VIAȚA – FENOMEN COSMIC (VIZIUNE EMINESCIANĂ)

Eminescu cosmos

Holban Ion

Institutul de Dezvoltare a Societăţii Informaţional

Viața – o problemă care îi frământă pe toți

Ce e viaţa? De a vieţii grea enigmă mintea oamenilor e îngreunată: „De-a vieţii grea enigmă ţie-acuma nu-ţi mai pasă, / Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus, / Pe când nouă-ncă viaţa  e o cifră nenţeleasă / Şi-n zădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus” („La moartea lui Neamţu”, v.1, p.230); „eu sunt un vraci prea prost / Şi nu ştiu ca să măsur” a vieţii clipe repezi” („Grue Sânger”, v.2, p.339); „Ce ştia el pe-atunce / De-a vieţii grea enigmă, de anii furtunoşi?” („Codru şi salon”, v.1, p.503). Fără a găsi răspuns definitiv la ea: „În zădar caut-al vieţii înţeles nedezlegat” („Egipetul”, v.1, p.68); „Sunt nenţelese literele vremii / Oricât ai adânci semnul lor şters? / Suntem plecaţi sub greul anatemii / De-a nu afla nimic în vecinic mers? / Suntem numai spre a da viaţă problemei, / S-o dezlegăm nu-i chip în univers? / Şi orice loc şi orice timp, oriunde / Aceleaşi vecinice-ntrebări ascunde?” („O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!”,  v.1, p.563); „În multe forme-apare a vieţii crudă taină, / Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină, / Dorinţi nemărginite plantând într-un atom” („Împărat şi proletar”, v.1, p.84).

Cu urcuşuri şi coborâşuri, pentru mulți viața este o corvoadă: „Viaţa noastră e o corvoadă perpetuă” (Ms.2258, f.164, „Fragmentarium” 1981, p.79); „Blestem mişcării pline, al vieţii primul colţ” („Ca o făclie…”, v.1, p.568); „Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / Încet repovestită de o străină gură” („Melancolie”, v.1, p. 89); „Viaţa?… Mimic mai urât, mai monoton, mai searbăd decât această viaţă” („Geniu pustiu”, v.2, p.44); „O! viaţa e o stâncă ce-i stearpă şi uscată / Pentru un om de flăcări cu inima bogată” („Mira”, v.2, p.251); „Buza mi-e rece, sufletul sec, / Viaţa mea curge uitând izvorul” („Amicului F.I.”, v.1, p.56).

Unitatea Lumii

Lumea vie și lumea neînsuflețită formează un tot. „Totul pare continuu în natură, neexistând diferenţă între fenomenele care se desfăşoară la fiinţele vii şi în lumea neînsufleţită. Omul este de fapt „copilul stelelor”, format ca şi soarele, acum câteva miliarde de ani, din explozii şi reacţii nucleare în interiorul acestor energii. Astfel se explică de ce ochiul nostru este solar. Cu mult înaintea descoperirilor în genetică, marii gânditori şi marii poeţi „au ştiut” aprioric, această unitate ascunsă a diversului:  „Timpul care bate-n stele / Bate pulsul şi la tine” („Glossă”, variantă) [Paleologu-Matta 2007, p.95]. De fapt încă Anaxagora (500î.Hr.-428î.Hr.) spunea că  „toate lucrurile au fost la început împreună” [Gavrilă 1995, p.49].  

Suntem din firea naturii. Se crede că multe din universurile plodite de vidul fizic primordial, spre deosebire de cel al nostru, sunt lipsite de podoaba Lumii – viaţa, şi de capul ei de operă – Omul (din cauza că constantele lor universale au valori deosebite celor ale Universului nostru) [Rozental 1985, 1990 ]. Ce ne spune poetul în această privinţă:Omul e cel mai nalt şi mai nobil op de arte al naturii” (Ms.2255, f.229, „Fragmentarium” 1981, p.42); „Natura produce în fantasie prin mai multă libertate chipuri mai frumoase. Din mila şi din puterea naturii dotaţi nu trebuie să trecem peste ea. Noi suntem din firea ei şi ea este din firea noastră. Suntem puteri sublimate” (Ms.7/1[1873], „Fragmentarium” 1981, p.91).  Noi am câştigat bătălia cosmică [Rozental 1985, 1990]. De aici decurge şi marea datorie ce revine Omului – de a menţine făclia vieţii mereu aprinsă: „O, stingă-se a vieţii fumegătoare faclă” („O, stingă-se a vieţii…”, v.1, p.569). Eminescu credea în existența omului în armonie cu Cosmosul: „Împăratul surâse, soarele surâse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încât trei zile n-a fost noapte, ci numai senin și veselie; vinul curgea din butii sparte și chiotele despicau bolta cerului” („Făt-Frumos din lacrimă”, v.2, p.184).

Problema vieții – cea mai grea problemă a omului

Eminescu și-a pus şi în această privinţă marile întrebări ale cunoaşterii: ce este viaţa, cum ia naştere şi cum se stinge, cum şi de ce evoluează formele de viaţă, în ce constau procesele vitale şi care este mecanismul lor? „logica viului”, imens interes pentru enigmele biologiei [Ştefan 1989, p.114].  „De-a vieții grea enigmă ție acum nu-ți mai pasă, / Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus, / Pe când nou-ncă viaţa e o cifră nenţeleasă / Și-n zădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus” („La moartea lui Neamţu”, v.1, p.230)  Problema vieţii, spune poetul, este cea mai grea problemă pe care şi-o pune omul pe întregul parcurs al istoriei. Până şi Dumnezeu se poticneşte când încearcă să rezolve această problemă: „Când cartea lumii mare Dumnezeu o citeşte / Se-mpiedică la cifra vieţii-ţi făr’ să vrea” („Povestea magului călător în stele”, v.1, p.322);„Vecinicia cea bătrână, ea la lumi privea uimită. / Mii de ani cugetă-n mite la enigma încâlcită / Care spațiul i-o prezintă cu-a lui lumi și cu-a lui legi” („Memento mori” , v.1, p.284-285).

Înţeleptul Democrit (460î.Hr.-360î.Hr.) privea la viaţă mai simplu, cu sarcasm: „Lumea este o scenă, viaţa este un act: ai venit, ai văzut şi ai plecat”. „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”, ne leagănă filozofic Biblia.

