MIRCEA DRUC: IUBIREA și PACEA (ca stratageme imperiale)  

Mircea Druc

 

Digresiune

”Înțeleg că spui că sunt iubire, de exemplu, și că toți suntem iubire; că suntem făcuți din iubire, că asta e Cine Suntem. Ei bine, știi, cred că sunt o persoană iubitoare, vreau să fiu o persoană iubitoare. Încerc să fiu o persoană iubitoare, dar prea adesea spun ceva sau fac ceva sau sunt ceva care pur și simplu nu e prea iubitor. Ori nu iubesc Pământul, ori nu mă iubesc pe mine sau, cel mai trist pentru mine, mă comport într-un mod nu prea iubitor față de celălalt. Vreau să trec peste asta. Vreau să depășesc acest nivel. Vreau să trec dincolo de el. Intru în prima treime din al șaptelea deceniu pe acest Pământ și vreau să văd mai mult progres. Cât timp, of, cât timp îmi va lua asta?”(Mărturia lui Neale Donald Walschîn Conversații cu Dumnezeu,vol. 4, Trezirea speciei).

Încă din adolescență, mă stingherește folosirea abuzivă a vocabulei ”iubire”. Pre limba Imperiului sovietic – eliberator (prin definiție și vocație) al noroadelor asuprite – nu era decât  ”iubire” în toate celea, oriunde și oricând. Pe mine, însă,  ”purtând blesteme în cerul gurii drept moștenire din părinți”, mă oftica când auzeam la tot pasul: «МылюбимСталина»,  (”Noi  iubim pe Stalin”), «МылюбимМолдавию» (”Noi iubim Moldova”), «МылюбимКишинёв» („Noi iubim Chișinăul”).Din anii studenției, preceptul biblic – ”Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”, neavând  un real suport biopsihic,  l-am substituit cu ”Fă tot posibilul ca să meriți iubirea aproapelui”.Acum, anticipând o întâlnire, o interacțiune sau o experiență cu altă persoană mă resetez, spunându-mi: ”Poartă-te cu alții așa cum ai dori să se poarte și alții  cu tine”.  Și, întotdeauna, m-a interesat mai mult  psihismul (viața psihică) a practicanților religioși decât confesiunile lor.

Creștinii, de două mii de ani încoace, rostesc mereu formula  cu ”iubirea aproapelui”.Dar regnul uman procedează diametral opus. În zilele noastre, mass-media titrează zilnic informații de genul: ”Canibalii  din Krasnodar”; ”Monstrul din Caracal”;  ”Un savant suedez propune să revenim la canibalism”; ”Un copil de 14 ani a împușcat mortal toți membrii familiei sale”… Iar pământenii, la nivel individual și chiar național, s-au  cam săturat de societatea de piață, de fraude bancare, de încrengături mafiote în toate sferele de activitate umană.Crizele interminabile prin care trecem  reprezintă consecințele unor configurații istorice. Problema e mult mai profundă decât lipsa excelenței în educație.Sau natura opresivă a economiei corporatiste globale. Schimbarea necesită mult mai mult decât  reorganizarea instruirii la nivel național sau tragerea la răspundere a oligarhilor,a corporațiilor transnaționale pentru consecințele umane și ambientale ale activității lor.

Monoteiștii, derivați din tradiția biblică, se confruntă, în plan teoretic, cu un pluralism confesional generalizat. Dar și cu ideea  unei  eventuale religii universale. Iar din punct de vedere practic, se pune în discuție statutul acestei religii, mai ales, efectele posibile în evoluția statelor și națiunilor. Pare important/interesant că și această religie în devenire, unică și singulară, s-ar axa tot pe Iubire și Pace. Or, locuitorii Planetei ignoră potențialul de Iubire și Pace al religiilor instituționalizate.Și, alarmați  de manifestările lor violente, devin tot mai sceptici. Nu cred, însă, că ar fi cazul să ne angrenăm în subminarea  tradiționalelor confesiuni creștine, islamice, budiste, iudaice etc. Incontestabil, în toate religiile există aspecte pozitive. Datorită sugestibilității și efectului placebo, rugăciunea sau atingerea moaștelor, mantra și alte practici religioase ajută bigoții în multe situații de viață. Adevăratele probleme rămân Iubirea și Pacea. Și, bineînțeles, pretențiile istorice revendicate de fiecare religie în parte și complicitatea lor cu Imperiul. De-a lungul mileniilor, Imperiul a creat religii, revoluții, teocrații și ideocrații. Și cele patru Internaționale – Deminternul, Kominternul, Fininternul și Hominternul – având fiecare la bază Iubirea și Pacea,  sunt, de asemenea,  opera Imperiului. Numai că  în viața reală nu există Iubire fără Ură, nici Pace fără Război, nici Teză fără Antiteză și nici Optimism fără Pesimism.Actualmente, Imperiul conștientizează necesitatea unei noi religii. Iar  Etnoresurecția versus Imperiu devine realitate.

