HIPERSENSIBILITATEA POETULUI-FILOSOF

Radu Zagrean

Const. MIU

Poetul Radu Zăgrean publică la Editura Charmides, din Bistrița volumul de versuri Partida de amărăciune. Autorul își structurează cartea în patru secțiuni.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.Este posibil ca imaginea să conţină: text

Prima – Te-aș mai iubi pe-atât – dezvăluie, așa cum apare în poezia care i le împrumută titlul, un suflet ce are nostalgia departelui, un suflet ce tânjește după anotimpul roadelor, ca preaplin al sufletului: „Te-aș mai iubi pe-atât să am putere, / Cu toată toamna prinsă în gutui, / Cu umbrele din vie,efemere, / Cu perele pietroase și pline de pistrui”. Din aceeași plămadă este și poezia Aș… Condiționalul ipotetic este elocvent în acest sens: „Aș fi vrut să rămân cu tine aproape, / Pe plaja îngustă,pe plaja săracă, / În ochii de valuri,cu alge pe pleoape/ Și timpul din vise în vise să treacă.”

Alte creații – ca de pildă Aș vrea…, Vuiet – le putem socoti misive ale toamnei (ale preaplinului sufletului), iar destinatarul fiind o doamnă cu straie ruginii. În prima poezie, formula de adresare, pe care o regăsim repetată în incipitul primului vers  al celor patru strofe („Aș vrea să-ți dau de știre…”), dezvăluie nostalgia unui suflet sensibil, așa cum erau odinioară cavalerii îndrăgostiți, conștientizând cu amărăciune că prea lunga absență rodește amărăciunea unei neîmpliniri: „Aș vrea să-ți dau de stire că-ntr-o carte/ Mă pune toamna asta la grele încercări, / Văd drumuri multe cu marginile sparte/ Și trenuri de cuvinte ce mișună prin gări.// Aș vrea să-ți dau de stire știrea toată: / Chiar orb să fiu la tine aș veni, /Sau dacă nu și n-o să se mai poată/ În ceața asta deasă eu m-aș călugări.” A doua poezie adusă în discuție – Vuiet – este mai răscolitoare, nu numai prin formula de adresare, repetată și ea, și care incumbă motivul dorului sfâșietor, ci și prin registrul verbal diversificat, punându-se astfel accent pe frământarea sufletească a „expeditorului”: „Mi-e dor de tine, doamnă,peste poate, / De pleoape îmi atârnă întrebări, / As vrea sa vin cu trenurile,toate, / (…)// Să trec prin vis ca printr-o înviere/ Și să-ți ajung la inimă un pic.// Mi-e dor de tine doamnă,ca odată, / Cu ochii tăi de struguri să privesc, / Chiar dacă lumea e acum schimbată, / (…)// Mi-e dor de tine fără doar și poate, / (…) Te voi lua cu zîmbetele toate, / Te voi zidi cum te-am zidit întâi. // Te voi lua cu toamna pe vecie, / (…) / Să ne iubim mereu pe datorie/ Și să ne fim cu dragoste datori.” (s. n.). De observat în ultima strofă verbele la viitor, cu valoare gnomică, ilustrând astfel pentru cei doi protagoniști gustul amărǎciunii conştientizǎrii timpului trecător: „Căci va veni o vreme de uimire, / Căci va veni o vreme fără rost, / Nu vom mai ști nimica de iubire, / Nu vom mai ști nici dacă om fi fost.”

A doua secțiune – Când mâine e un zar  – aduce în prim-plan poetul-filosof, Radu Zăgrean, care ilustrează metaforic dictonul Vanitas vanitatum. De aici, amărăciunea unui lucid, hipersensibil, care știe că totul e trecător, chiar și iubirea și visarea: Cât poate fi de amar! / (…) Când totul trece-n zadar/ Și ziua moare atât.// (…) Din dulce rămâne un pic, / Amarul ne pune pe foc.// (…) Când nu se mai poate iubi/ Si nu se mai poate visa! (Zar…). Ilustrative pentru acest concept filosofic (căruia i se subsumează efemeritatea omului, conștient că totul este trecător, dar care se încăpățânează să rămână fidel iubirii, oricâte ierni i-ar troieni sufletul) sunt poeziile Nervuri : „Frunza mea de frunză va muri, /Gândul meu în straiele de mire, / Câte ierni de vorbe vor veni/ N-or să mă alunge din iubire.” și Lacrimă:  „Fă-mă, toamnă, fa-mă să te strig, / Părul tău în plete de rugină, / Împletit cu un batic de frig/ Ca într-o poveste să mă țină.” În poezia Bemol, fiecare partener al cuplului erotic are toamna sa, însă și pentru unul și pentru celălalt zestrea frunzelor-amintiri/ tăceri este semnificativă în trăiri: „Prin toamna mea se-nșiruie păreri, /Prin toamna ta trec mângâieri de ceață,/ (…) // Când toamna mea de toamnă va muri/ Și toamna ta în clopot de rugină, / Atâtea frunze se vor risipi/ (…)// Prin toamna mea se târâie păreri, / Prin toamna ta trec drumuri de lumină, / Cad frunze de rugină din tăceri/ (…)// Când toamna mea de toamnă va muri/ Și toamna ta pe toamnă răstignita, / Se scutură miresmele prin vii/ (…) // Curg lacrimi ca de dor nemărginit/ În toamna mea pe toamnă ta întreagă,/ Cu câtă nerăbdare te-am iubit!/ Și câtă nerăbdare ne mai leagă!” Chiromanție pune în lumină eul poetic conștient că venirea toamnei pregătește cuplul pentru un apus de lume cenușie: „Va ploua cu stropi neștiutori, / Vor striga pridvoarele a vară, / Ce mai toamnă,doamnă și ce nori! / Garnituri de frunze vor opri în gară.// Vine toamna iarăși peste noi/ Cu bujorii ofiliti la tâmple/ (…)// La apus de lume cenușie”.

Partida de amărăciune continuă cu secțiunea N-am decât drumeagul acesta, unde firea iscoditoare a eului poetic se află în legătură cu două motive literare –  cel al drumului și cel al toamnei: „N-am decât drumeagul acesta/ De pietre și praf, / (…) Mă voi opri la un semn de mândrie, / Trist și flămând, / Cu neputința pe umeri/ Și toate miresele mă vor privi/ Cum răscolesc asfințitul…” ; „N-am decât drumeagul acesta/ De pietre și praf, / (…) Mă voi opri la un semn de mândrie, / Trist și flămând, / Cu neputința pe umeri/ Și toate miresele mă vor privi/ Cum răscolesc asfințitul…” (Rămâi).

Volumul Partida de amărăciune se încheie cu o poezie dedicată omului de cultură Radu Săplăcan, pe care am avut onoarea a-l cunoaște la jumătatea anilor optzeci, la Brașov, la colocviile organizate de către redacția revistei Astra. Negațiile din primele versuri relevă procedeul prezenței prin absență, spre a contura astfel sfiala și admirația autorului față de bunul său prieten: „Nu-l pot suna. Nu-l pot chema la o bere pe terasă./ Nu-i pot nici scrie. /  Nu-i pot citi nimic.” Însă, cei doi condeieri pot tăifăsui în voie prin visele ce le-au legat prietenia literară: „Vorbim doar când mai visăm dimineți înmiresmate cu vin de Lechința.” (s. n.).

Acestea sunt ipostazele care ilustrează hipersensibilitatea unui poet-filosof, așa cum se dovedește a fi Radu Zăgrean, în volumul Partida de amărăciune.