LA MULȚI ANI ROMÂNIA ! 101 ani de la MAREA UNIRE

Centenarul_Marii_Uniri

SEBASTIAN RUSU

1 DECEMBRIE 1918 reprezintă punctul culminant al făuririi României Mari, un proces care a început la 27 martie 1918 prin unirea BASARABIEI cu patria mamă, şi a fost urmată la 30 noiembrie de BUCOVINA. Dincolo de glorificarea acestuia proces istoric fundamental al naţiunii noastre, ROMÂNIA MARE a fost un examen dificil pentru elita politico-militară şi diplomatică de la Bucureşti, care a fost încununat cu succes, după ce Marile Puteri au fost convinse să accepte UNIREA.


sursa foto: Tribuna

Prăbuşirea celor trei imperii (Austro-Ungar, Ţarist şi Otoman) şi impunerea celor 14 principii ale preşedintelui SUA, Woodrow Wilson (libertatea comerțului, tratatele deschise, democrația și autodeterminarea sunt cele care au stat la baza lumii la sfârşitul primului război mondial) la sfârşitul primul război mondial au permis reajustarea frontierelor Austro-Ungariei şi au facilitat unirea Transilvaniei cu România. De asemenea, au girat apariţia statelor naţionale: Cehoslovacia, Austria, Ungaria, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Pe 11 noiembrie 1918, împăratul Austro-Ungariei Carol I al Austriei abdica, iar imperiul dualist s-a destrămat. În acest context, elita politică şi culturală transilvăneană a avut trei opţiuni: unirea cu România, independenţa şi Ungaria, care nu dorea să o piardă sub nicio formă.

Elementul central în pregătirea unirii Transilvaniei cu România l-a jucat mişcarea naţională care era cea mai puternică din teritoriile româneşti ocupate şi avea intelectuali cu greutate: Iuliu Maniu, Alexandru Voievod, Vasile Goldiş, Ştefan Ciceo-Pop sau Alexandru Vaida Voevod. Politica maghiară şi austriacă de limitare a drepturilor românilor transilvăneni  a anulat din start opţiunea unificării cu Ungaria. După asasinarea contelui Tisza, fostul prim-ministru, un simbol al ultranaţionalismului maghiar, la putere a ajuns contele Mihaly Karolyi, un aristrocrat cu simpatii de stânga, cunoscut ca apărător al minorităţilor oprimate.

În acest sens, Partidul Naţional Român l-a delegat pe Alexandru Vaida Voievod să ceară indendenţa Transilvaniei în Parlamentul maghiar pe baza dreptului de autodeterminare al naţiunilor. Acesta nu s-a temut de reacţiile violente ale deputaţilor maghiari şi a pledat pentru preluarea administrării Transilvaniei de către liderii Partidului Naţional Român, prin intermediul unui Comitet Executiv, drept organ de putere, din care făceau parte: Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Theodor Mihali, Al. Vaida-Voevod şi Aurel Vlad.


sursa foto: radio iași

De asemenea, la iniţiativa socialistului Ion Flueraş, pe 31 octombrie 1918 s-a înfiinţat Consiliul Naţional Român (CNR), format din şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (PNR ) şi şase ai Partidului Social Democrat (PSD). Acest organism s-a mutat apoi la Arad unde a publicat un „Manifest” adresat populaţiei, prin intermediul condamna politica de maghiarizare a Guvernului budapestan şi reitera dreptul românilor la autodeterminare.

 

”Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania nu urmăreşte să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârşire de orice clasă stăpânitoare istorică, naţiunea română, prin fiinţa ei însăşi, este întruparea democraţiei celei mai desăvârşite. Pe teritoriul său strămoşesc, naţiunea română este gata a asigura fiecărui popor libertatea naţională, şi organizarea sa în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condiţiunilor de viaţă, unicul mijloc al desăvârşirii omeneşti. Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania nu mai voieşte, sub nici o conditiune, să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărâtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de români statul său liber şi independent”, potrivit textului Manifestului emis de CNR, în Studii şi documente de istorie a Transilvaniei.