Imperiul

Termenul  Imperiu nu este o metonimie;  el se referă  atât la modelul imperial clasic, cât și la  un sistem de guvernare invizibilă; această conducere neteritorializată integrează treptat spațiul întregii lumi în interiorul Imperiului cu frontierele sale deschise și într-o perpetuă extindere. Expansiunea și organizarea violentă a ierarhiilor sociale (două dintre tarele Imperiului) au avut  câștig de cauză în ultimele cinci milenii. Actualmente, însă, poverile Imperiului depășesc puterile indivizilor și ale națiunilor. Imperiul amenință însuși viitorul omenirii.

 Imperiul pune accentul pe capacitatea umană demonstrată de a urî, a concura și a folosi violența pentru a domina în linie dreaptă: individ –  popor –  națiune –  Umanitate. Imperiul,modelând rețele de comandă, gerează niște identități hibride, ierarhii flexibile și  multiple schimbări. Drept exemplu elocvent servește Pax Romana (Pacea Romană) – un fenomen istoric marcat de universalitate. Valoarea conceptului depășește frontierele propriu-zise ale unui stat din Antichitate. Pax Romana a elaborat și impus Umanității  diverse criterii de organizare a vieții sociale, concepte de pace, sisteme de ordine internațională, modele de structurare a raporturilor politico-militare pe spații geo-politice largi. Pax Romana a inspirat  pe artizanii  cunoscutelor stratageme imperiale precum Pax Christiana, Pax Mongolica, Pax Sovietica, Pax Britanica, Pax Americana, Pax Europea, Pax Russica, Pax Sinica și altele de același gen.

Pax Romana

Imperiul Roman  era  cea mai mare putere a lumii antice. Pentru  elitele imperiale, Pax Romana  a însemnat împlinirea misiunii Romei – crearea unui ”Stat al Lumii”, care să ofere pace, securitate, civilizație ordonată și domnia legii. Printr-un  edict din anul  212  al erei noastre, cetățenia romană, acordată treptat, a fost extinsă, în cele din urmă, la aproape  toți oamenii  liberi.  Orașele Imperiului Roman aveau rolul de  centre  ale civilizației  greco-romane, care s-a răspândit până în cele mai îndepărtate limite ale lumii mediteraneene.

Deși Imperiul a cauzat întotdeauna  nefericirea  celor mulți, în special  a popoarelor  subjugate,  Pax Romana era  numită  ”Epoca Fericirii”. Poeții o celebrau ca ”avanpremiera epocii de aur”.  Istoricii, însă, ironizează  așa numitul  ”triumf al Păcii și Iubirii”: în perioada Pax Romana împărații au avut de înfruntat frecvent rebeliunile din colonii. Iar creștinii monoteiști, tot mai numeroși, nu respectau obligativitatea acceptării cultului împăratului-zeu și erau persecutați peste tot. Ulterior, politeiștii au fost  persecutați  cu aceeași cruzime, de către monoteiști, după ce  creștinismul  a devenit  religia de stat a Imperiului  Roman.

Există, totuși, o tradiție care susține că Pax Romana ar exprima, chipurile, unitatea valorilor politice și cultural-religioase existente în Imperiu. Prin romanizarea forțată a popoarelor cucerite, combinată cu asimilarea diverselor valori neromane, statul multietnic cu centrul în Mediterana,  a forjat o unitate spirituală a zeci de milioane de oameni. Un aport esențial în acest proces l-au avut școala, administrația și armata. Legislația, la rândul ei, a uniformizat comportamentul juridic al locuitorilor, a justificat concentrarea puterii în mâinile monarhilor din Roma și Constantinopol; această legislație a stimulat voința supușilor de a fi cetățeni romani – ca și orgoliul lor – și a favorizat atașamentul față de statul roman și patria comună. Perioada de concordie și pace (aproximativ, între anul 27 înainte și anul 180 după Cristos) s-a extins, de asemenea, în Africa de Nord și Persia. Prin romanizarea unor popoare italice, celtice, tracice, inclusiv a unii mic segment al geto-dacilor – s-a obținut o omogenizare etno-culturală a Imperiului Roman. Totodată, diverse state”aliate”  sprijineau imperiul, dar, până la urmă, conducătorii acestora s-au substituit autorităților  romane.

Imperiul Roman politeist, cu toată reputația sa negativă era, în realitate, tolerant față de religiile străine.  Părinții Bisericii fac mereu conexiuni teologice între Pax Romana și Divina Providență, care au favorizat o lungă perioadă de liniște. Acest factor a facilitat răspândirea pe pământ a păcii adevărate, Pax Christi, sau pacea lui Dumnezeu. Dramaticele evenimente din secolul precedent și forțele cosmice au pregătit terenul, au creat condițiile necesare. Și, aproape de mijlocul celor  40 de ani ai ”Epocii lui August”,în Iudeea se năștea  un copil.  A avut o viață pământească scurtă. Înainte de moartea sa, o mică sectă  ebraică  a început să-i predice învățăturile. Ulterior, secta a devenit o religie de sine stătătoare.

