LEACURI MAGICE DIN CARPAŢI

Carpati

MAGIA POPULARĂ
D E S C ÂN T E C U L

Descântecul este elementul cel mai reprezentativ, totodată şi cel mai frecvent, al medicinei populare. El este o formă terapeutică complexă, reunind tratamentul psiho-hipnotic (magic), fitoterapeutic, fizic şi bioenergetic.
Esenţa vizibilă a descântecului se compune din incantaţia magică, al cărei rol terapeutic declarat este fie să alunge duhurile bolilor, fie să desfacă vraja făcută asupra cuiva. Incantaţia este alcătuită în general din versuri neregulate, uneori chiar lipsite de cadenţă. O serie de gesturi rituale ce ţin de componenţa descântecului însoţesc incantaţia magică, necesitând folosirea a diverse obiecte sau plante. Majoritatea plantelor folosite de descântători sunt considerate plante sacre şi le regăsim şi în farmacopeea medicală.
Se ştie cu siguranţă că tracii, străvechi locuitori ai spaţiului carpatic, erau reputaţi descântători. Pliniu (în Istoria naturală, XXX, 2) afirma că anticii aveau o desăvârşită încredere în ştiinţa medicală a tracilor, iar, după cum informează Euripide, tracii îşi păstrau ştiinţa vindecătoare şi leacurile, scrise pe „tăbliţele trace” (aceste tăbliţe cuprindeau în scris „legile” tracilor, renumitele Belagines, despre care vorbea Jordanes). Aceste tăbliţe cuprindeau, în afara preceptelor religioase, şi incantaţiile magice, căci am văzut că Socrate învăţase un descântec de la un medic-preot trac. Despre daci, neam trac ce locuia în nordul Dunării, se ştie că aveau descântători cu apă curgătoare, numiţi goisiK Deşi numele de descântec apare în creaţiile folclorice aproape numai în incantaţiile cu scop terapeutic (anume atunci când descântătoarea rosteşte cuvintele: „Descântecul de la mine,/ Leacul de la Dumnezeu”), în general folcloriştii folosesc denumirea de descântec pentru orice incantaţie magică. Iată o astfel de definiţie:
„Descântecul este totalitatea cuvintelor pe care le rosteşte vrăjitorul sau fermecătorul, care fac leacul, vraja sau farmecul, de la care aşteaptă un rezultat de mai înainte determinat. […] Vraja (farmecul) este totalitatea
formelor ceremonialului întrebuinţat de vrăjitoare pentru a ajunge la un rezultat ce-l urmăreşte; descântecul este formula verbală care face parte integrantă şi indispensabilă din vrajă”1. Însă o categorisire mai veche împarte incantaţiile magice în descântece, vrăji, farmece şi desfaceri (ale vrăjilor)
2. În secolul trecut s-a mai încercat şi împărţirea arbitrară în „descântări” şi „încântări”, „încântările” cuprinzând vrăjile şi farmecele, însă în limba română nu există cuvântul „încântări”, spre deosebire de cea franceză.
Oricine poate să descânte, un tânăr sau un bătrân, un bărbat sau o femeie, dar pentru a fi siguri că descântecul „va fi cu leac”, adică că va vindeca bolnavul, se crede că trebuie să te adresezi unui descântător bătrân, de regulă unei „babe” sau „băbărese”. Cuvântul însuşi de descântător sau descântătoare nu se întâlneşte la sate.