Iuliu Maniu s-a temut de balcanismul politicienilor din Vechiul Regat

 

Iuliu Maniu a respins promisiunile liderilor Guvernului de la Budapesta în legătură cu drepturile etnice pentru români întrucât opţiunea liderilor PNR era clară pentru UNIREA cu ROMÂNIA. Pe de altă parte, dincolo de teama faţă de orientalismul moravurilor românilor din Vechiul Regat, elita politico-intelectuală a Transilvaniei îşi dorea UNIREA încă din epoca paşoptistă. De asemenea, Iuliu Maniu dorea ca această unire să se înfăptuiască în anumite condiţii astfel încât dictatura Budapestei să nu fie înlocuită cu cea a Bucureştiului.

Negocierile purtate cu Ionel Brătianu au fost dure şi abia după ce delegaţii românilor din Transilvania s-au exprimat deschis pentru UNIRE, acestea s-au încheiat. Până la Marea Adunare a Românilor de la Alba Iulia, Transilvania fusese un teritoriu independent condus de un Consiliu Dirigent.


sursa foto: historia

 „Ea exprima o anumită rezervă critică faţă de rânduielile din Vechiul Regat, rezultată dintr-un amestec de repulsie faţă de orientalismul moravurilor, mizeria ţărănimii şi imaginea creată de îndelungata propagandă maghiară, ostilă României”, scria academicianul Florin Constantiniu.

Prin manifestul din 18 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român făcea cunoscut opiniei publice româneşti convocarea Adunării Naţionale pentru ziua de 1 decembrie la Alba Iulia, pentru a proclama unirea românilor transilvăneni, bănăţeni, crişeni şi maramureşeni cu Regatul României, pentru aceasta invocîndu-se, principiul wilsonian, cel al autodeterminării popoarelor.

Alba Iulia, locul de convocare al Adunării, avea o semnificaţie specială pentru românii ardeleni întrucât era un important centru dacic, fost voievodat românesc, locul primei uniri politice a românilor sub Mihai Viteazul şi totodată locul martiriului lui Horea, Cloşca şi Crişan.

În zilele premergătoare Adunării Naţionale, zeci de mii de ţărani, muncitori şi intelectuali, cu fanfare şi steaguri tricolore în frunte, în trenuri, în căruţe, călare sau pe jos, au pornit cu mic cu mare spre Alba Iulia, „Mecca Neamului Românesc”.

Convoaie nesfîrşite de căruţe duceau de-a lungul drumurilor mii de oameni spre cetatea în care cu secole în urmă intrase triumfal Mihai Viteazul. „Vin, tot vin, ca puhoaiele verii, cuprind oraşul de jos, îl îneacă cu cîntece şi chiote, cu fîlfăieli de steaguri tricolore, cu vuiete de pasuri şi urcă spre poarta lui Mihai Viteazul, în faţa căreia este o mare de feţe, de drapele şi de căciuli încetinate”, scria un martor ocular al acelor timpuri glorioase pentru naţiunea românească.

Rezoluţia Marii Adunării a Românilor de la Alba Iulia, fundamentul UNIRII

În dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918, în sala Cazinoului militar din Alba Iulia, s-au adunat cei 1228 de delegaţi oficiali, reprezentînd toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ale tineretului universitar. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate. Pe lîngă delegaţii oficiali, era o mulţime imensă de norod, peste 100 de mii, în afara cetăţii, pe Cîmpul lui Horea, ceea dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular.

În mijlocul aprobării unanime şi a unui entuziasm fără margini, în jurul orei 10.00, Ştefan Cicio Pop, în numele Consiliului Naţional Român, a deschis Adunarea, rostind o amplă cuvîntare, în care a evocat principalele momente ale luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania. Acesta a expus trecutul românilor de pretutindeni şi a argumentat necesitate UNIRII, iar Iuliu Maniu a explicat împrejurările în care se realiza aceasta.

După validarea mandatelor delegaţilor, în calitate de preşedinte al Adunării, Gheorghe Pop de Băseşti a evocat continuitatea şi lupta românilor pentru UNIRE.


sursa foto: glasul aradului

La ora 12.00, Vasile Goldiş a prezentat proiectul „Rezoluţiei pentru Unirea Transilvaniei cu România”, care cuprindea principiile fundamentale pe baza cărora s-a înfăptuit UNIREA. În primul articol al Rezoluţiei se proclama că „Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dînşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între rîurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.