Eminescu caută cu insistență să descifreze tainele vieţii: „Timp, căci din izvoru-ţi curge a istoriei gândire, / Poţi răspunde la –ntrebarea ce pătrunde-a noastră fire / La enigmele din cari ne simţeam a fi compuşi?” („Memento mori”, v.1, p.311); „În orice om o lume îşi face încercarea, / Bătrânul Demiurg se opinteşte-n van; / În orice minte lumea îşi pune întrebarea / Din nou: de unde vine şi unde merge floarea / Dorinţelor obscure sădite în noian?” („Împărat şi proletar”, v.1, p.84), încearcă să dea de firul Ariadnei care să-l scoată la lumină: „Sufletele oamenilor sunt ființe de îngeri înamorate de forme de lut; tu, care ești îngerul corpului meu, răspunde: De ce nu-s mulțumit de ce zbor pe aripele  tale ca un cântec fără înțeles? Înțeles! Destin!… Prin acest gigantic labirint de lumi, unde voi găsi în acest mare vis ce se numește firul de aur al scopului?” („Cassiodor”).

Rostul vieţii

Eminescu caută nu numai să descifreze enigmele vieții, dar să găsească și rostul ei. Dacă moartea le încheie pe toate, atunci care ar fi rostul vieţii? Aceasta fiind  întrebarea întrebărilor pe care şi-o pune fiecare om: „Ce mai cat eu în lume? Ce înţeles mai am? („Grue Sânger”, v.2,  p.353). Viaţa, spunea fizicianul austriac Boltzmann (1844-1906), nu are ţel în afara ei  [Boltzmann 1970, p.171]. Pentru Eminescu  aceasta este o „întrebare-ghilotină”, la care caută răspuns: „La ce trăiesc eu, / La ce trăieşti tu pe a lumei spume?”  („Ah, mierea buzei tale”, v.1, p.348). Care-i rostul vieţii noastre? „Care-i scopul vieţii mele, / Întreb sufletu –mpietrit?” („Ondina”, v.1, p.209); „Care-i scopul vieţii mele, / De ce gându-mi e proroc, / De ce știu ce-i scris în stele, / Când în van lumea o-nvoc” („Cântecul lăutarului”, v.1, p.242). Are ea vre-un scop? „De ce țin toți la dânsa, oricât de neagră fie? / Ea împlinește oare în lume vo solie? E scop în viaţa noastră – v-un scop al mântuirii?” („O, stingă-se a vieţii…”, v.1, p.570); „Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte”, / Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte” („Epigonii”, v.1, p.63). Care-s scopurile vieţii raţionale, supremei realizări a evoluţiei Universului? „O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăţ / Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea s-aibă preţ, / Să nu zic despre mine ce omului s-a zis: / Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis” („O, stingă-se a vieţii…”,  v.1, p.570),  ca ea să aibă preț: „Şi adânc privind în ochii-i, ţi-ar părea cum că înveţi / Cum viaţa preţ să aibă şi cum moartea s-aibă preţ” („Scrisoarea V”, v.1, p.150).

Existență plină de sens

O existenţă  plină de sens poate să aibă loc numai în cazul în care omul are o înaltă idee despre viaţă. Eminescu o avea: „Adevărat că viaţa nu plăteşte nimica dacă nu vom face noi ca să preţuiască ceva… şi, pre sufletul meu, vom face să preţuiască mult!” („Geniu pustiu”, v.2, p.44). Problema aceasta nu-i dădea odihnă: „De mult de vorbe goale nici voi să mai ascult. / Nimic e pentru mine ce pentru lume-i mult. / Ce este viitorul? Trecutul cel întors / E şirul cel de patimi cel pururea retors. / Am azvârlit în laturi greoaie, veche cărţi, / Cari privesc viaţa din mii de mii de părţi / Şi scrise în credinţa că lumea tot se schimbă / Cu dezlegări ciudate şi cu frânturi de limbă. / Nu-i foliant în lume din care să înveţi / că viaţa preţ să aibă şi moartea s-aibă preţ… / Şi de pe-o zi pe alta o târâi uniform / Şi nici că pot de somnul pământului s-adorm” („Ca o făclie…”,  v.1, p.567-568). În calitatea sa de „trestie gânditoare” – de sistem cibernetic care cugetă asupra propriului destin – omul caută să fugă de tăvălugul vremii – să se opună încetării ordinii din materia vie organizată şi trecerii acesteia în „haosul mineral”: „Eminescu a prins adevăratul sens al lumii şi al vieţii” [Cremnitz 1990, v.1, p.271]; „Este El, Poetul a cărui vorbire o simţim solidară cu însuşi rostul lucrurilor” [Baltag 1991, p.586]. „El ne-a adus aminte însuşi rostul care ne ţine, pe mine, pe tine, pe el, pe noi toţi aici pe pământul acesta” [Baltag 1991, p.586]. Viaţa orientată spre viitor, nu spre trecut, ţinând însă seama de trecutul concentrat în învăţăminte [Drăgănescu 1990, p.164]. Important pentru Eminescu este ca scopul omului în viaţă să coincidă cu cel al poporului, al omenirii: „- O , naţie iubită! / Vei înţelege doru-mi, vei şti să-l preţuieşti? / Voiu să te văd, iubito! Nu fericită – mare! / Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele, / Mai bine stinge Doamne, viaţa ginţii mele, / Decât o soartă aspră din chin în chin s-o poarte, / Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!” („Andrei Mureşanu”, v.2, p.275); „O viaţă care nu presupune ceva mai înalt, care n-a câştigat puterea d-a forma în sine o tendinţă (direcţiune) generală substanţială şi de-a o aduce la expresiune personală nu conţine nimica şi e seacă”  („Arta reprezentărei dramatice dezvoltată ştiinţific şi în legătura ei organică” de Enric Theodor Rotscher”, v.4, p.178), ca omul să înţeleagă menirea vieţii sale: „Ridic cupa de aur în sânta pomenire / Celui ce priceput-a înalta lui menire! („Mira”, v.2, p.255); „Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi” (Ms.2258, f.163v., „Fragmentarium” 1981, p.79). În om, materia se cunoaşte pe sine, de aceea  ea așteaptă să ia s-au să trimită ştafeta la alte civilizaţii [Sullivan 1967, p.365].