Persoana care descântă se numeşte babă, băbăreasă, doftoroaie, moaşă. Prima condiţie ce trebuie îndeplinită de o descântătoare este să nu fie „la lună”, adică să nu fie în perioada menstruală. Apoi trebuie să fie spălată şi primenită, să nu fi avut în ziua aceea – sau, dacă este mai în vârstă, de mai multă vreme – relaţii sexuale. Unele descântătoare postesc toată ziua în care trebuie să descânte. Altele, înainte de a rosti descântecul, îşi fac cruce bat câteva metanii, zic „Doamne ajută!” sau rostesc rugăciunea biblică „Tatăl nostru”, şi abia apoi încep să descânte. În general bărbaţii nu descântă pentru boli. Numai în cazuri foarte rare, la nevoie se găseşte vreun „unchiaş” care să ştie să descânte. Dintre bărbaţi, solomonarii sunt reputaţi „descântători”, însă descântecele lor sunt mai degrabă vrăji, căci nu urmăresc să readucă starea sănătăţii cuiva, ci să creeze un avantaj prin mijloace magice, să stăpânească stihiile, să „poarte vremile” etc.
În unele părţi, babele sunt convinse că darul de a lecui îl au de la Maica Domnului sau de la lele, în urma unei boli grele, în care timp sufletul lor a fost purtat de lele prin văzduh iar ele au fost învăţate să lecuiască. Cred, de asemenea, că sunt ajutate de Sfânta Vineri, pe care o cinstesc vinerea prin post şi nelucrând.
Descântecul nu trebuie spus nimănui, „căci altfel îşi pierde leacul”, adică nu mai vindecă. Această credinţă generală. Dacă, însă, îţi pui o piatră sub brîu sau sub curea, poţi învăţa descântecul, fără a-1 strica. Deasemenea, dacă deosebirea de vârstă între descântător şi ucenic este de numai 2-3 ani (ucenicul trebuind să fie neapărat mai tânăr decât descântătorul), se crede că se poate transmite descântecul fără a-i pierde puterea vindecătoare. Mamele transmit fetelor lor câte un descântec, mai ales unul împotriva deochiului, atunci când au vârsta „să intre în horă”. Chiar şi fetiţele de 10-12 ani pot învăţa de la mamele sau de la bunicile lor câte un descântec „de deochi”, ca să-şi poată descânta singure, când vor fi deocheate de băieţi. Mai târziu învaţă şi alte descântece, dar abia la câţiva ani după ce s-au măritat.
Totuşi, regula de bază este că, pentru a avea leac descântecul, el trebuie furat. „Tragi cu urechea când baba descântă şi-1 înveţi «prin furarea şoaptelor», în întregime sau numai câte o frântură din el. Aceste crâmpeie de descântece sau descântecele întregi pe care le-ai furat trebuie să le spui de mai multe ori, când teşi la argea sau în timpul cununiei, şi atunci sunt mai cu leac.”
Descântătoarea nu-şi descântă niciodată singură, căci este fără folos, „n-are leac”. Se duce la o femeie mai bătrână, sau la nevoie chiar la una mai tânără decât dânsa, şi aceasta-i descântă. „Dacă însă nu se găseşte în satul ei o descântătoare bună, pune caii la căruţă şi se duce în alt sat, unde ştie că e una. Alteori, descântătoarea, când e bolnavă, învaţă pe cineva mai mic din casă cum să-i descânte, şi-i trece.”
Se afirmă că descântecul nu are leac dacă o mamă descântă unui copil al ei, decât dacă îşi pune o lingură la brâu.
Totuşi, practica ne-a demonstrat că lucrurile nu stau aşa, cel puţin în ceea ce priveşte descântecul „de deochi”, deoarece am văzut mame care alungau cu ajutorul descântecului răul copiilor lor. Trebuie amintit şi faptul că se întâmplă uneori ca descântătoarea să sufere unele neajunsuri sau chiar să se îmbolnăvească şi ea,încercând să-1 lecuiască pe altul. Explicaţia poate fi simplă în cazul bolilor virotice, a epidemiilor. În Bucovina se mai crede însă că dacă o descântătoare descântă cuiva mai bătrân decât ea, o doare capul, cască şi nu mai poate dormi liniştit. În general, pentru lecuit, babele descântă în zilele de post (sau „de sec”: Lunea, Miercurea şi Vinerea), ca „să sece boala” (tot ca să influenţeze