CĂLUŞARII – purtători de semnificaţii cultice străvechi

calusarii

prof. Olimpia Cotan – Prună

Călușarii reprezintă participanții la dansul Călușului, dans tradițional românesc, prezent din timpurile străvechi în spațiul românesc.

Călușul este un obicei românesc practicat de Rusalii și ține de cultul unui străvechi zeu cabalin numit de tradiția populară a dacilor Căluș, Căluț sau Călucean. Cunoscuţi numai în România, dansul este o perlă a culturii populare româneşti. Datina Căluşarilor înlănţuie trăirea neîntreruptă a strămoşilor noştri ce ne amintesc că suntem fii ai vetrei solare, unde vortexurile cosmice, energiile solare, sunt semnalate permanent în iniţierile străvechi. Vechea religie este codificată în acest joc ceremonial, depozit unic şi universal de vieţuire.

Este un ceremonial specific geto-dacilor ce se pierde în adâncimea istoriei.

Primele însemnări despre Căluşari provin din istoria antică.  Xenophon, cu 500 de ani î.H., spunea că tracii jucară înarmaţi. Săreau în aer cu multă uşurinţă şi fluturau în mâini săbiile lor. Unul îl loveşte pe altul care cade cu multă dibăcie. Învingătorul îi ia armele şi iese cântând. Restul tracilor îl poartă ca pe un mort. Dar învinsul era nevătămat. Iată cea mai veche mărturie despre dansul războinicilor traci, al Căluşarilor din zilele noastre, consemnată de Silviu Dragomir în Istorii neelucidate, pe care încercăm să le decodăm permanent. Căluşarii sunt semnalaţi în cronicile timpului şi la sărbătoarea lui Mihai Viteazul pe Dealul Furcilor, conduşi de Baba Novac pe Câmpia de la Alba Iulia, dar şi de Ziua naţională şi de Ziua regilor, dar mai ales ei sunt primiţi în curţile tuturor românilor de Rusalii şi nimic şi nimeni nu-i poate şterge din istoria, cultura şi civilizaţia românească.

Tezaurul de înţelepciune strămoşesc este plin de informaţii grupate în solstiţii şi echinocţii care se numeau în vechime Hore (anotimpuri) ale Anului, semnalate prin dansul Căluşarilor. Astfel, sub formă de hore energice închise, alternate cu horele deschise, susţinute de sunetele zurgălăilor, de bătutul pământului cu picioarele, cu bâtele, de comenzile preluate colectiv de la Vătaf – conducător lor, în iureşul ce antrenează întreaga asistenţă cosmică în ritmul paşilor siguri din ceremonia sacră, unică şi specială.

Dansul Căluşarilor se numea în vechime Dansul Borăcenilor, aşa cum scrie Iordache Golescu, care îi întâmpina la conacul său de Rusalii. Borăcenii indică civilizaţia Orelor, Horelor, Herelor, Horaţilor oreeni, arieni multimilenari, dar mai ales a Corinţilor, preoţi dansatori semirăzboinici ce însoţeau Marile Preotese, ce vieţuiau în oraşe, pe ormenişuri, cele mai înalte insule unde au supravieţuit de la Potop, de au salvat Civilizaţia Atlantică aici, în Carpaţii de Curbură.

În vechime, Sân Nicoară, un alt reprezentant masculin al Nicăi.Oră, cu caii săi împingea  Soarele spre Miazănoapte. Căluşarii pregătesc întoarcerea Soarelui spre Miazăzi din ziua cea mai lungă cu ajutorul celor 9 Cai ai lui Sân Toader –Teo.Dorianul.

În tradiţia Căluşarilor sunt prezenţi Caii Solari ai lui Apollon costumaţi în alb, plini de energiile luminii multicolore. Hora Căluşarilor este alcătuită din 9 căluşari, cu 9 formule coregrafice şi contracarează influenţele malefice ale celor 9 Rusalii. Ei sunt mesagerii cosmici ai lui Apollon, mesageri ai luptei luminii împotriva întunericului, ai vieţii vibrânde, energizante cosmic, în care optimismul poate amâna sfârşitul de existenţă pământean, subliniat în mod fascinant de costumaţia unică şi specială a cetelor sacre.