Omul – ființă cosmică

Pentru început Omul e fiinţă cosmică la scară terestră.  Obârşia vieţii terestre trebuie căutată la început pe Pământ [Gavrilă 1995, p.57], apa fiind elementul esenţial pentru desfăşurarea vieţii [Gavrilă 1995, p.36], [Şklovski 1973, p.149]. În supa organică fierbinte a oceanului primar [Gavrilă 1995, p.36], pe cale abiogenă s-au putut sintetiza variate substanţe organice macromoleculare care a precedat apariţia primelor sisteme vii [Gavrilă 1995, p.72]. „Este un ce măreţ în firea noastră, / Dar acel ceva nu din noi răsare. / O moştenim de la Titanul mort, / De la pământ, în care ne nutrim. / În moartea lui e ceva sfânt şi mare, / E o gândire-adâncă şi-ndrăzneaţă / Pentru ce el fu condamnat la moarte”  („Demonism”, v.1, p.254);  „Mulţi copii bătrâni crezut-au cum că ei guvernă lume, / Nesimţind că-s duşi ei singuri de un val fără de nume, / Că planetul ce îi poartă cugetă adânc şi sfânt” („Memento mori”, v.1, p.312); „Sub condiţia de-a restitui împrumutul, pământul ne dă materialele şi sub condiţia aceasta mişcarea poate fi sporită şi menţinută. Pământul nu dă nimic; el împrumută, dar înclină a împrumuta totul, cu cât mai mare e căutarea, cu atât mai mare oferta, dar omul să nu uite că împrumută numai de la o bancă mare care cere aceeaşi punctualitate ca şi băncile Americei, Franţei sau Angliei” (Ms.2257, f. 311, „Fragmentarium” 1981, p.523-524). Noi suntem copii răsfățați ai Terrei, iar Terra – copilul răsfățat al Soarelui. Dintre planetele sistemului solar numai Pământul a întrunit toate condiţiile necesare naşterii şi dezvoltării vieţii până la formele ei cele mai evoluate. Acest lucru se datorează faptului că pe lângă temperaturi potrivite, Pământul mai este „înfăşat” în trei „scutece”:  hidrosferă, atmosferă şi teacă magnetică [Whipple 1984, p.75-97]. Luna nu are aceste scutece şi de aceea suprafaţa ei este un nesfârşit pustiu. Nu întâmplător se întreba poetul: „De ce orice fiinţă  din cer e condamnată / O viaţă să petreacă în scutece vârât?” („Povestea magului călător în stele”, v.1, p.320).

Viața e mișcare: „Toată viața, toată natura, Universul întreg este o eternă mișcare” (Ms.2258, f.166v., „Fragmentarium” 1981, p.367). „Toate schimbările din lume se datoresc mișcării”, „această idee e veche ca și filosifia occidentală, că au rostit-o ca axiom Leucipp și Democrite” (Ms.2270, f.115, „Fragmentarium” 1981, p.3411). Viaţa este rezultatul mişcării, iar mişcarea vieţii este, chimic vorbind, rezultatul unei „arderi”, pe care azi o numim oxidare: „Materiile organice din corp nu ard, se-nţelege, nu ard complet, ci până la un anumit grad de combustiune, egal cu căldura şi puterea mecanică ce-o produc” (Ms.2264, f.382, „Fragmentarium” 1981, p.527). Modul în care Eminescu vorbeşte despre o „continuă circulaţiune” (Ms.2257, f.300–302) a substanţelor în natură anticipează ideea modernă a ciclurilor carbonului, oxigenului etc.: „Să urmărim circulaţiunea aceasta. Carbonul, între altele, formează combinându-se cu apa din plantă, şi amidon pe care sucurile-l administrează părţilor acelora ce au trebuinţă de el” (Ms.2267, f.87, „Fragmentarium” 1981, p.509).

Viaţa este un fenomen rar

Eminescu ascultă paşii vremii, desluşeşte până şi paşii timpului din zările Universului. Mesajul descifrat de poet multora le pare pesimist, dar nu este adevărat, mesajul nu este unul descurajator, ci, din contra, unul încurajator. Nu este vina poetului că culoarele existenţei vieţii sunt foarte înguste, ea cerând condiții deosebite [Weisskopf 1965, p.200-205], [Şklovski 1973, p.169-171], [Whipple 1984, p.75-97]. Preîntâmpină Eminescu: „Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste” („Scrisoarea II”, v.1, p.134); „Şi singurel te du de-ţi cată ţinta, / Căci strimt e drumul şi e grea potica” („Fata-n grădina de aur”, v.1, p.415). Bunăoară, din diapazonul enorm de temperaturi care pot exista în Univers 0 – 1032 K, vieţii îi este rezervat un interval minuscul, de circa 100 K (în jurul temperaturilor 0–1000C) [Weisskopf 1965, p.201], interval în care apa, lichidul care asigură circulaţia substanţelor prin organism şi îndeplineşte funcţia de solvent şi de regulator termic, se poate afla în stare lichidă. Din această cauză viaţa în Univers este un fenomen rar.