Așadar, religia creștină s-a născut într-un loc și într-un moment de pace și prosperitate;  într-o lume în care  a avut posibilitatea să germineze, să înflorească, să crească și, în fine, să prospere. Biserica spune:împăratul roman August  s-a declarat  ”salvatorul  lumii”, ”primul între egali”.  Dar Isus, copilul care s-a născut  la mijlocul domniei sale,  este adevăratul Salvator al lumii și Principele Păcii. Și Pacea lui Cristos este  o pace care există în noi, chiar și atunci când lumea este implicată în conflicte militare  și intrigi politice similare cu cele din Roma secolului I AC. Avem cu toții  oportunitatea să trăim  în era Pax Christiana  și să fim  destinatarii  păcii  care e cu noi, pacea care ni se dă.

Totodată, în diverse țări, revine în discuție ”o fraudă”, atribuită Imperiului Roman și anume – ”Mitul lui Cristos”. Acum două milenii, la Roma, în rezultatul unui puci, clanul Flavienilor de origine iudaică a prelut puterea. Instituind o nouă dinastie imperială, flavienii doreau ca Cezarul să devină o ”zeitate” în ochii popoarelor cucerite.Autoritățile imperiale, după ce au aplicat fără succes tacticile convenționale de opresiune, au pus în practică o stratagemă formidabilă. Ideologii noii dinastii, constatând că operațiunile militare nu dădeau rezultatele scontate, au recurs la ceea ce numim în prezent PSYOP. Au formulat atunci un obiectiv-cheie: Iubirea și Pacea. Și, astfel, au reușit să controleze, în bună măsură, mulțimile recalcitrante din colonii. Dinastia Flaviană și-a dat seama că ar putea fructifica vechile credințe ale evreilor. În Iudeea, diverse secte evreiești reprezentau un focar constant de violență și rebeliune. Acestea  așteptau venirea lui Mesia – un profet belicos care urma să-i alunge pe insuportabilii cotropitori romani. În contrapondere, ideologii imperiului au inventat mitul unui Mesia pacifist.

Ingeniozitatea imperială a constat într-o subtilă înlocuire a unui Mesia al Urii  cu un Mesia al Iubirii.Profeția  venirii lui Mesia a devenit  venirea unui împărat din dinastia flaviană. Adevărata sa menire era  să-i determine pe rebeli să se supună Cezarului, să-și achite taxele și impozitele. Și, la 40 de ani  de la moartea  lui Isus,  (anul 33 al erei noastre) se întâmpla ”cea de a doua venire”. Aceasta coincidea  cu venirea la putere a ”zeului” de la Roma – împăratul Vespasian Flavius. Anume el a împlinit ”profețiile” lui Isus legate de ”cea de a doua venire”: distrugerea Ierusalimului, înconjurarea urbei cu un zid și moartea unei generații  de oameni după  înalțarea  sa  la ceruri. Astfel,  cele două  dictoane  arhicunoscute  –  ”Redditeigiturquae sunt CaesarisCaesari et quae sunt Dei” („Dați Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!“) și  ”Diligesproximumtuumsicut te ipsum”  (”Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”) au  pus bazele creștinismului, care, inițial, nu ar fi fost o religie, ci o sofisticată stratagemă imperială  de manipulare a mulțimilor.

Exegeții care neagă istoricitatea lui Isus și dispun de probe caută să informeze opinia publică. Numeroasele cărți și filme  despre”conspirația Imperiului Roman” provoacă ura creștinilor. Aceștia resping vehement orice dezbatere  pe această temă catalogată ca fiind  ”satanistă”. Însă, multor oameni datele excepționale le confirmă ceea ce gîndesc, dar nu au curajul să declare deschis.Inițial, creștinismul  a fost o ”afacere  de  famile” a  dinastiei  imperiale. Între anii 92 și 99  ai erei noastre, un nepot  al  lui Titus  Flavius devine Papa Clement I. Din acel  moment, influența Imperiului  asupra bisericii, în general, și asupra creștinismului în particular, nu mai poate fi camuflată. Clement I e considerat părintele tuturor bisericilor creștine, fiind venerat  ca un sfânt martir.  În biografiile sale, rareori se menționează faptul că era rudă de sânge cu împăratul roman. Însă, cercetătorii meticuloși ai dinastiilor imperiale știu:  primul papă ”făcea parte din familie”, împreună cu Flavia Domitilia, prima sfântă venerată de bisericile creștine. La începutul secolului al IV-lea, Biserica declara că ”două rădăcini ale binecuvântării, Imperiul Roman și doctrina pietății creștine, au lucrat împreună în folosul oamenilor și aceasta la porunca expresă a lui Dumnezeu”.