În scrierile antice mesagerii purtau veşminte albe cu panglici multicolore cum este prezentat şi mesagerul lui Eneas catre Latinus la debarcarea învinsului luptător troian. Acest trimis purta pe stindard o năframă albă. Aspectul e preluat de Mihai Eminescu în Scrisoarea III:

Iată vine-un sol de pace / C-o năframă-n vârf de băţ.

 Panglicile în culorile curcubeului sunt prezente şi pe stindardul cu balaur al geto-dacilor care a supravieţuit până în Evul Mediu târziu. Soliile dintre părţile aflate în conflict sunt purtătoarele mesajului benefic al energiilor vieţii. Existau și alte modalităţi de amânare a  morţii din preajma oamenilor: antrenarea întregii existenţe prim semnale sonore, vibraţionale, acţiuni practice de utilizare a plantelor de leac sau a sării – care este nelipsită din bucate. Eugen Costel Popescu surprinde esenţa acestui ritual  în lucrarea De la Atlantida la Calendarul Geto-dacic, bazată pe amânarea Morţii prin diverse forme, dar mai ales prin folosirea plantelor medicinale şi ritualul culegerii acestora care numai grupate în buchete de câte 9 au leac.

Căluşarii sunt o ceată sacră legată prin jurământ în faţa Vătafului şi al celor 8 membri consilieri. Mutul este personajul ce transmite telepatic învăţătura străveche, mai ales că este şi purtătorul celor 9 plante de leac, aspect ce ne trimite în vechimea Femeilor sacre. De regulă femeile, înţeleptele, bătrânele se pregătesc special să culeagă vindecătoarele plante. Sunt bune cunoscătoare ale zonelor cu floră spontană şi deosebesc plantele, după aspectul fizic, dar mai ales după zona unde cresc şi le protejează locul unde răsar şi se maturizează. Culegătoarele plantelor de leac se pregătesc cultic pentru o asemenea activitate prin rugăciuni, post negru, fapte bune, mult amplificate mai ales de Rusalii, la 50 de zile după Paşti. În ziua respectivă, culegătoarea plantelor de leac nu vorbesc cu nimeni până nu rânduiesc plantele la locul special pregătit din gospodărie. În locul de unde culeg plantele fac o rugăciune stând în genunchi, se închină, apoi culeg frunzele ori toată tulpina şi chiar cu rădăcină, dat mai lasă lăstărei şi îngroapă la rădăcină pâine şi sare.

Mutul şi culegătoarele de plante medicinale nu vorbesc indicând astfel înţelegerea telepatică că Rusaliile sunt dotate cu înţelegeri superioare şi omul nu trebuie să răspundă chemărilor acestora.   Mutul din Căluşari gesticulează şi transmite telepatic iniţierea. Are în trăistuţa din vârful prăjinii – Ciocul Căluşului,  cele 9 plante şi un drob de sare, ce vindecă prin atingere bolile. Prezenţa drobului de sare e specifică nord-dunărenilor, spațiul unde se afla solniţa Antichităţii, pe cei peste 300 de munţi de sare de la suprafaţă aflați între Atlantic și Pacific, în Eur.Asia.

Mutul sparge un ou şi aruncă pe fete şi pe nevestele fără copii să fie prolifice. Bolnavul este înconjurat de Hora Căluşului, cu bâtele aşezate în cerc, razant, culcate, peste care sar căluşarii, care strigă formulele magice însoţite de chemarea Hă, Lăi, Şa. Elementul coregrafic specific şi de neegalat este compus din săriturile acrobatice aeriene arătând că ei sunt mesagerii energiilor cosmice aduse de pe înălţimile unde trăiesc marii orășeni, pe ormenişuri, unde trăiesc şi borăcenii, adică marii iniţiaţi ai oreenilor, veche denumire a Căluşarilor, care din vechime era un dans al  preoţilor semirăzboinici, preluat de la corpurile de armată feminine unice pe teritoriul geto-dac, ce însoţeau alaiul Marilor Preotese.