retragere bolii, unele descântece se fac când Luna este în descreştere). Când însă este nevoie absolută, se poate descânta şi în celelalte zile lucrătoare ale săptămânii. Numai „de fapt” (eczeme!) nu se poate descânta în zi de post. Duminica nu se descântă niciodată. Se descântă în cele mai multe cazuri înainte de răsăritul soarelui sau dimineaţa, „pe nemâncate”. Seara sau noaptea, numai în cazuri grave. „Babele ştiu să descânte pentru peste şaizeci de boli, dar rar se găseşte câte una care să ştie să descânte mai mult decât pentru 15-20 de boli. Unele nu cunosc decât trei-patru descântece, ba chiar mai puţine, dar toate se pricep să descânte de deochi.”
Arsenalul descântecelor constă în diverse obiecte de care slujesc lecuitorii. Cele mai multe dintre aceste obiecte sunt menite alungării vrăjmaşilor nevăzuţi. Ameninţarea duhurilor rele, însoţită de argumentaţia verbală a descântătorului, se face cu obiecte tăioase (cuţit, seceră, topor etc.) sau ascuţite (ac, cui, teapă ş.a.), cu o nuia de alun (precum în descântecele contra muşcăturilor de şarpe), cu «frigarea», cu o mătură, cu usturoi -de care fug toate duhurile rele -, cu o cruce, cu tămâie, aghiasmă sau alte lucruri considerate sfinte.
Şi alunul este folosit, destul de frecvent, pentru vrăji. Astfel, un tânăr poate fi fermecat de vreo babă ce i-a făcut „cu ulcica”. Când face „cu ulcica” baba bate cu o verguţă de alun peste o ulcică din vatră, chemând necontenit numele iubitului vreunei fete, iar tânărul va veni neîntârziat (uneori chiar pe loc, printr-un zbor magic, chiar dacă este numai o fantomă a celui aflat departe).
Pentru deochi se descântă cu cărbuni aprinşi, care trebuiesc stinşi în „apa neîncepută”. Cărbunii folosiţi se aruncă la o răspântie de drumuri, „ca şi deochiul să fugă şi să se împrăştie, cum se împrăştie cărbunii”. Cărbunii se sting şi în unt proaspăt, dar cel mai frecvent se sting în apă. Apa în care s-au stins cărbunii este bună pentru a vindeca orice boală grabnică. În regiunea Olteniei, pentru „soare-sec” (identificat cu in-solaţia) se descântă cu ajutorul a nouă pietre puse în apă şi cu o seceră, rostindu-se cuvintele: „Cum taie secera toate paiele, toate ierburile şi toate gunoaiele, aşa să se taie dorul de la [cutare]; cum spală apa toate pietrele, toate malurile, aşa să se spele toate junghiurile de la [cutare]”. Cuţitul este întrebuinţat în diferite feluri de descântece. El se învârte în jurul locului unde este boala, se atinge cu el sau se face cruce cu el, se înfige în pâine caldă. Se mai pot întrebuinţa Şi două cuţite încrucişate. Cuţitul „cununat” are o importanţă deosebită în descântecele româneşti. Acesta este cuţitul care a stat în brâul mirelui sau în sânul miresei când s-au cununat religios. Se pomeneşte şi despre cuţitul cununat de şapte sau de nouă ori („cuţitul cununat, de nouă meşteri lucrat”, sau „de nouă popi cununat”). De multe ori, cuţitul care se foloseşte în descântec se înfige în pământ după uşă, sau în altă parte. Astfel, după ce se descântă „de junghi” se înfige cuţitul în pământ, unde este lăsat de la o jumătate de oră până la trei zile, după care, dacă este ruginit când este scos, este semn că bolnavul nu se va vindeca („nu are leac”). Există o categorie a obiectelor folosite la descântat care se impun prin faptul că îndeplinesc anumite condiţii impuse de mentalitatea magică. Astfel, ele pot fi:

—apa «neîncepută» şi cea «sorocită».
—«de furat»; un cuţit, făină (pentru fumigaţii în cazuri de guturai), o prună (pentru abces).
—«de găsit»; un cuţit, ac, fier, os, pieptene, o potcoavă, biciuşca, funie, bucată de mămăligă.
—«părăsit» (prea uzat ca să mai poată fi folosit, stricat sau de prisos); ac, cuţit, făcăleţ, mătură, pieptene, fus, os…
—«nouă»; oala sau ulcica.
—cumpărat(ă) fără tocmeală.
În fruntea tuturor, apa neîncepută este elementul cel mai important în practicile de terapie magică, fiind folosită pentru cele mai multe descântece. Stropirea cu apă neîncepută este menită în general purificărilor. Se stropesc cu ea casa, animalele domestice, pomii, grădinile.
Apa neîncepută este apa adusă de la un izvor sau de la o fântână curată (chiar şi de la o altă apă curgătoare) de un om curat, de o femeie sau de o fată mare, în zorii zilei, înainte de a âsării soarele („când poteca pe care se duce e încă plină de rouă”). Numai pentru anumite scăldători, apa trebuie adusă după răsăritul soarelui, dar înainte de apusul său.
Astfel, la naştere copiii sunt spălaţi cu apă neîncepută, considerată sfântă -practică ce trimite întrucâtva la originile botezului. Preoţii ortodocşi chiar, atunci când pregăteau apa sfinţită – agheasmă -, foloseau până de curând apa neâncepută, deasupra căreia spuneau rugăciuni, introduceau ritual Busuiocul (Ocimum basilicum) şi o păstrau în vase de argint. Astăzi, cei mai mulţi dintre ei folosesc orice apă. Cel ce se duce după apa neîncepută trebuie să fie nemâncat, iar apa pe care o aduce (de la o fântână, de la un izvor sau de la o apă curgătoare) trebuie să fie luată dintr-un loc de unde nu a mai luat nimeni apă în ziua aceea. Apa trebuie să fie adusă într-o oală sau într-o ulcică nouă, bine acoperită sau astupată, şi nu trebuie dat nimănui să bea din ea. Astăzi, în mediul urban, se poate constata folosirea apei de robinet investită ad-hoc cu funcţiile apei neîncepute. Se umple un pahar plin cu apă, apoi se aduce lângă bolnav fiind folosit în timpul descântecului. într-un astfel de pahar, unele mame sting pe rând trei beţe de chibrit pentru a alunga deochiul copiilor mici, nebotezaţi. După ce i s-a descântat bolnavului în apa neîncepută, e uns cu ea pe frunte, pe la tâmple, i se dă să bea din ea de trei ori sau i se spală cu ea rana. Din apa neîncepută se pot face fierturi cu buruieni de leac, sau poate fi scăldat bolnavul în ea. Apa rămasă se aruncă pe parii gardului, la ţâţâna uşii sau într-o groapă peste care nu mai trebuie să se calce.
Apa sorocită este apa care atunci când este adusă acasă de te o apă curgătoare, este investită în momentul adunării ei cu funcţii magico-terapeutice. Astfel, înainte de a începe să descânte de Dânsele” (reumatism, spondiloză, eczeme – boală complex), descântătoarea se duce la un râu curgător având la ea o bucăţică e pâine, un mic drob de sare şi o oală nouă în mâna dreaptă. Ajungând la malul râului ea „bate” trei metanii cu faţa în contra curgerii apei (cu faţa spre izvoare, deci), aruncă puţin din pâine şi din sare în apă şi, cu oala, ia puţin din apa ce a curs peste pâinea şi sarea aruncate în râu. în momentul când face cele trei metanii, descântătoarea rosteşte următoarele cuvinte: „Apă curgătoare, Eu te sorocesc Tot cu pâine şi cu sare Sfi lecuieşti pe cutare Din cap până-n picioare Cu leac, Sănătate şi veac!”
De aici se duce mai în sus pe râu (înspre izvoare), şi repetă identic gestul sorocirii apei: execută trei metanii, aruncă pâinea şi sarea, spune descântecul de sorocire şi ia apă. După ce a făcut de trei ori gestul sorocirii apei şi şi-a umplut oala cu apă fără să o fi observat cineva, se întoarce spre casă fără să vorbească cu nimeni şi făr să privească înapoi (ca şi atunci când a venit la râu). Ajunsă acasă, începe să descânte apa din oală cu o mătură de Busuioc (Ocimum Basilicum) şi cu un ban de argint1. Observăm că introducerea în apă a busuiocului şi argintului este similară celei din ritualul sfinţirii apei de către] preoţii ortodocşi.În Ardeal, pentru a soroci apa, vindecătorul aruncă în apă o bucăţică de pâine, zicând: „Eu îţi dau apă sfântă, colac, tu să-mi dai leac”. Apoi ia apă din sus în jos, cu o oală nouă, nesmălţuită. Acasă apa se încălzeşte puţin şi apoi se descântă. în Maramureş se foloseşte o apă lecuitoare de râu, care trebuie «adusă» astfel: După ce se înserează, vindecătorul se duce la un râu, zicând pe drum toate rugăciunile pe care le ştie. Ajuns la râu ia într-un vas (într-o oală) nouă linguri de apă dintr-un loc în care apa bulbuceşte trecând peste o piatră. După aceasta merge mai în los Pe cursu’ apei, căutând alte opt locuri în care apa bulbuceşte peste câte o piatră. Din fiecare loc dintre acestea se mai iau câte nouă linguri de apă. Trebuie avut grijă ca numărarea lingurilor de apă să se facă invers: 9,8, 7,6… 1. După ce a adunat toată apa, vindecătorul se duce la casa bolnavului, dându-i să bea trei linguri din apă, cu altele trei să se spele pe obraz etc. Apa în care cineva se scaldă poate fi investită magic cu anumite calităţi ce trebuiesc transmise celui ce se îmbăiază. Pot fi puse în această apă flori, precum şi anumite obiecte. în acest mod se mai procedează şi astăzi când, a doua zi după botezul sugarului, i se face prima baie de către naşii săi. Se pun în apa copilului bani, argint, aur, flori, o cheie, după inspiraţia fiecăruia. Descântecele pot fi împărţite în câteva categorii care, în mentalitatea arhaică, reprezintă modalităţile distincte de exprimare a funcţiei magico-terapeutice a cuvântului. Aceste modalităţi se subordonează de fapt prototipurilor exprimării verbale: rugămintea, porunca, ameninţarea, blestemul, înspâimântarea, indicarea, comparaţia, enumeraţia, gradaţia, dialogul şi povestirea. în mod practic, într-un descântec se pot întâlni chiar două modalităţi de exprimare:

A. Rugămintea. Ex.:
Către Soare, pentru insolaţie („soare sec”):

„Răsai, soare,
Frăţioare,
Lasă roiul să roiască,
Dorul din cap să-l potolească”

Către Apă, pentru „luatul de Iele”: „Apă mare, Doamnă mare, De pe 99 de văi venită, De pe 99 de văi întâlnită Să dai leac [cutăruia], Aminte să v-aduceţi, sfintelor, Bunelor, îndulcitelor Aminte să vă aduceţi, Leacul să-i aduceţi.” Către Maica Domnului, Fecioara Măria, pentru de deochi: „Maică Sfântă, ne rugăm, Şi ne închinăm, Să ne dai sănătate bună Şi inimă bună.” Către Zâne, îndeosebi către Iele:

„Zână albă ,u , zână curată, zână fără prihană, zână fără spurcăciune, iaca venii la tine, strălucită… vindecă-mă de lingoare”(febră tifoidă)

B. Porunca directă. Este cea mai răspândită formă. Către Soare, pentru insolaţie („soare sec”):

„Ieşi, soare,că te ajunge cel cu picioare”.

C. Porunca directă cu ameninţări şi îngrozire. Ex.:

1. Către duhul bolii de Izdat (coilici intestinale):

„Izdat nebotezat, cu tămânie te-oi tămâia,
ieşi din inima lui [cutare], cu aghiasmă te-oi spăla,
de unde ai intrat, cu apă mare te-oi uda.”
că eu atuncea te-oi boteza,

2 Către duhul bolii de Bubă:
‘Ieşi, buba bubelor, că cu mătură te-oi mătura
puiul ciumelor, şi în mare te-oi ţipa”,
ieşi bubă de 99 de ani,

D. Porunca indirectă. Ex.:

1. Către planta Lumânărică (Verbascum Phlomoides), pentru viermi:
„Lumânărică, lumânărică, să te duci în locul la vita [cutăruia]… şi din locul cutare să cureţi viermii…”