Cu certitudine, nici un imperiu nu a reușit vreodată  să domine efectiv și permanent  popoarele subjugate. Inițial, Imperiul Roman recurgea la anumite măsuri psiho-socio-terapeutice cu efect de convingere și, mai ales, de constrângere. În diverse situații, Pax Romana și ulterior  Pax Christiana au stimulat deportarea unor populații cu potențial recalcitrant, sau vizibil ostile față de autoritățile imperiale. Astfel, imperiul diminua riscul apariției unor noi adversari. Popoarele neuniform creștinate, din interiorul imperiului, și cele încă necreștinate, aflate în jurul frontierelor, erau pacificate  concomitent. Strămutarea unor întregi populații (din teritoriile de origine în zone îndepărtate ale imperiului), se făcea și din rațiuni militare. Aceste resurse umane erau exploatate din plin. De regulă, când populațiile deportate deveneau un pericol prin forța lor,  împărații luau măsuri  pentru integrarea acestora în structurile sociale și, în mod special, în structurile  militare al imperiului.

De reținut: Roma  era sufocată de refugiați  și migranți. Aceștia, ca și în zilele noastre, forțau ușile de intrare în Imperiu, ca să iasă  apoi prin geamurile sparte și zidurile dărâmate tot  de ei.  Traian, împăratul roman creștinofob, a decis să curețe catacombele capitalei; creștinilor, veniți din Iudeea, le-a promis libertate confesională, iar delincvenților din toate coloniile imperiului – amnistie generală. Dar strict, cu o singură  condiție: bărbații să se înroleze în cohortele secătuite, iar femeile și copii lor să vină în urma legiunilor, care porneau spre Dacia Felix.

Pax Christiana

Dintotdeauna, Imperiul căută să exploateze orice adversitate dintre națiuni și extenuarea lor militară în lupte interne. Urmând tradiția  Pax Romana și aplicând metodele Pax Christiana, Imperiul folosește, în mod creativ, stratagema Divide et impera, exploatând virtuos predispozițiile  ostile ale unor națiuni  contra altora. Pax Christiana a înregistrat cea mai mare performanță în cadrul Imperiului Roman de Răsărit – un stat teocratic în care guverna Dumnezeu prin interpușii săi – împărații (basileii bizantini); aceștia doreau să suprapună pe pământ perfecțiunea  Ierusalimului ceresc. Scopul lor principal  era evitarea unor eventuale atacuri  din afară contra imperiului. Prin Pax Christiana, inspirau subtil diverse conflicte între potențialii adversari, după care urmăreau menținerea  unui relativ echilibru, pentru a nu provoca  vreo una  dintre părțile beligerante.Împărații, prin asmuțirea inamicilor și declanșarea beligeranței între popoarele străine, obțineau un profit maxim, întărind imperiul și  șubrezind totodată forța adversarilor. Diplomația, convingerea și tactica militară, utilizate  în egală măsură de către Pax Christiana, în scopul evitării atacurilor din afara imperiului, avea  un mare avantaj – nu cauza  daune  materiale sau umane. Diverși împărați bizantini au știut să înfrângă adversarii instigându-i pe unii contra altora; astfel, printr-o cât mai mică vărsare de sânge, ei obțineau o pace statornică și liniștea dorită.

Pax Christiana, în  versiunea sa bizantină, avea la bază multiple principii, postulate și stratageme. De exemplu:

– extinderea influenței imperiului  și  anihilarea din start, pe teritoriul străin, a unor atitudini  anti imperiale  sau creștinofobe;

– obținerea păcii prin negocieri, evitând, pe cât posibil, calea militară și acceptarea războiului doar în ultima instanță;

– formarea și întreținerea unor rețele de spioni, destabilizarea cu ajutorul lor a  situației  interne  în teritoriul potențialului inamic, pentru ca Imperiul Bizantin să câștige lupta înainte de a o începe;

– efectuarea de către agenții bizantini a unor acțiuni subversive în interiorul altor țări pentru demoralizarea potențialului  adversar  și  excluderea unui eventual conflict cu imperiul;

– activarea în statele puternice a agenților de influență, care sponsorizau clanurile rivale, susținând facțiunile filobizantine în lupta lor contra conducătorilor talentați și suverani în plină ascensiune;

– dezamorsarea conflictelor, chiar din palatele puterilor vecine, cu ajutorul misiunilor comerciale bizantine, care mituiau clicile rivale și colectau informații secrete despre capacitatea militară a potențialelor adversari ai  imperiului;

 – întreținerea, pe cheltuiala statului, a numeroase persoane instruite și trimise în ținuturile inamicilor pentru culegerea informațiilor, cunoașterea exactă a situației din regiune, prezentând-o din timp  compatrioților  pentru  luarea  măsurilor necesare;