Omul e fiul Soarelui

Existența vieții pe Pământ se datorează Soarelui, ea este un dar al Soarelui [Gavrilă 1995, p.182], „tot viul e fiul Soarelui” [Gavrilă 1995, p.131], oamenii la fel [Gavrilă 1995, p.158]. Acelaşi lucru spune şi Eminescu: „în dosul acelei mreje de frunze-ntunecoase se văd în oale roze albe, ce par a căuta soarele cu capetele lor” („Cezara”, v.2, p.88); „Au nu ţi-i milă când priveşti scânteia, / Cum că la soare e a ei pornire? / Astfel şi ei îşi aruncar-ideea, / Dorinţa, păsul, în nemărginire” („Fata-n grădina de aur”, v.1, p.426); „O, cum iubesc eu steaua, unde m-am născut eu” („Povestea magului călător în stele” , v.1, p.331). Viaţa pe Pământ este întreţinută esenţialmente de razele solare: „Ideea lui de predilecţiune era că tot ce are viaţă e insolaţiune” (Slavici): „Insolațiune – însorire, faptul de a fi sorit, atins de razele Soarelui” (Ms.2270, f.24, „Fragmentarium” 1981, p.502); „Stadii de insolațiune – scări de lumină. Scări de raze pătrunzând noinaul. Scară de raza” (Ms.2267, f.65v., „Fragmentarium” 1981, p.505); „Toate organismele sunt unei asemenea depănători, cari prefac mişcarea în linie dreaptă – care ar fi infinit de lungă – într-o linie învălătucită împrejurul ei ca la ghem. Gheme de lumină” (Ms.2267, f.97v.,„Fragmentarium” 1981, p.505); „Dintre animale, unele se nutresc direct cu plante, altele consumă pe concreaturile lor erbivore: în amândouă cazurile, lumea plantelor apare ca nutritoare lumii animale. În corpul animalic, carbonul consumat se uneşte cu oxigenul ce-l inspirăm şi e espirat sub forma de acid carbonic: adecă, ceasornicul ce se-ntoarce în corpul plantei îşi sfârşeşte cursul în corpul animalului: adecă energia razelor solare pe care planta a-ntrebuinţat-o la dezbinarea carbonului de oxigen, se eliberează în corpul animalului sub formă de căldură şi mişcare, când cele două elemente constituitive se recombină în acid carbonic. Căldura sângelui, bătaia inimii, capacitatea de muncă a braţelor noastre nu sunt nimic alt decât energie, originară din Soare (Ms.2270, f.25, „Fragmentarium” 1981, p.503). E îmbucurător faptul că la studierea fizicii Soarelui a participat și astronomul Nicolae Donici (1874-1960) de la Dubăsarii Vechi [Donici 1933].

Plantele, vieţuitoarele de pe Terra trăiesc în ritmul Soarelui.  Prin intermediul vântului solar, fluxului de particule ce suflă încontinuu de la Soare, ele simt pe „propria lor piele” perturbaţiile din activitatea Astrului dătător de viaţă. Activitatea mai intensă a Soarelui influenţează mult scutecul magnetic în care Pământul este învelit: „De ce orice fiinţă  din cer e condamnată / O viaţă să petreacă în scutece vârât?” („Povestea magului călător în stele”, v.1, p.320). Se are în vedere centurile de radiaţie Van Allen care înfăşură Terra şi care apără flora şi fauna terestră de acţiunea nimicitoare a vântului solar [Whipple 1984, p.88]. Când activitatea Soarelui se intensifică – au loc protuberanţe -, fluxul de radiaţie este mai puternic şi el „se rupe” din braţele puternice ale centurilor de radiaţie aflate în cale şi se apropie tot mai mult de suprafaţa Pământului, excitând puternic câmpul magnetic al Terrei, modificările căruia afectează toate vietăţile. Pe Pământ încep bolile, epidemiile, creşte mortalitatea, au loc anomalii atmosferice, cum se spune, Pandora dăruieşte vietăţilor toate „bunătăţile” vestitei sale cutii. Activitatea Soarelui se intensifică periodic, existând mai multe cicluri, cu perioade de 11, 80, 400 ani [Gavrilă 1995, p.61], care pot fi determinate și după grosimea inelelor anuale de creştere ale arborilor [Gavrilă 1995, p.60]. Uneori aceste cicluri se suprapun astfel că în anumiţi ani influenţa Soarelui asupra atmosferei și magnetosferei, și de aici asupra tuturor vietăţilor, este excesiv de mare. Suprapunerea acestor perioade este calculată de către astronomi cu precizie destul de bună, încât azi populaţia este preîntâmpinată din timp să fie mai precaută, dat fiind că sporeşte probabilitatea de a se îmbolnăvi de anumite boli [Gavrilă 1995, p.60].

Eminescu avea ştire şi de aceste fenomene: „Despre perturbaţiuni (ale câmpului magnetic terestru – I.H.) se ştie că stau în legătură cu cutremurele de pământ, cu erupţiunile vulcanice mai cu seamă cu apariţiunea aurorei boreale (luminei polare)” (Ms.2270, f.32, „Fragmentarium” 1981, p.497). Aurorele boreale se datorează erupţiilor de pe Soare. Astăzi omul urmăreşte cu atenție tot ce se întâmplă pe Astrul zilei, la 12.08.2018 a fost trimisă o misiune cosmică, sonda solară Parker [Sonda solară Parker], care se apropie mult de suprafața Soarelui, ca să  descifreze enigmele reacțiilor  nucleare ce au loc pe astru. Cu cât Omul va şti mai multe despre Soare, cu atât mai bine va cunoaşte el preţul vieţii.

Soarele este dătător de viaţă, dar numai pentru un „inel solar al vieţii”, un spaţiu situat între orbita lui Venus şi cea a lui Marte. În interiorul acestui inel Soarele frige prea tare, în exteriorul lui încălzeşte prea slab. Această absenţă descurajatoare de viaţă în sistemul nostru planetar nu poate însă să ne împiedice să credem că în imensul Univers există o mulţime de lumi stelare locuite. „A anilor spaț’ le destină un soare; / La una-i mai mic și la alta mai mare / Căci sorii scriu timpu-n acest univers” („Povestea magului călător în stele” , v.1, p.330).

Viața fenomen galaxial

Viaţa pe Pământ o datorăm şi faptului că Soarele ocupă o poziţie avantajoasă în Galaxie – se află într-o zonă liniştită a acesteia, ferită de cataclisme stelare. Odată ce noi existăm, aceasta înseamnă că în Calea Lactee viaţa s-a impus cu certitudine [Gavrilă 1995, p.260]. La distanţa Soarelui, în jurul centrului Galaxiei este verosimil să existe un „inel galaxial al vieţii”, format dintr-un brâu de vre-un miliard de stele purtătoare de planete cu viaţă [Şklovski 1973, p.143]. Viața se prelungește și în stele:  „O stea, un imperiu întins e şi mare, / Cu sute de ţări şi cu mii de fiinţi” („Povestea magului călător în stele”, v.2, p.330). „Inele de viaţă” asemănătoare ar putea exista şi în alte galaxii  [Șerban 1986]. Spaţiile cuprinse de acest inele ale vieţii sunt însă infime în comparaţie cu spaţiile ocupat de însuşi galaxiile. Din această cauză spunem că viața este un fenomen rar.

