului), a psihologiei etc., şi mai puţin, sau aproape deloc, din perspectiva metaştiinţei care are ca principală trăsătură gândirea comparativă, holistică, a oricărui sistem de cunoştinţe, valori şi culturi.
Cu alte cuvinte, înţelegerea a fost mai puţin studiată din perspectiva a ,,ceea ce cuprinde şi ceea ce este dincolo de ştiinţă şi dincolo de sfera cosmologiei astrofizicaliste”. Considerată de unii filosofie, de alţii, ,,filosofie de dragul filosofiei”, metaştiinţa ( într-un sens diferit de cât cel clasic al cuvântului), respinge pretenţiile de înţelegere ale ştiinţei şi vrea să reinstaureze filosofia ca ,,dragoste de înţelepciune”, în sensul socratic al unei investigări cât mai largi cu putinţă a cosmosului şi a sinelui. Ea începe acolo unde ştiinţa se termină, în sensul că se ocupă de ceea ce este dincolo de examinarea din punct de vedere al ştiinţei fizicaliste, şi devine crucială în înţelegerea umană, tocmai în momentul în care ştiinţa nu mai poate fi o sursă de îndrumare şi descoperire a adevărului.
Pe de altă parte, gândindu-ne şi numai la faptul că actul comunicaţional reprezintă un fenomen esenţial al vieţii umane, sociale, de grup, familiale şi individuale, un liant al acestei vieţi, şi un adevărat mediu în care şi prin care se produc toate faptele şi evenimentele sociale, comunicarea fiind un element definitoriu al ontologiei umane, nevoia de a găsi modalităţi eficiente de depăşire a unor astfel de dificultăţi şi de a asigura realizarea comunicării chiar prin intermediul unor astfel de fenomene, ne apare ca de la sine înţeleasă.
Ultima idee enunţată mai sus ne trimite imediat la o altă perspectivă asupra comunicării şi înţelegerii, anume cea pe care ar putea-o oferi cercetările de sociologie şi de teoria culturii. Specialiştii din aceste domenii au de descifrat numeroasele şi adesea ceţoasele semnificaţii ale cuvintelor, propoziţiilor şi mai ales ale gesturilor indivizilor aparţinând unor grupuri sociale şi culturale diferite. Ori, în condiţiile sporirii fără precedent în zilele noastre a modalităţilor şi formelor de comunicare internaţionale, găsirea celor mai potrivite căi de înţelegere între indivizi şi colectivităţi din toată lumea devine un obiectiv major pentru cele mai importante instituţii cu atribuţii în planul relaţiilor şi cooperării internaţionale.
Fenomenul se complică şi mai tare dacă avem în vedere o formă aparte a comunicării, care este trecerea de la vorbă, la tăcere, ştiindu-se bine faptul că ea, tăcerea, are un loc aparte în teoria comunicării. De altfel, tăcerea nu are sens prin ea însăşi, ci capătă valoare doar în relaţia a două elemente suprapuse şi anume cuvântul care trebuie spus şi interdicţia rostirii lui. ,,Există o elocvenţă a tăcerii care penetrează mai mult decât limba”, afirma Pascal, pe când Wittgenstein dă o altă semnificaţie tăcerii: ,,despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”.
Fără a trage o concluzie, a investiga înţelegerea umană înseamnă, în general, a investiga natura sa, structura principală, funcţiile şi limitele probabile, şi nu doar anumite laturi: psihologice, sociologice etc. În analiza înţelegerii umane, ,,trebuie luată în considerare întreaga formă explicită a înţelegerii, de la punctul de vedere practic, inter-personal, comunicaţional, ştiinţific şi filosofic, la cel etic, metafizic şi spiritual” ne spune R. C. Priddy ( Beyond Science. On the Nature of Human Understanding and Regeneration of Its Inherent Values, http://home.no.net/rrpriddy/indexbey.html).
Complicate chestiuni chiar şi numai la nivelul teoriei! În încercarea de a le limpezi, oarecum, pliem abordarea acţiunii pe societatea de astăzi, societatea timpurilor pe care le trăim, denumită de către J. Habermas ,,Societatea capitalismul târziu”.
Deontologia profesională, dar mai ales respectul pentru opera marelui sociolog german, Max Weber, ne face să reamintim, mai întâi, punctul acestuia de vedere asupra neliniştilor noastre. În consecinţă, Max Weber, analizând raportul dintre înţelegere, interpretare şi explicaţie, precizează faptul că înţelegerea constă în atribuirea de semnificaţii unei acţiuni, prin intermediul interpretării. Înţelegerea se realizează şi cu ajutorul explicării cursului real al acţiunii numit de autor ,,context de semnificaţie intenţională”.