– constituirea  unui ”spațiu  defensiv”în care se aplanau diverse intenții de atac asupra  imperiului  prin  întreținerea unor rețele de ”prieteni” în statele imediat vecine; acestea controlau indirect și evenimentele din teritorii situate dincolo de statele aflate în sfera de influență bizantină;

– utilizarea în relațiile cu monarhii vecini a ”prestigiului imperial” transformându-i în clienți ai monarhilor  bizantini; sau măcar intrarea  țărilor acestora  în sfera  de influență  a  imperiului;

– folosirea unei game largi de cadouri, bani, veșminte scumpe și acordarea de titluri  și demnități  ale curții  împărătești conducătorilor altor state, incluzându-i astfel în rețeaua imperială bizantină;

– acordarea demnităților imperiale prinților străini care, obținând titluri transmisibile ereditar, deveneau insesizabil supuși ai împăratului bizantin, încât  orice atitudine ostilă nu mai reprezenta decât o simplă revoltă;

– aplicarea politicii clientelare, patentată de vechiul Imperiu Roman, și anume: potențialii inamici din exteriorul frontierelor   erau angrenați  printr-o serie de măsuri și  acțiuni în  sfera de influență bizantină, neutralizând astfel  o intenție conflictuală a acestora față de imperiu;

– stabilirea de-a lungul secolelor a unor alianțe matrimoniale între dinastiile bizantine și dinastiile  altor state, împăratul devenind șef al  unei  ”familii de regi”, care influența acțiunile conducătorilor  statelor vecine,  iar o revoltă ulterioara din partea acestora  ar fi reprezentat ”o  crimă  contra familiei”;

– convertirea  la creștinism a popoarelor din afara frontierelor prin prisma unui contract  teocratic cu Imperiul Bizantin, prin care  proaspeților creștinați nu li se accepta  decât obediența față de Dumnezeu și, implicit, față de alesul lui pe pământ, basileul constantinopolitan;

– folosirea  călătoriilor și a misiunilor diplomatice (nu în sensul actual al termenului) cu scopul de a amplifica influența imperiului în teritoriile suveranilor vizitați, folosind sofisticate tehnici și  criterii  de selecție a ”călătorilor-diplomați”, care reprezentau interesele împăraților bizantini în afara frontierelor.

Așadar, Pax Christiana, fiind în esență  o stratagemă imperială cu bătaie lungă, în afara laturii sale religioase, comporta și o latură politică inseparabilă. Popoarele libere, renunțând la religia lor, treceau la creștinism, acceptau misiunea Bisericii și plasarea noilor forme teocratice de conducere din țările lor sub autoritatea Patriarhiei Ecumenice. Astfel, prozeliții deveneau  inevitabil  supușii  împăratului. Intrarea popoarelor din afara imperiului teocratic bizantin  în ”familia  popoarelor creștine” însemna  intrarea lor în mod automat și  în ”familia bizantină”. Și, deoarece  monarhia bizantină era una teocratică, popoarele convertite la creștinism,odată ce îl acceptau pe Dumnezeu,  erau obligate să accepte, fără careva condiții, și supremația alesului Său pe pământ. Basileii considerau o atare supunere ca fiind din partea unui ”membru al familiei lor”. Orice revoltă contra  imperiului era un sacrilegiu, un război contra împăratului,  o rebeliune a ”fiului” contra ”tatălui”. Prin prisma teocrației bizantine era inadmisibilă, condamnabilă orice luptă  între frații creștini. Ulterior,  confruntările militare, între imperiul în declin și popoarele convertite la creștinism, nu aveau drept scop anihilarea monarhiei bizantine. Era, mai curând, o doleanță firească  a unor membri ai  ”familiei creștine”  de a revendica tronul  și de a  reface unitatea imperiului creștin-ortodox  pe cale de destrămare.

Pax Christiana, transpusă în practică de Imperiul Bizantin, a fost interpretată de occidentalii contemporani ca o atitudine duplicitară și lipsă de eroism din partea suveranilor. Obsesia împăraților pentru evitarea conflictului armat, i-a determinat pe  occidentali – în  cadrul Primei Cruciade- să numească atitudinea bizantină drept lașă și vicleană.  Cruciații belicoși  nu erau  dispuși să aprecieze faptul  că un  general  bizantin, călit în multe  bătălii,  recuperase unele teritorii din Asia Mică fără lupte și vărsare de sânge, utilizând diverse stratageme, inclusiv Iubirea creștină și Pacea lui Cristos. Pax Christiana,  practicată de împărații bizantini,  prefera pacea războiului, deoarece  ”pacea  aducea salvarea popoarelor, iar războiul le distrugea”. Acest principiu,promovat  obsesiv de bizantini, venea în conflict direct cu ideea războiului sfânt, practicat de arabii care atacau frontierele de est ale imperiului.