Viața – fenomen cosmic

Bard al unităţii Omului şi Universului, Eminescu îşi dădea bine seama că viaţa este un fenomen cosmic: „Corpul nostru este un răvaş de drum al pulberii – un plan după care sângele intră şi fuge din noi şi-n vremea acestei fuge noi naştem, creştem, trăim şi murim sub sigiliul unei forme oarecare” (Ms.2255, f. 293v., „Fragmentarium” 1981, p.282). Că germenele vieții a luat naștere odată cu ieșirea lumii din haos: „Viaţa duce în sine acel grăunte de mulţămire care s-a născut din acea primă mişcare ce-a scos caosul din echilibru” (Ms.2285, f.141v., v.3, p.13, „Fragmentarium” 1981, p.96).

Până la urmă oamenii de știință au ajuns la concluzia că viața este un fenomen cosmic de anvergură: „Oamenii sânt probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor încercări de dezlegare” („Archaeus”, v.2, p.147).  Ultima teză a fost formulată explicit abia în al doilea pătrar al secolului XX, de către pionierul heliobiologiei A.L.Cijevski: „Viaţa este un fenomen cosmic într-o măsură mai mare decât terestru. Ea a rezultat din acţiunea creatoare a dinamicii cosmosului asupra materialului inert al Terrei. Ea trăieşte din dinamica acestor forţe, şi orice bătaie a pulsului organic este concordată cu bătăile inimii cosmice” [Cijevski 1976, Cijevski, Șișina 1969], . Cercetările ulterioare vin să sprijine ideea că viaţa a apărut odată cu materia [Sullivan 1967, p.187], că viaţa raţională este un factor cosmic [Şklovski 1973, p.295]. Că Omul, suprema realizare a Universului, cea care dă strălucire materiei, spaţiului şi timpului – oglinda în care se vede pe sine natura, întregul Univers, informaţional, a făcut parte din planurile infinitezimalului „atom primitiv”. „Viaţa, zicea poetul, duce-n sine acel grăunte de mulţămire, care s-a născut din acea primă mişcare, ce a scos haosul din echilibru” (Ms.2285, f.141v., „Fragmentarium” 1981, p.96); „Organismele – maşini intercalate în linia directă a mişcărilor mari ale Universului – paranteze într-un text general!” (Ms.2270, f.161v., „Fragmentarium”, p.524). Intuise primul poet al Greciei, Hesiod (sec.8–7 î.Hr.), că „pietrele au păstrat miros de om” [Crăciun 1992, p.96].  Cel mai bine ideea de unitate şi perenitate este piatra, zicea Brâncuși (1876-1957) [Crăciun 1992, p.102], „eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ce trebuie să fac” [Crăciun 1992, p.117]. Materialul și spiritualul Lumii au o obârșie comună.

Viaţa a apărut odată cu nașterea Universului din primordial

Ce e viaţa? O sumă de puteri, c-o singură direcţie de mişcare, împărţită printr-un timp care creşte-n infinit” (Ms. 2255, v.3, p.121). Apărută viața odată cu Lumea, omul râvnește eternitatea: „În fiece om se –ncearcă spiritul Universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri” („Archaeus”, v.2, p.147);  „În mine bate inima lumii / Şi tot ce simte ea şi eu simţesc. / Ah, despre asta nimenea nu spune / Şi asta-i diferenţa dintre viaţă şi poveste” („Melancolie”, variantă).  Într-adevăr, o clasă foarte largă de fenomene cosmice – galaxii, stele, planete ne marchează existenţa. Fierul din hemoglobina sângelui nostru, bunăoară, a fost preparat în timpul exploziilor unor supernove. Astrofizicienii de azi sunt tentaţi să creadă că viaţa este determinată de specificul neuniformităţii vidului fizic primordial, „al vremii primul colţ”, în locul în care a luat naştere Universul nostru: „Vai de acel ce ochii în lume i-a deschis! / Blestem mişcării prime, al vieţii primul colţ” („Ca o făclie”, v.1, p.568); „În vreme veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului” („Făt-Frumos din lacrimă”, v.2, p.183) (Unii învăţaţi întrevăd o înrudire genetică, dictată de neuniformitatea vidului primordial, între fenomene care par la prima vedere îndepărtate: forma spirală de aranjare a materiei în galaxiile spirale, în sorb, a seminţelor pe tabla florii soarelui (spirala logaritmică a repartiţiei seminţelor) [Weyl 1968, p.96-99] și a părului din vârful capului omului. Structură de spirală are şi apa (fără de care viaţa e de neconceput) în anumite situaţii de cristalizare, la fel ADN-ul [Gavrilă 1995, p.134-135].

Viaţa este suprema realizare a Universului cunoscut şi mai necunoscut [Gavrilă 1995, p.9], iar omul „forma supremă de existenţă a vieţii învingând şi stăpânind materia” [Gavrilă 1995, p.99]. Apariţia vieţii se datorează jocului hazardului și legitimității din lumea materiei [Şklovski 1973, p.141], transformarea materiei ne-vii în materie vie având caracter de necesitate  [Gavrilă 1995, p.94, 100]. „Tot ce se naște însă în lume și tot ce se-ntâmplă se naște în mod necesar, neapărat” (Ms.2257, f.408, „Fragmentarium” 1981, p.72), spune poetul.  Șansa de a exista este supusă rigorilor statistice [Gavrilă 1995, p.130], e jocul întâmplării [Weisskopf 1965, p.9-29], al hazardului, fenomen inevitabil într-o necesitate a evoluţiei materiei [Gavrilă 1995, p.99], deși Einstein recuza hazardul, nu credea că „Dumnezeu joacă zaruri cu cosmosul” [Gavrilă 1995, p.131]. „Multe par întâmplătoare, fără lege, fără rost” („Alexandru Lăpuşneanu”, v.2, p.431); „Vai, soarte blestemată, ce oarbă arunci bobii” (Andrei Mureșanu”, v.2, p.274). Și aici îl găsim pe Eminescu.