Vătaful atinge cu steagul un dansator, care simulează preluarea bolii, căzând la pământ. Dansatorii sar peste el şi peste bâtele aşezate razant de la cel căzut. Dacă bolnavul nu se ridică este dus de căluşari să-şi schimbe locul, obicei nelipsit la geto-daci, din practica ascunderii copiilor de boală sau vânzării formale către altcineva după care se rebotează ca să scape de vechea identitate. Ceilalţi bat pământul cu picioarele, cu ciomegele alungând prin comenzi magice forţele malefice aduse de Rusalii, iar în loc presară sare.

         Mutul anunţă o lume nouă în care apariţia Bărbatului, coautor necesar perpetuarea existenţei, îşi face loc cu un simulacru de falus, piesă nelipsită, alături de plantele de leac împrăştiate. Dar el nu distruge lumea androginilor cu veşminte lungi ci face posibil ca din hora cultică să izbucnească ce-i cu veşminte bărbăteşti. Moartea şi Căluşarii de lumină, purtători de energii, îl încercuiesc şi închid hora în jurul său, semn că au biruit. Cu spatele la centru, spre Moarte, destramă hora într-o izbucnire de bucurie a izbânditoarei voinţe de viaţă asupra morţii, ce stârneşte voinţa spirituală de îndreptare a lumii născută pe vechi temelii ce coordonează fizic o nouă existenţă, anunţată permanent de Maica Domnului, ce arată de mii de ani apariţia Bărbatului pe care nu-l mai lasă din braţele sale.

Cercetătorul Gh. Şerbana, în publicația sa din revista Studii şi cercetări de dacoromânistică, editată de Academia Dacoromână în 2011, leagă această datină cu vremurile vechi când Isis  înnoadă lumea androgină cu apariţia bărbatului coautor al existenţei umane şi Mutul poartă un Falus copie, din lemn, ca şi Isis din ceară, atunci când a recompus trupul soţului frate, Osiris, învins de Tiphon, aici, în Carpaţi, pe Troian – cum scrie N. Densuşianu, vrând să păstreze tradiţia cultică veche, întreagă, dar s-o mute pe alte meleaguri ca şi cum ea a fost persoana ce-a născut băiatul pe care l-a numit Horus.

Dimitrie Cantemir în Descripţio Moldavie scrie despre Căluţenii ce se adună o dată pe an, între Înălţare şi Rusalii şi poartă măşti. Iordache Golescu în Condica limbii româneşti, scrie că cei ce joacă de Rusalii pe nume Borăceni prefăcuţi în haine muiereşti, imitau vocea feminină, aspect relatat de toţi culegătorii de folclor românesc, aspect ce indică vechimea matriarhală a acestui dans cultic, preluat de către bărbaţii luptători acoperiţi cu măşti. În Dolj femeile participă la Căluşari, ca descântătoare şi sunt numite Crăiţe, aspect relatat cu multă vigoare din zona Vidinului şi Timocului de către Emanoil Bocuţa. (Regăsit în regiunea Oltenia, în sudul României, dansul Căluşului a făcut parte şi din patrimoniul cultural al vlahilor din Bulgaria şi Serbia.)

Iată că vechimea dansului cultic Căluşarii este continuarea datinii străvechi a Borăcenilor din civilizaţia Orelor, înţeleptele Preotese de pe Vatra Soarelui, indicând vremuri îndepărtate de dinainte de Potop când comunităţile umane ale boreenilor, supravieţuitori pe insulele înalte, în grădişte şi ORAşe, au salvat datinile şi Civilizaţia Atlantică.B.ORĂ.Cenii, oamenii mari, trăiau în jurul Orelor, pe ormenişuri înconjurate de ape, ca la începuturi.

