LUCIDITATE ȘI IRONIE

constantin-miu

Prof. Dr. Const. MIU

În numărul 4 (16) decembrie al revistei sătmărene – Cronograf -, la rubrica Debut, scriitorul Felician Pop aduce în atenția cititorilor 8 creații ale tânărului poet Adrian Lupescu, mai cu seamă că acesta câștigase Marele Premiu la Festivalul Concurs Internațional – „Octavian Bud” –, ediția a III-a.

De altfel, aceste creații se regăsesc în volumul Aici începe altceva (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2020), care marchează debutul publicistic al lui Adrian Lupescu.

Referindu-se la creațiile acestui tânăr sătmărean, Felician Pop notează: „Poate, pe alocuri, poetul este puțin sentențios dar, la o mai atentă privire, îți dai seama că totul nu este decât un exercițiu ludic desfășurat într-un registru solemn.” (ăn revista Cronograf, nr 4 (16), decembrie 2019, p. 43. Noi considerăm că ronul sentențios și solemnitatea discursului poetic sunt principalele caracteristici ale creațiilor din volumul adus în discuție. Spre pildă, finalul poeziei Obișnuit capătă forma unui panseu inedit. „Doar e lucru știut că/ Mirările devin, încet, / Un soi de obișnuințe…” (p. 16). Tot la finalul altei creații, găsim o formulare sentențioasă, ușor ironică: „Da, știu, cei ce mor împreună vor rata/ Șansa singurătății eterne!” (Cândva, într-o zi, p. 28). În aceeași tonalitate, în Condiție găsim aşa-zisa definiţie a poetului în devenire: „Un om e poet/ Atunci când/ Are drept pereche/ Un cuvânt./ (…) // Un poet e poet/ Doar atunci când/ Cuvântul lui pereche/ Își dă viața pentru el.” (p. 44). Să ne oprim puțin la versurile citate mai sus și să observăm utilizarea prezentului etern, specific formulărilor sentențioase, iar în a doua strofă, pe care am reprodus-o, construcția frazei, cu prezentul ipotetic, justifică nu numai titlul inspirat ales – Condiție –, ci mai cu seamă posibilul crez artistic al lui Adrian Lupescu.

Pe raportul aparență/ esență și falsa implicare (prin folosirea pluralului colectivității), formularea sentențioasă, prezentă în partea mediană a poeziei Niciodată, un cântec… relevă luciditatea tânărului autor: „Desigur, știți bine/ Că nu vom fi vreodată/ Îngeri pe de-a întregul!” (s. n., p. 64).

Concentrată metaforic, transfigurarea morții naturii într-o eternă Înviere apare în poezia Toamnă de miere: „Rugina caldă și veselă/ Răvășește/ Această/ Moarte/ Duioasă de frunze./ În ridul din fruntea toamnei, / Dumnezeu a presărat deja/ Sămânța senină/ A Învierii.” (p. 70).

O altă caracteristică a creațiilor din volumul Aici începe altceva este ironia, cu varianta ei indispensabilă – autoironia. De altfel, mare parte a versurilor deja citate mai sus incumbă – mai mult sau mai puțin transparent – ironia. Bunăoară, aceasta este strecurată într-o paranteză, în poezia Măr, ironia având la bază pluralia tantum: „(Ne mai pârguim și noi/ Între timp).” (p. 21). Acest tip de ironie, cu implicarea eului este una înțelegătoare, când este vorba de soarta colectivității: „Toți visăm un zbor, / Dar stăm cu aripile nefolosite/ Sub pământ.” (Borderline, p. 34).

Însă, în Soldat pe timp de pace, ironia devine caustică și îmbracă haina pamfletului liric, la adresa celor care mimează sacrificiul: „Soldat pe timp de pace, / Maimuțărind/ Marșul războinic. / Soldatul se joacă/ De-a moartea triumfală/ Pe vreme de pace.” (p. 128).

Simțind poate că pe alocuri luciditatea l-a făcut să fie mai dur în a releva realitatea pe care unii o vor fardată, autorul s-a văzut nevoit să recurgă la autoironie, în poezia Presentiment: „Am ceva din/ Indiferența/ Unei gâze de/ Insectar.” (p. 126).

Fără a fi ostentativ în formulări și în mesaje (așa cum cei din generația sa vor să epateze, crezându-se buricul pământului), Adrian Lupescu se dovedește a fi încă d la debutul său în volum un poet autentic, o voce inconfundabilă, cu un discurs poetic bine închegat și cu un mesaj care îi definește personalitatea.

 

Lasă un răspuns