2. Către o pasăre, pentru de deochi:

„Pasăre albă, cudalbă,
nu linge bobocii tăi, ci linge pe [cutare] de deochi…”

E. Indicarea şi înspăimăntarea. în aceste descântece se folosesc anumite obiecte, plante, fiinţe, ce sunt chiar indicate expres în timpul rostirii descântecului. Este vorba de unele lucruri de care duhurile bolilor se tem. în cazul plantelor sunt indicate în descântece Alunul, Bozul, Socul, Viţă de Vie, Pelinul, Călinul, Cornul, Arţarul, Sângerai, Trestia, Nucul ş.a. Ex.:

3.Către Soc, pentru viermi. înainte de a răsări soarele, des-cântătoarea se duce la un Soc, având în mână o cracă uscată de Alun. Aici se apucă şi loveşte cu craca de Alun în Soc, atâta timp cât rosteşte următorul descântec:
—Bună dimineaţa, Socule! Cu plug roş-poroş,
—Sănătate bună, păcurariule! Cu pogonici roş-poroş,
—Ştii la ce-am venit, Socule? Cu boi roşi-poroşi,
~ Oi şti, de mi-i spune, păcurariule. Şi te-oi ara
—Să te duci la [cutare], până-n sară, în lungiş
Să-i scoţi toţi viermii afară. Şi-n curmeziş,
Că tu, de nu i scoate, Şi mai mult floare albă nu-i face,
Eu mâni demineaţă la tine-oi veni, Nici boabe merii nu-i coace.
Pană soarele n-a răsări, Sănătate bună, Socule!
Si«’ veni — Mergi sănătos

F. Blestemul. Sunt blestemate persoana sau duhul care a pricinuit boala, astfel dobândindu-se şi vindecarea.
Ex.:

1. Asupra deochetorilor:

„Pasăre albă, Cine a rămnit cudalbă, a plesnit; sus te suişi, şi a rămas [cutare] curat, jos plesnişi luminat,
Plesnească ochii râmnitorului, ca argintul strecurat.”plesnească ochii deochetorilor.

2. Asupra Lunii:

„D-o fi deochiat de lună, pieie-i lumina, întunericu să rămâie.”

G. Comparaţia. Ex.:

„La o răchită răsădită, este o fată împodobită, cu un ochi de apă şi unul de foc.

H. Enumeraţia. Ex.:

1. Pentru „gâlci” (scrofule) se descântă frecându-le cu clăbuci de săpun, şi zicând:

„Nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei, două, un

2. Pentru „bubă”:
„Bubă albă, neagră, roşie, albastră, cu dalac (antrax), izdat (colici intestinale), bubă domoală, pripită, cu umflături, veninături, căiască, văcească, oiască, căprească, rumăneascl ţigănească, rudărească, ursărească, căldărească, boierească, sârbească, ungurească, franţuzească, latinească, nemţească, din toată ziua, din noapte, din toată noaptea, bubă de 99 de feluri de bubă, buba bubelor, sora ciumelor, ieşi…”

I. Gradaţia. Ex.:

Cum se stânge focul de apa aşa să se stângă deocheturi şi răzmeriturile de la [cutare].
Pentru „buboi”, în Transilvania;
„Buboi, buboi, mare cât un moşinoi, din mare ce eşti, să te treci, să te petreci,

J. Dialogul. Ex.:

Pentru a nu avea „friguri”, cel ce vede prima oară într-un an o barză, dialoghează singur:
„— Barză, barză, — în picioare?
—Două râschitoare.
—În pene?
—Frigurile mele.
—Să te duci 99 de ani cu ele.”

K. „Formula magică”. Această formă de descântec se referă la descântecele care conţin cuvinte neînţelese,
neaparţinând nici unei limbi. Probabil aceste cuvinte au rolul impresionării bolnavului. Ex.:
Descântec „de turbă”:
„De-a prii prifti, de-a mano manolea, de-a codi codaşnic”

L. Povestirea. Ex.:

1. Împotriva „brâncii” (erizipel) se descântă în apă, cu un cuţit. Se face cruce în apă şi bolnavul o bea. Descântătoarea zice un descântec-poveste:
„A plecat furca cu brânca la judecată; furca veni, brânca din trupul lui cutare ieşi, şi rămase cutare curat, luminat, ca Maica Precista ce l-a lăsat.”