Revenind, la J. Habermas şi ,,Societatea capitalismului târziu”, precizăm mai întâi faptul că el delimitează două moduri de a aborda problemele societăţii, şi anume: abordarea ,,tehnică”, care reduce organizarea şi desfăşurarea vieţii sociale la problemele tehnice, şi o abordare ,,practică”, potrivit căreia problemele practice nu pot fi rezolvate decât printr-un consens atins în cadrul comunicării. Pe scurt, acest lucru ar însemna punerea teoriei în practică, adică aplicarea descoperirilor ştiinţifice în practică, în contextul în care teoria pătrunde în conştiinţa oamenilor, motivându-i să acţioneze. Tehnocratismului, care presupune a reduce practica la ,,acţiuni instrumentale”, Habermas îi opune conceptul de ,,acţiune comunicativă”, concept asupra căruia, probabil, vom reveni.
În centrul analizelor lui Habermas asupra capitalismului târziu, se află problema relaţiei dintre stat şi sfera (spaţiul) publică, opinia publică. Pentru autorul amintit anterior, spaţiul public este asimilat cu acea sferă în care ,,reuniţi ca public, cetăţenii tratează, neconstrânşi, sub garanţia de a se putea să se întrunească şi să se unească liberi, să-şi exprime şi să publice liber opinia asupra problemelor de interes general”. Totuşi, în capitalismul târziu, domeniul social al statului se subtituie domeniului spaţiului public de natură civică şi democratică. Publicul îşi pierde realitatea politică şi funcţiile sociale. Locul lui este luat, pe de o parte, de uniuni în care interesele private, organizate, caută să ajungă la o formă politică nemijlocită, iar pe de altă parte, de către partidele politice care se suprapun sferei publice. Publicul, ca atare, este sporadic inclus în cercul puterii şi numai pentru a aclama, a bate din palme.
Partea demnă de specificat ca fiind o trăsătură aparte a capitalismului târziu constă în faptul că acum deciziile statului nu mai sunt supuse discuţiilor publice (de exemplu aderarea României la Uniunea Europeană, şi condiţiile de aderare mai sunt aduse la cunoştinţa publicului doar sporadic sau deloc). În această situaţie, tendinţa societăţii de pierderea sensului şi a motivaţiei pentru acţiune este înlocuită prin ceea ce numeşte ,,consumul stimulat”. În acest context, Habermas, care a considerat tot timpul comunicarea ca fiind cea care deţine rolul capital în viaţa socială, adoptă ideea ,,structurii comunicative, intersubiective, a faptelor sociale” şi dezvoltă o teorie a ,,comunicării curente”, arătând că înţelegerea depinde fundamental de normele interacţiunii. Mai precis, modelul comunicării, promovat de Habermas, presupune acordul celor ce comunică asupra normei interacţiunii lor. Înţelegerea între cei care comunică se realizează în acordul privind justeţea normelor care intermediază comunicarea. Potrivit lui Habermas, în această nouă conjunctură, spaţiul public s-a constituit ca loc de mediere între societatea civilă şi stat, în care se formează şi se exprimă opinia publică, având ca intermediar în comunicare, normele.
Altfel spus, societatea modernă, marcată de capitalismul târziu, găseşte în comunicarea de masă, prin oferta de stimulare a consumului, un instrument de legitimare şi de integrare a indivizilor, de recuperare şi de blocare a conflictelor şi insatisfacţiilor sociale.
Totul bine şi la locul său în expunerea noastră anterioară, expunere, evident, de factură teoretică. Spinos şi dezgustător la nivelul societăţii contemporane, în genere, şi într-un mod aparte, la nivelul societăţii româneşti. Doar aici, în ,,Grădina carpatină”, despre societate de consum şi bine social, nici vorbă! Despre grija faţă de om, ferească Dumnezeu! Ferească!… spun aleşii, ba chiar mai şi scuipă în sân.
E, vedeţi, de aici, spusa românului hâtru şi filosof de când lumea: ,,Machea!? Fugi, bă, nene!… Teoria ca teoria,… practica te omoară!” face cât paginile mele anterioare sau, probabil, cât tratatele lumii contemporane. Are dreptate! Şi asta pentru că doar aici, în ,,Grădina carpatină” una se zice şi alta se face! Una vorbim şi başca ne înţelegem… De parcă am fi în Tunul Babel! Sau poate noi, românii, chiar el însuşi! Nu e bine! „Nu e bine neam!”- ca să-l amintim şi pe Marin Sorescu.

15 08 2010, Bulzeşti, Dolj

Nicolae Bălaşa