De asemenea, din textul Rezoluţiei mai amintim următoarele deziderate: „autonomia provizorie a teritoriilor pînă la întrunirea Constituantei, deplina libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii politice, reforma agrară radicală, legislaţie ocrotitoare a muncitorimii industriale”. După citirea textului „Rezoluţiei”, Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Adunării, a consultat delegaţii dacă Declaraţia trebuie să fie votată în ansamblu sau pe puncte. Răspunsul Adunării Naţionale a fost ovaţionarea minute în şir a Unirii şi a documentelor sale.

În această atmosferă entuziastă, Gheorghe Pop de Băseşti a anunţat cu emoţie UNIREA TRANSILVANIEI pe VECI CU ROMÂNIA.  Vestea votării în unanimitate a Unirii Transilvaniei cu România la ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie 1918 a fost primită de mulţimea strânsă pe Platoul Romanilor din afara cetăţii Alba Iulia cu ropote de aplauze. Simultan toate clopotele bisericilor de pe cuprinsul Transilvaniei au vestit prin sunetul lor vestea UNIRII cu patria mamă.

Pe 2 decembrie 1918, Marele Sfat Naţional a procedat la alegerea Consiliului Dirigent, care avea să exercite funcţii de guvern provizoriu al Transilvaniei în perioada de tranziţie pînă la integrarea acesteia în viaţa politică şi socio-economică a României.

Preşedintele Consiliului Dirigent a fost ales Iuliu Maniu, iar ca membri, avînd calitatea de miniştri au fost aleşi: Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Aurel Lazăr, E. Haţieganu, V. Branişte, V. Bontescu, I. Suciu, R. Boilă, I. Fluieraş, I. Jumanca, V. Lucaciu şi Octavian Goga.

A doua zi, la 2 decembrie 1918, Marele Sfat Naţional hotărăşte să fie aduse la cunoştinţa Regelui şi a Guvernului Actele Unirii de către o delegaţie constituită din Episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, Al. Vaida Voievod, Vasile Goldiş, Caius Brediceanu şi Mihai Popovici. Sosiţi la Bucureşti în 13 decembrie 1918, la Gara de Nord, au fost întîmpinaţi de membrii guvernului, în frunte cu primul ministru, Ion I.C. Brătianu, membri ai Marelui Stat Major, de reprezentanţi ai Academiei Române, de o mulţime de locuitori ai Capitalei.

Pe 14 decembrie 1918, a avut loc o recepţie în Sala Tronului, prilejuită de predarea Actului Unirii, un banchet şi un dineu oficial.

„Vă aşteptăm de o mie de ani – spunea Ion I.C. Brătianu, la banchetul din seara zilei de 14 decembrie – şi aţi venit să nu ne mai despărţim niciodată… Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generaţii. Ea este sfînta tresărire de bucurie a întregului popor român, care de sute de ani a îndurat suferinţele cele mai crude, fără să-şi piardă credinţa neclintită în sosirea acelei zile care ne uneşte astăzi şi care trebuia să vie, care nu putea să nu vie”.

La 24 decembrie 1918, regele Ferdinand I, luând act de hotărîrea unanimă a Adunării Naţionale de la Alba Iulia, îndeplineşte, în lipsa parlamentului dizolvat în noiembrie 1918, actul constituţional, acoperit de o voinţă profund populară, al decretării unirii tuturor ţinuturilor româneşti de dincoace de munţi, Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, pămîntul şi oamenii săi, cu toate împlinirile lor, dar şi cu toate visurile lor.


sursa foto: alba 24

La 29 decembrie 1919, decretul Unirii primeşte putere de lege prin votul dat de deputaţii şi senatorii veniţi în Capitala ţării din toate provinciile României. Marele Sfat Naţional şi-a încetat activitatea de facto la 11 august 1919 şi de jure în 20 noiembrie 1919. Consiliul Dirigent s-a autodizolvat, fapt consfinţit legal la 2 aprilie 1920.

La 4 iunie 1920, prin semnarea Tratatului de la Trianon între Puterile Aliate, între care şi România, pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte, a avut loc recunoaşterea internaţională a unirii, pe vecie,  a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, hotărîtă la Alba Iulia la 1 decembrie 1918.

101 ani de România. ”Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generaţii, ci a întregului popor român”

Lasă un răspuns