Sistemele vii reprezintă o formă de organizare a materiei net distinctă faţă de materia neorganizată a Universului [Gavrilă 1995, p.49], originea vieţii devenind o problema centrală a biologiei [Gavrilă 1995, p.50], biogeneza, „simfonia neterminată a lumii vii”, se datorează evoluţiei Universului, la fel cum Haosul întruchipat de Nun la egiptenii antici l-a creat pe Ra, iar Ra pe zei şi oameni, din lacrimile sale [Gavrilă 1995, p.49-51].  Universul material a avut un început, o spun astrofizicienii, și poetul: „Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl… / Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii” („Scrisoarea I”, v.1, p.131). Poetul se apropie de adevăr și în privința componenței chimice a Universului: „Totul e – idrogen?” (Ms.2255, f.408, „Fragmentarium” 1981, p. 478).

Intuiția omului despre originea sa astrală

Omul intuise originea sa astrală încă din antichitate. Încă Platon (427î.Hr.-327î.Hr.)  asemăna Omul cu o plantă, şi nu una simplă, ci una cosmică: „Noi suntem o plantă, nu însă terestră, ci una celestă” („Timaios”). Această lecţie a cugetătorilor vechii Elade a fost însuşită de Eminescu la perfecţie:  „Timpul care bate-n stele / Bate pulsul şi în tine” („Glossă, variantă). Fizicianul și filozoful Poincare (1854-1907) era încrezut că corpurile cereşti vor descoperi secretele vieţii [Poincare 1983, p.232]. Cu şi mai multă rigoare ştiinţifică a fost spus că viaţa este fenomen cosmic în prima jumătatea a secolului XX, de către părintele heliobiologiei Cijevski (1897-1964) [Cijevski 1976, Cijevski, Șișina 1969].  Savantului rus parcă repetă cuvintele lui Eminescu: „Dar nu – în mine bate inima lumii / Şi tot ce simte ea şi eu simţesc. / Ah, despre asta nimenea nu spune / Şi asta-i diferenţe dintre viaţă şi poveste” („Melancolie”, variantă).

Pascal (1623-1662) numea Omul trestie gânditoare, trestia fiind pentru el un simbol al veşniciei. Țiolkovski era de părere că „începutul raţional va domina întreaga Lume” [Kosmodemianski 1976, p.17]. De fapt, ideea apartenenţei noastre cosmice rătăceşte de milenii în mai toate părţile globului. La indianul Tagore (1861-1941), de exemplu, enunţul aproape coincide cu cel eminescian: „să simt în sufletul meu palpitaţia inimii eternului Univers”. Ştiinţa de azi spune că viaţa în Universul nostru totdeauna a existat, dacă nu aievea, apoi în germeni. Luceafărul poeziei noastre a urmărit paşii vieţii în trecut, până la faza incipientă a Universului, şi în viitor, până dincolo de colapsul Universului. Fizicianul Victor Kovarski (1929-2000) [Kovarski 1999, p.4, p.106-107], cu care autorul acestor rânduri a lucrat într-un institut, susţinea că cu 20 de miliarde de ani în urmă, când Universul a luat naștere în vidul fizic, au luat naștere nu numai particulele elementare şi radiaţia  relictă, dar şi unele structuri, numite de dumnealui informoni, care au servit ulterior de matrice organizatoare a vieţii. Pe Terra aceşti informoni au cunoscut o anumită evoluţie şi s-au deprins a aduna în jurul lor moleculele obişnuite. Apoi din acestea au construit structuri, capabile să se asigure cu informaţie despre lumea înconjurătoare. Aceste alcătuiri pe baza de informoni, erau nişte „căsuţe” în care aceștia locuiau. Colonii de informoni alcătuiau organisme vii, pe care le observăm ca structuri vii. Când vietatea moare, informonii se unesc în alte structuri, în acest sens viaţa e nemuritoare. Este o poveste frumoasă, fizicianul când pășește în necunoscut, devine poet. Au încercat și alți oameni de știință să se apropie de obârșia vieții prin existenţa unor particule elementare specifice minții și psihicului (mind) [Gavrilă 1995, p.146] sau cea a unor sisteme de cutii unele în altele [Gavrilă 1995, p.271], ori prin existența unui cod universal – eon [Nemcinov 1991, p.49]. Aceste particule par a fi eonii lui Eminescu, în timpul când s-a trecut de la increat la creat, a avut loc o „fluctuație genetică”, asemenea celei a „fluctuației cuantice” avute loc în vidul primordial din care a luat naștere Universul. „Timp, căci din izvoru-ți curge a istoriei gândire, / Poți răspunde la-întrebarea ce pătrunde-a noastră fire, / La enigmele din cari ne simțim a fi compuși?” („Memento mori” , v.1, p.311). Rămânem uimiți de cele enunțate de Eminescu: „Astfel, în starea cea mai depărtată, a trebuit să existe în principiu legea fizică de dezvoltare care a determinat rezultatele ulterioare, a trebuit, afară de aceasta, ca atunci şi celula organică ce compune astăzi creierul animalic cel mai dezvoltat să fi existat într-o formă sau alta atomistică” („Prelegerile dlui T. Maiorescu”, v.7, p.169). Armonia creaţiei, ordinea, specifică organismelor vii,  ce se manifestă prin trecerea de la increat la creat, de la nefiinţă la fiinţă constituie eonul, care, ieşit din eternitate și manifestat prin mişcare, e timpul [Diaconescu 1994, p.282].