Creștinii bizantini rămâneau șocați de atitudinea cruciată: războiul sfânt, pe care ei, creștinii,  îl reproșau de secole musulmanilor, îl vedeau practicat de creștinii occidentali, cu toate excesele cruciadelor. În abordarea bizantină, sensul excluziv al  raportului ”pace-război”  putea fi inversat  doar dacă imperiul era atacat  de inamici, situație în care  o atitudine belicoasă era justificată  și susținută. Lupta armată, ca mijloc de rezolvare a diverselor litigii, era  acceptată  de Pax Christiana  bizantină  doar ca soluție extremă. Numai unii  generali  incompetenți, în timp de pace, incitau dinadins pe vecinii lor la război. Nu țineau cont de faptul că scopul principal al fiecărui război nu poate fi decât obținerea unei păci durabile. Astfel, Pax Cristiana, deviată și idealizată de-a lungul secolelor, a reprezentat Pacea,  ca formă de existență a unicului Imperiu creștin.

Pax Sovietica

După dezagregarea imperiului clasic, al țarilor ruși, Pax Romana și Pax Christiana  au evoluat în stil bolșevic. Xenocrații Kominternului, preluând puterea în urma loviturii de stat din octombrie 1917, au exterminat dinastia Romanov.  Și, în locul unui imperiu  axat pe ortodoxia pravoslavnică, au edificat  treptat unul de tip nou  – Imperiul ideocratic bolșevic,recte URSS. Expansiunea  imperială  a fost înlocuită cu sloganul  «Борьба за мир»”  –  o  Pax  Romana  sui generis. Iar ”solidaritatea proletară” a eliminat  ”Iubirea lui Isus” și ”Pax Christiana”.Teoreticienii marxism-leninismului  speculau o teză falsă:  proletariatul asuprit este pacifist, iar proprietarii asupritori promovează conflictul, sub orice formă. La demonstrațiile de 7 noiembrie și 1 mai, muncitorimea, țărănimea și intelighenția purta, în mod obligatoriu, numeroase pancarte cu sloganele  de genul «Миру мир!»  și «Дружба народов!». Propaganda sovietică a inventat și vehiculat  aceste formulări în contradicție flagrantă cu realitatea.  Schema simplistă și confuză punea în contrast lagărul socialist cu lumea capitalului – primul iubea pacea, al doilea, războiul. În același timp, proletariatul chema la revoluția mondială folosind mijloace  violente, inclusiv lupta armată,  în scopul  instaurării,  după ce ar fi cucerit puterea, a păcii eterne. În realitate, regimurile comuniste iubesc conflictul, așa cum îl iubesc toate regimurile totalitare de orice fel și dintotdeauna.

Din start, confruntarea bolșevicilor cu Biserica  pravoslavnică era marcată  de violență și  coercițiune cruntă.  Nu aveau loc  execuții  sporadice, ci  acțiuni planificate. Ideocrația  vedea în  religie ”opiumul popoarelor”. Și,  în instituția ecleziastică,  principalul suport al monarhiei. Abia ajunși la putere, bolșevicii au supus persecuțiilor aristocrația, burghezia și membrii partidelor politice, inclusiv a celor de stânga. Lenin, și colaboratorii săi  apropriați,urmăreau distrugerea religiei pentru a realiza obiectivul suprem –  formarea  ”omului nou”, care, în mintea lor, nu putea fi decât ateu.Sistematica persecuție anticreștină, inițiată de Lenin,  a fost  continuată de Stalin.

Imperiul ideocratic bolșevic, moșit de Internaționala Comunistă a înlocuit Pax Christiana cu ”solidaritatea proletariatului mondial”. Aceasta a dus la agravarea instinctelor belicoase. În 1918, Patriarhul Tihon a adresat o scrisoare Sovietului Comisarilor Poporului  din care traduc: ”Ați împărțit tot poporul  în  țări  antagoniste  și  l-ați  angrenat  într-o  crâncenă luptă fratricidă fără precedent. Iubirea lui Cristos ați înlocuit-o fățiș cu ura și în loc de pacea promisă ați dezlănțuit artificial lupta de clasă. Și nu se întrevede sfârșitul războiului pe care l-ați provocat, dorind să obțineți, cu mâinile muncitorilor și țăranilor ruși, triumful  unei fantome –  alias   revoluție   mondială”.În mai 1922, Patriarhul a fost arestat. Dar bolșevicii n-au avut curajul să-l execute imediat, cum procedau, de regulă, cu adversarii lor. L-au ținut  complet izolat, într-o mănăstire devastată, transformată în închisoare pentru  anumiți demnitari de rang înalt.