Costumaţia căluşarilor este plină de simbolistică străveche. În vechime ei purtau pe cap cârpe, baticuri feminine, coroniţe de plante medicinale, căciuli negre, apoi pălării cu flori naturale ori lucrate cu fire colorate. Mulţi culegători de folclor îi prezintă ca şi cum ar fi travestiţi, şi pe bună dreptate, fiindcă această Horă a Căluşului este preluată din ceremoniile ce însoţeau Marile Preotese Ore, Ornice, din vechime, aşa cum ne spune numele lor străvechi de Borăceni.

De pe banda roşie ce înconjura pălăria se prindeau în spate panglici multicoloreși pe marginea pălăriei se coseau ciucurei tricolori,  mici colţişori ori franjuri – fire scurte ce atârnau, subliniind mişcarea permanentă specifică unui dans al energiilor şi al luptei pentru existenţă. Veşmintele lor albe preluate de la Marile Preotese războinice – Amazoanele se compuneau din:  cămeşa cu mâneci lungi, lungă până la genunchi, cusută cu arnici la gât, pe umeri, la mâneci şi pe tivul de deasupra genunchilor. Pe piept se încrucişează două panglici tricolore, ce se numeau în vechime Orte, pe care le poartă şi preoţii ortodocși în zilele noastre, aspect semnalat şi în iconografia românească. La brâu aveau centura magică, brâul, ţesut în culori ori din piele cu aplicaţii multicolore.

În zilele noastre centura Căluşarilor este ţesută cu cele trei culori din stindardul românesc.

Dansatorii Căluşari poartă pantaloni strâmţi pe picior numiţi iţari şi sunt încălţaţi cu opinci. Nojiţele, cordeluţele din piele cu care se prind opincile, sunt lungi, încrucişate peste iţari sub genunchi. La glezne şi sub genunchi sunt prinşi clopoţei, numiţi zurgălăi. Fiecare căluşar poartă  un ciomag, bâta, pe care în vechime se sculpta un cap de căluţ, ce punctează momentele cheie ale ceremonialului, columne de înţelepciune, expresie a forţei omului care îşi împletește influenţele terapeutice cu şuvoiul de energii cosmice şi telurice de la răscruci.

Răscrucile sunt locuri de unde se încheagă ceata de Căluşari pe o movilă. În acelaşi loc se sparge Căluşul, înconjurând movila, bătătorind locul în care au îngropat Ciocul Căluşului şi drobul de sare, cu alaiurile sonore, vibraţiile zurgălăilor, strigături cultice codate din străvechimea multimilenară geto-dacă. Melodiile de joc din Căluş se bazează pe formule melodico-ritmice repetitive, care au capacitatea să inducă transa şi să faciliteze transferul energetic de la căluşari la persoanele bolnave (Constantin Secară).

Căluşarii sunt emblema iniţiatică şi cultică a strămoşilor noştri, o formă contemporană de supravieţuire a cultului calului, ceremonial moştenit de români de la strămoşii lor autohtoni, geto-dacii. În calendarul tradiţional sunt atestate trei tipuri de dansuri căluşăreşti: Căluşul la Rusalii, Calul şi Căiuţii la Anul Nou, Căluşerii la Crăciun şi Rusalii. Cel mai cunoscut dintre acestea, Căluşul, a fost declarat la 24 noiembrie 2005 capodoperă culturală a omenirii şi inclus pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO. (Ion Ghinoiu)

BIBLIOGRAFIE:

Eugen Costel Popescu; De la Atlantida la calendarul Geto-Dacic, Editura MJM Craiova, 2009;

Iordache Golescu; Condica limbii românești;

Silviu Dragomir; Istorii neelucidate, Editura Lucman, 2007;

  • revista Studii şi cercetări de dacoromânistică – 2011, an 1, nr 1, Bucuresti.
  • https://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83lu%C8%99arii

 

Lasă un răspuns