A fi e un drept de fier

În învăţătura etico-cosmogonică a „magului călător în stele” Zoroastru, venerat de Eminescu, se spune că lumea a luat naştere în urma unei lupte aprige dintre două spirite primare, gemene prin născare şi antipod prin gând, cuvânt şi faptă [Boyce 1987]: „Sufletul tău, fără ca azi să-şi aducă aminte, a fost odată în pieptul lui Zoroastru, care făcea ca stelele să se mute din loc cu adâncul grai şi socoteala combinată a cifrelor lui. Acea carte a lui Zoroastru, care cuprinde toate tainele ştiinţei lui stă deschisă înaintea ta” („Sărmanul Dionis”, v.2, p.72). Unul din spirite a ales calea adevărului şi a binelui, altul cea a minciunii şi a răului. Din prima încăierare a acestor spirite a luat naştere „fiinţa şi nefiinţa” (prima întruchipând binele, iar a doua – răul). Şi poetul pune întrebarea hamletian:A fi sau a nu fi, asta-i întrebarea” („Histrio”, de Guilom Jerwitz, v.4, p.514); „Ş-apoi … cine ştie de este mai bine / A fi sau a nu fi” („Mortua est!”, v.1, p.65). Răspunsul este – a fi:  „tot ce este posibil – va fi” (Ms.2255, v.3, p.18), căci „tot ce este are o raţiune de a fi” (Ms.2267, v.3, p.79); „Orice este are o raţiune de-a fi” (Ms.2255, v.3, p.90). Fiind puşi în situaţia de a alege între „a fi” şi „a nu fi”, eroii eminescieni îl aleg pe „a fi”: „Luminează-te şi vei fi”, „Fii şi te vei lumina!” („Icoane vechi şi icoane noi”, v.5, p.449);  „A fi credeam că-i un drept de fier” („Amicului F.I.”); „Din ţipetele noului născut el zice sunt, din da al miresei lângă altar el şopteşte sunt, din gemetele unui murind el geme sunt” (Ms.2257, f.167, „Fragmentarium” 1981, p.78), aleg viaţa: „Ce plan adânc!… ce minte! Ce ochi e colo sus! / Cum în sămânţa dulce a patimei a pus / Puterea de viaţă” („Mureşanu”, v.2, p.280). Peste tot viața răbufnește. Posibil, spun fizicienii, că această alegere este dictată de fenomenul de extindere a Universului, cel care a indicat şi direcţia săgeţii timpului – de la trecut spre viitor.

Din faptul că legile fizicii şi chimiei au valabilitate în întreg Universul (lucru conștientizat  de Eminescu), reiese că şi viaţa trebuie să se sprijine pretutindeni în lume pe aceleaşi legi cărora ea se supune pe Pământ. Elementul de temelie al organismelor vii este carbonul, preferat de viaţă datorită însuşirilor atomilor lui de a forma lanţuri lungi de molecule (cum ar fi cele ale acizilor dezoxiribonucleic şi ribonucleic), care au capacitatea de a păstra informaţia necesară alcătuirii şi devenirii organismului viu şi proprietatea de a transmite intactă această informaţie descendenţilor [Gavrilă 1995]. Poetul a intuit unde se află miezul problemei, în procesele chimice care stau la baza vieţii: „Să mai facem o privire generală din acest punct de vedere asupra conversiunii puterilor în Univers. Am plecat de la lumea animală. Aci am văzut cum se nasc puteri vii şi am găsit izvorul lor în forţa de tensiune chimică dintre oxigen şi carbon” (Ms.2267, f.100, „Fragmentarium”, p.469). (Carbonul achiziţionat de la plante: „Frunza plantei vieţuitoare suge acid carbonic din aerul atmosferic, dar dă afară oxigenul coprins în acest gaz. Ea nu păstrează decât carbonul” (Ms.2257, f.305, „Fragmentarium” 1981, p.521))  Constrânsă de împrejurări, natura ar putea să dea vieţii şi altă şansă (aşa cum credea zeul Odin) [Bringsvaerd  2001], în cazul de față să pună la temelia vieţii un alt element chimic aflat la îndemână, siliciul, de exemplu [Rozental 1985, 1988]. Eminescu a prevăzut şi o asemenea problemă cu care s-ar putea confrunta omenirea pe viitor, precum şi soluţia ei: „Dă vieţii alt prohab” („Mureşanu”, v.2, p.282). Această frază simplă a poetului îndeamnă Omul să participe la biruinţa fiinţei asupra nefiinţei: „Suntem numai spre-a da viaţă problemei, / S-o dezlegăm nu-i chip în univers?” („O, -nţelepciune, ai aripi de ceară!”, v.1, p.563); „Când unii ţese haina vremei / Ceilalţi ai vremii coji adun: / Viaţă unii dau problemei, / Ceilalţi gândirii o supun” („E împărţită omenirea…”, v.1, p.460–461). Eminescu țese la haina vremii.

Referitor la civilizațiile cosmice

Că nu suntem singuri se vorbește de demult [Sullivan 1967, p.366], [Whipple 1984, p.11], se admite chiar că ar putea exista fiinţe care depăşesc după inteligență omul [Sullivan 1967, p.13], ba chiar și temerea că civilizaţiile superioare ar putea să se poarte cu noi cum noi ne comportăm cu microbii, vietăți mai inferioare – îi tratăm fără milă cu iod [Sullivan 1967, p.358]. Încă Thales din Milet (623î.Hr. –546î.Hr.) zicea că stelele sunt alte lumi [Sullivan 1967, p.13], egiptenii considerau că stelele sunt din foc, iar focul dă viaţă [Diogene 1979, p.66], iar Giordano Bruno (1548-1600), promova ideea pluralităţii lumilor locuite, stelele sunt sisteme solare care ar putea să aibă planete ca și Soarele, dar care nu se văd,  și că ele ar fi populate [Sullivan 1967, p.32]. Idee împărtăşită şi de Eminescu: „Legenda Luceafărului (modificat şi  schimbat sfârşitul a la Giordano Bruno)” (Ms.2257, f.429v.); „O stea, un imperiu întins e şi mare, / Cu sute de ţări şi cu mii de fiinţi” („Povestea magului călător în stele”, v.2, p.330).

Pluralitatea lumilor locuite a căpătat suport ştiinţific după ce Galilei (1564-1642) a îndreptat faimoasa lui lunetă spre Jupiter și a descoperit acolo un minisistem solar. Descartes (1596–1650) considera că oamenii sunt copiii soarelui, admitea viaţa şi pe alte planete  [Laplace 1982, p.62–66]. Odată ce legile mecanicii peste tot în lume sunt la fel, de ce n-ar exista stele care să îmbine condiții pentru viaţă  [Sullivan 1967, p.93, 48], condiţiile similare totdeauna dau urmări similare [Poincare 1983, p.272]. Astrofizicianul Șklovski (1916-1985) se pronunță categoric contra „șovinismului planetar” al Terrei, dacă există viață pe Pământ, de ce ea n-ar avea dreptul să existe și pe alte planete similare din jurul altor stele [Şklovski 1973, p.208], [Sullivan 1967, p.28]. Probabilitatea apariţiei vieţii numai pe Pământ este 0, condiţii asemănătoare celor de pe Terra există și în alte sisteme solare [Gavrilă 1995, p.102-104].