După arestarea Patriarhului, o parte dintre episcopi l-a trădat,  condamnându-l pentru că ”s-a opus  guvernului  bolșevic în problema bisericii ruse din diaspora”.Cinci episcopi au semnat ”declarații de loialitate” față de noul regim  negând întâietatea Patriarhului Tihon. Unul dintre  acești episcopi a fost numit  Mitropolit-primat.Între timp, Guvernul Rusiei se confrunta cu probleme   cumplite– foamete, război civil, criza economică și, mai ales, scăderea drastică a exporturilor. De aceea, dând curs numeroaselor apeluri ale partenerilor externi, l-a eliberat pe Patriarh. Episcopii colaboraționiști au rămas dezamăgiți, dar n-au protestat. Numeroși credincioși se adunau să-l vadă, să-l asculte pe cel care ”se opunea cu atâta verticalitate unui  regim ateu și criminal”. Spre indignarea bolșevicilor, majoritatea credincioșilor solicita reinstalarea monarhiei.Iar cronicarii timpului relatau: ”Într-o noapte de decembrie, lungă și întunecoasă, (în Rusia se lăsase demult întunericul), Patriarhul, aflat în detenție, a văzut  prin gratiile de la fereastra celulei cum a fost scos în curtea mănăstirii  și  executat Iacov Polozov,  secretarul său. Din acel moment sănătatea i-a fost afectată iremediabil și, în martie 1925, inima  bătrânului Patriarh a cedat”.

Politica leninistă,  ostilă față de orice religie,  și persecutarea clerului vor fi suspendate  ca urmare a invaziei naziste;  Stalin și-a dat seama:  mobilizarea  populației contra inamicului era posibilă doar  prin reconstituirea vechiului legământ între creștinism și  patriotism. Atunci a început un NEP religios stalinist, acordând Bisericii un spațiu de libertate. Dar  a fost de scurtă durată.A urmat aservirea Patriarhatului Moscovei obiectivelor politice ale Imperiului sovietic. Drept consecință, în URSS și în țările lagărului socialist, a continuat eliminarea  violentă a Bisericii greco-catolice,  agregarea ei forțată la Ortodoxie. A fost o tentativă declarată de a institui un ”Vatican moscovit”. Biserica Rusă, controlată  în totalitate de KGB, urma să devină suportul politicii interne și externe a URSS, să joace un rol de lider  religios în plan internațional. Dar, în 1947,  începe o nouă fază  de intoleranță care atinge punctul culminant sub Hrușciov. Odată cu destalinizarea, acesta a mai favorizat o disensiune civilă și religioasă.

Astfel, începând cu”decretul pacifist” dat de Lenin-Troțki, în  întreaga perioadă  de  existență a  Imperiului sovietic (1917-1991), asupra Păcii și-au pus amprenta cele patru etape ale confruntării  ideologice: bolșevismul, stalinismul, războiul rece și Perestroika. Pacea și Înarmarea, până la terminarea celui de al Doilea război mondial, au servit drept mize politice și imperative ale supraviețuirii Imperiului  sovietic. După care, în toată perioada războiului rece, subiectele recurente și fundamentale ale propagandei sovietice au fost Pacea și Dezarmarea. Și a durat până  la ”Opțiunea zero” a lui Gorbaciov, în 1987, și dezagregarea URSS, în  1991. Declarată o mare putere, iubitoare de Pace, Uniunea Sovietică a provocat  revolte violente și haos,  atât în  vecinătatea ei apropiată, cât și  în  întreaga lume. Iar Pacea și Iubirea nu au fost niciodată  și nu sunt  decât vorbe prin care mulțimile pot fi  induse în eroare și  dominate  mai ușor.

Pax Russica

Diverși exponenți ai elitelor Rusiei contemporane constată  ”terminarea erei noastre care a început odată cu Pax Romana”. Lumea bună cugetă asupra unui consecințe legate de comprimarea și accelerarea timpului istoric: epoca pietrei a durat aproximativ 3,4 milioane de ani; epoca sclavagistă  (bronzului-fierului) – o mie de ani; epoca feodală  – o mie  de ani;  capitalismul – 500 de ani, epoca tehnologiilor – 100 de ani, epoca informaticii – 20 de ani.Următoarele ”epoci” vor dura  5-3-1  ani, până când timpul se va  contopi într-un punct.  Enorma viteză de mișcare în cosmos este percepută  ca  starea pe loc; viteza maximă a timpului suprimă timpul. Acest fenomen ne sugerează să renunțăm la contrapunerea  timpurilor. Și nu este exclus  că am putea renunța la  categoria și noțiunea de timp.Schimbările radicale ne obligă să  înlocuim paradigma verticală, ierarhică de dezvoltare, moștenită de la Pax Romana și Pax Christiana, cu una orizontală, focalizată asupra elementelor care determină încrederea și cooperarea. Este imperios necesar, spun vizionari ruși, să căutăm și o denumire adecvată pentru ceea ce urmează a fi la nivel planetar.Și aceasta, în opinia ideologilor  de la  Kremlin,  se numește Pax Russica.