2. Împotriva deochiului:

„Se sculă un rumân mare minunat, luă o secure mare minunată, se duse într-o pădure mare minunată, tăie un tufan mare minunat, să te faci mic, pitic, cât un fir de mac, cât un vârf de ac, ba si mai Ce-ai în guşă?
—O căpuşă.
—Dar în chept?
—Lapte fiert.
făcu nouă străchini străchinele, luă nouă linguri lingurele şi se sui pe bordei; puse masă să mănânce.

3. Se mai povesteşte în descântece despre omul mare, despre un om vânt, despre oameni de diferite culori, care prin acţiunile lor vindecă bolile: om roşu, om negru, om verde, om galben. Ex.: De „roşaţă” (pelagră), care se manifestă prin culoarea roşie a organului atins, se descânt;! pisând usturoi cu muchea securii, care este apoi pus într-o cârpă, legat cu fir roşu şi aşezat pe partea bolnavă, descântându-se cu următoarea poveste:
„Veni un om mare roşu, luă o secure mare roşie, tăie un copac mare roşu. Omul tăie aşchiile, sărea brânca baba şi vifor fugea şi [cutare] curat rămânea.” în descântecele de „obrinteală” (infecţie a rănilor), în cele de „năjit” (guturai) şi de „vifor” (dureri de măsele) este invocat omul negru, deşi aceste afecţiuni nu au nici o legătură cu culoarea neagră.

4. În alte descântece se povesteşte despre lucruri care în ordinea firească a lucrurilor nu se pot întâmpla, par absurde, dar care nu sunt imposibile ordinii magice, aşa cum este ea reflectată de mentalitatea arhaică a acestor descântece: a te mişca fără a călca pe pământ, a zbura fără aripi, a mânca fără gură, a apuca fără mâini, existenţa unei porţi de apă sau a unui lacăt de foc. Un descântec de „matrice” (colici) cuprinde asemenea paradoxuri:
„Matrice mătricată, ce vii cu gura căscată, să îmbuci din [cutare] odată? Nu-ţi e frică că oi pune trei cotei bodei şi te-o prinde fără picioare, încheierea descântecelor cunoaşte mai multe formule care sunt de fapt urări de bine şi de sănătate, care ca şi blestemele, urări de rău şi de boală, apelează la forţa magică a cuvântului. Iată câteva exemple de formulă finală a descântecului.
Un rol important al incantaţiei magice – componenta centrală a descântecelor – este recurgerea în scop terapeutic la mecanismele sugestiei verbale. Faptul că majoritatea covârşitoare a descântecelor aparţine medicinei populare umane, şi nu celei animale, pare să îndreptăţească opinia că mecanismul principal al descântecului se subscrie, prin incantaţia magică, domeniului psihoterapiei. în acest sens trebuie reţinut faptul că, în general, succesul descântecului se află în relaţie directă cu prestigiul personal de care se bucură descântătorul în colectivitatea sătească. Unii descântători se bucurau în trecut de omare faima, ce: ajungea chiar de la un capăt de ţară până în celălalt. Puterea de sugestie a descântătorului este întregită de folosirea unui ton adecvat, în funcţie de tipul descântecului {rugăminte, poruncă, blestem), la care se adaugă gesturile rituale şi mimica. Descântătorul veritabil nu recită monoton şi indiferent un text literar, el interpretează (aproape spontan uneori) rolul unui magician, al unui cunoscător al stihiilor. „Atunci cânddescânt – declara o descântătoare -, cuvântul meu este trăsnet, privirea-mi fulger, iar mâna mea furtună”. Asemenea elemente subiective pot avea o influenţă psihică puternică asupra pacientului, dar, în virtutea ritualului magic de care ţin, ele pot acţiona până în străfundurile cosmice al inconştientului, declanşând sau eliberând forţe nevăzute.
Putem spune deci că descântecele, chiar cele de tip povestire, cele în care abundă alegoriile, afurisirile şi blestemele (exorcismele), imaginile, comparaţiile şi metaforele se adresează laturii emoţionale a auditoriului, dar acţiunea psihoterapeutică este întărită de formula finală a descântecului, prin care se urează bolnavului să rămână «curat şi luminat,/ ca argintul strecurat», sau *ca iarba câmpului şi frunza codrului», ori ca rouă de dimineaţă, ca floarea din făneaţă».
Putem întâlni şi situaţii în care descântătorul execută, în cadrul descântecului, cu ajutorul mâinilor sale, pase bioenergoterapeutice. S-a remarcat astfel că vindecătorii populari folosesc mâna dreaptă pentru a lecui cu ajutorul ei bolile şi infirmităţile. Redăm ca exemplu un descântec împotriva durerilor de cap şi măsele.
Descântătorul ia într-o mână aluat sau pâine, sare, un ban de argint şi cărbuni de tei, şi, ţinându-le în mână, le roteşte în jurul capului bolnavului, recintând incantaţia magică:

„Buba ce coace,
Buba ce sparge.
Buba de 99 de feluri,
Buba de 99 de neamuri,
Merge la omul sănătos;
în creieri capului,
In faţa obrazului
în auzitul urechilor,
în lumina ochilor;
Prin foile nasului
Se bagă sub piele,
Prin carne,
Şi prin os,
Prin trup tn jos.
îl împunge
Şi-l străpunge,
Până mai la moarte-l duce.
De-acolo se duce la D-zeu la prânz.

Ajungând în acest moment al incantaţiei magice, descântătorul înconjoară încă o dată capul bolnavului cu
elementele amintite mai sus, apoi, ca şi când i-ar lua durerea cu mâna, îşi coboară încet mâna pe umăr şi, de acolo, pe mâna dreaptă a bolnavului până la degete. Fuge, apoi, la uşă şi, făcând 0 mică groapă cu cuţitul lângă prag, după uşă, îngroapă obiectele cu care a descântat, după care continuă incantaţia magică:

„Argintul l-oi hăznui. Ca oaia la miel,
Io acolo oi veni Ca vaca la viţel,
M-oi întoarce, Ca mama la copil”

În spaţiul carpatic, folosirea mâinilor în scop terapeutic este atestată de mii de ani. Au rămas de la traci mici statuete sub forma unor mâini, aşa numitele „mâini votive”, care se păstrau în casele tracilor, pe altare, fiind totodată reprezentări ale zeului Sabazios, zeu al Soarelui, şi instrumente chirurgicale pentru situaţii de urgenţă. Fiind alcătuite astfel încât au trei degete ridicate, erau utilizate în timpul naşterilor ca forcepsuri sau mănuşi-for-cepsuri. Şi în timpurile noastre, până recent, moaşele românce foloseau tot în scop obstretical, un aşa numit „deget de naştere”. Mâna bolnavului însuşi poate fi implicată în actul terapiei magice. Astfel, până în secolul trecut se executau în Muntenia „oalele de leac”, în care era imprimată mâna celui bolnav: „într-un sat numit Gura Sutei, de pe [râul] Dâmboviţa, se confecţionau de unii olari aşa-zisele «oale de leac», cu motivul decorativ al mâinii celui bolnav, înscris, prin apăsare, în pasta moale, înainte de coacere. Cu aceste oale, în ziua sortită lecuirii, bolnavul şi vraciul sau doftoroaia mergeau în pădurea apropiată, numită Nucet, unde într-un hăţiş se află o «fântână de leac», alături de care străjuia o movilă de oale sparte. în faţa vraciului sau doftoroaiei, bolnavul se dezbrăca în pielea goală şi se întorcea cu spatele la fântână. «Vindecătorul» lua din fântână, cu oala de leac, apă rece, o descânta şi o zvârlea cu putere pe spatele bolnavului, care se înfiora tot. Apoi trântea oala de leac în mormanul de cioburi, exorcizând-o.”