Kremlinul,  atribuindu-și  laurii  de mediator onest, impune noul model  de ”Iubire și Pace”  în spațiul ex-sovietic și  pe alte meridiane.Românii,  începând cu 1812, când Imperiului țarilor a anexat Basarabia, au trăit pe viu o variantă  pravoslavnică  de Pax Christiana, apoi o  variantă bolșevică  de Pax Romana. Din 1991, după colapsul Imperiului sovietic, Republica Moldova, Georgia,  Ucraina  și  alte  foste colonii, au avut ocazia să simtă  și să înțeleagă ce semnificație are Pax Russica (Pacea Rusă și Lumea Rusă). De regulă, Rusia intervine ca  pacificatoare în diverse conflicte, inclusiv între clanuri rivale, pe care tot ea le-a susținut timp îndelungat. În anumite situații, face presiuni aspra unea dintre părțile beligerante, ca să accepte tratate de pace sau coaliții de guvernare. Adeseori, acestea degenerează în masacre și exod. Pacificatorii ruși permit refugierea celor învinși, inclusiv a femeilor și copiilor. Ulterior, tot ei împiedică  revenirea  refugiaților, dacă nu sunt de partea căpeteniilor promovate de Kremlin. Rezultatul  final: in nou ”conflict înghețat” care justifică prezența militară a Rusiei în această zonă fierbinte…Cu certitudine, pacificatorii ruși se vor retrage definitiv din Republica Moldova. Dar nimeni nu ne garantează că pentru noi, românii basarabeni și nord-bucovineni, nu vor apărea alte probleme la fel de complicate…

În prima jumătate a secolului XX, Pax Sovietica a concurat cu Pax Britanica. Iar în a doua jumătate cu Pax Americana. Demontarea ordinii mondiale postbelice semnifică intensificarea concurenței  între Pax Americana, Pax Europea  și Pax Sinica. Experții occidentali  consideră că Pax Russica are mai puține șanse deoarece Rusia, în plan economic, este  mai vulnerabilă în comparație cu SUA și China. Deși se crede o mare putere, Rusia nu are capacitatea economică și militară ca să instaleze Pax Russica oriunde ar dori. Acum, Rusia nu oferă altor națiuni   decât  un model  specific de neoliberalism și arta imixiunii în regiunile sensibile ale planetei.  De aceea, Serbia, de exemplu, tinde să se integreze într-o Uniune Europeană pe cale de ”restrângere treptată”. Situația s-ar putea schimba  dacă NATO  ar dispare din împrejurimi. Atunci  Kremlinul, ar fi tentat  să  instaleze o Pax  Russica în ”țările frățești pravoslavnice” din Balcani și din alte spații geografice. Iar Pax Europea, cu principiile sale democratice, va continua să aștepte  o schimbare  a strategiei  americane care s-o energizeze  din nou.

*

*      *

Acum două mii de ani, Imperiul a supraviețuit inventând creștinismul.Sau, în altă versiune, deturnând în favoarea sa învățăturile lui Isus Cristos și Biblia. În zilele noastre, stratagema globalizării  asigură  deocamdată expansiunea imperialistă. Cu certitudine,  va mai dura mult timp până  când  Iubirea și Pacea vor reuși să ghideze națiunile către  ”Marea Cotitură  – De la Imperiu  la Comunitatea Terestră”, imaginată  în cartea cu același  titlu  de David C. Korten. Și, deoarece ne convingem treptat că specia umană, încă de la Facere, l-a înțeles pe Dumnezeu într-un mod absolut eronat, tot mai mulți exegeți contemporani se avântă în căutarea adevărului. Rezultatele acestor căutări diferă substanțial de cele înregistrate de profeții clasici și de controversații autori ai numeroaselor ”Cărți Sfinte”; categoric, diferă precum genetica lui Gregor Mendel de agrobiologia  lui Trofim  Lîsenko, sau  fizica cuantică de fizica clasică.

În secolul XXI, ”noi, muritorii de rând, ajungem să ne jucăm de-a Dumnezeu” (Dr. Joe Dispenza. Epigenetica). Iar profeții, noii mesageri, contemporanii noștri,”conversează cu Dumnezeu”, răstoarnă paradigme consacrate și schimbă modul de gândire a milioane de oameni.  Cărțile, filmele, muzica și  activitatea lor ne îndeamnă să trecem de la violență la pace, de la confuzie la claritate, de la ură la Iubire necondiționată pentru toți. Astfel, liderii  spirituali  speră  să contribuie la ”deșteptarea speciei”. Iată,  însă ,unul  dintre cele mai importante mesaje,transmis chiar de Dumnezeu,  extras din cărțile Conversații cu Dumnezeu, autor Neale Donald Walsch: ”Nu credeți nimic din cea ce spun. Pur și simplu trăiți. Experimentați. Apoi trăiți orice altă paradigmă pe care doriți s-o construiți.După aceea, examinați-vă experiența pentru a vă găsi propriul adevăr”. Rămâne de văzut cine, când și cum va  fructifica discursul noilor profeți aflați în ”căutarea lui Dumnezeu”. Personal, îmi temperez optimismul. E de dorit ca nimeni să nu  mai creadă pe nimeni pe cuvânt.