Ideile de a comunica cu alte civilizaţii

Omul e o ființă a comunicării. Poetul observă că civilizaţia se dezvoltă acolo unde există o comunicare intensă între oameni, aceasta din urmă fiind eficientă  în cazul în care oamenii sunt legaţi prin comunitate (asociaţie) de idei, sentimente, limbă, interese, unităţi de măsură etc.: „Orice convorbire între oameni este întemeiată pe asociaţiunea ideilor” (Ms. 9/1/ [18]73, v.3, p.152). Omul de totdeauna a avut poftă de a comunica cu fiinţe inteligente extraterestre.  Ilustrul matematician şi astronom german Gauss (1777-1855) propunea ca în pădurile siberiene de tăiat un triunghi dreptunghic de proporții şi pentru fiecare latură a triunghiului de tăiat câte un pătrat, care ar demonstra teorema lui Pitagora, şi de semănat grâu, ca acele pătrate să aibă o culoare uniformă ce s-ar schimba treptat de la verde până la auriu, la coacerea grâului, semnalând astfel ființelor inteligente de pe alte planete ale Sistemului solar despre existenţa noastră [Sullivan 1967, p.234-258]. Iar astronomul austriac Littrov (1781-1840) propunea de săpat în pustiul Saharei canale cu lungimi de peste 30 de kilometri sub forma unor figuri geometrice şi de umplut cu apă, de asupra căreia să se toarne gaz lampant, căruia noaptea să i se dea foc [Sullivan 1967, p.234].

Eminescu îşi imagina comunicarea cu fiinţe de pe alte planete prin semne de proporţii, desenate pe întinsele câmpii ale Bărăganului: „Cum e Bărăganul de mare şi pustiu, le-am fi venit în ajutorul acelor astronomi dacă, în lungul lui, am fi scris cu litere mari de câte o milă pătrată o scrisoare de notificare pentru şefii statelor din celelalte planete” ([„Ce bucurie pe „Presa” că independenţa României…”], v.7, p.153). Așa cum strămoşii noştri semnalau domnitorului prin focuri de la distanţe mari apropierea duşmanului: „Culme cu culme ardea, atâţia uriaşi ochi roşii, câte unul pe o frunte de deal” („Geniu pustiu”, v.2, p.36). Odată cu descoperirea undelor electromagnetice, în 1888, de către Hertz (1857-1994), s-a propus ca ele să fie utilizate pentru a trimite și a primi mesaje de la fraţi de raţiune din alte lumi [Sullivan 1967, p.235-236].  Pe timpul lui Eminescu încă nu se știa de comunicarea prin intermediul undelor electromagnetice, dar poetul se pare că le aștepta: „Un roi de raza venind din cer a spus lăutarilor cum horesc îngerii când se sfințește un sfânt – și roiuri de unde răsărind din inima pământului le-a spus cum cântă ursitoarele când urzesc binele oamenilor. Astfel lăutarii măiestriră hore nalte și urări adânci” („Făt-Frumos din lacrimă”, v.2, p.195). Cu ce acestea nu-s razele relicte [Şklovski 1973, p.99], care  s-au desprins de substanță la începuturile Universului, descoperite în 1965 de Arno Penzias (1933) și Robert Wilson (1936): „Râul sânt ni povestește cu-ale undelor lui gure / De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure” („Memento mori” , v.1, p.277); „O rază fugită din haos lumesc” (Mortua est”, v.1, p.65). Poetul urmărea cu mare atenție știrile ce țineau de domeniul comunicării. Un inventator  pre nume Jules Allix (1818–1897) considera că doi melci aduşi în contact se simpatizează şi menţin legătură între ei oriunde ei s-ar afla, astfel că prin intermediul acestor melci doi oameni ar putea comunica, „dovedea că doi indivizi, unul la Ţarigrad şi altul la New-York, ţinând fiecare în acelaşi moment câte-un melc în mână se pot înţelege în mod simpatic, adică să ştie unul gândurile celuilalt” ([„Uneori ni s-a întâmplat…”], v.7, p.106). Știrea despre minunea „melcilor simpatici” a venit dintr-o sursă îndoielnică și poetul nu i-a dat crezare, dar la interesat fiindcă i-ar fi plăcut să dialogheze cu stelele: „astă noapte mi se părea că vorbesc cu o stea, și steaua mi-a spus că vii din partea împăratului ce mă iubește” („Făt-Frumos din lacrimă”, v.2, p.188).

Omul de azi într-adevăr încearcă să stabilească legătură cu alte civilizaţii. În spaţiul nesfârşit al cosmosului sunt trimise periodic semnale electromagnetice (unde radio, optice, etc.) [Şklovski 1973, p.227-250]. În căutarea fraţilor de raţiune, americanii au trimis în 1972 în afara Sistemului solar o navă cosmică, „Pioneer–10”, cu informaţii detaliate despre om şi capacităţile sale intelectuale [Şklovski 1973, p.225], un disc de aur pe care este imprimată Oda bucuriei a lui Beethoven, ambianţa sonoră care-l însoţeşte pe om, precum şi desenul unui bărbat şi al unei femei, ca extratereștii, eventual să înţeleagă care este osia lumii pământeşti, axa existenţei noastre” [Gavrilă 1995, p.7], peste ani probabil această navă va fi cea mai scumpă moștenire lăsată de contemporanii noștri pentru stră-stră-strănepoţi [Sullivan 1967, p.362]. Astăzi omul în permanență ascultă Cosmosul poate că cineva va răspunde [Sullivan 1967, p.258]. Din păcate, „raţiunea cerului tace” [Kosmodemianski 1976, p.187]. Deşi se încearcă de mai mulţi ani a se stabili relaţii cu alte civilizaţii, până în prezent nu există nici o dovadă că ele există, deşi probabilitatea existenţei lor, după calculele savanţilor, este destul de mare. Poeții „cu capul gol şi fără apărare în furtunile lui Dumnezeu” (Holderlin) intuise „drumul greu care duce în regiunile neştiute ale sufletului”, acolo unde ei speră a găsi „secretul a tot ce, în timp şi spaţiu, înfloreşte şi îi prelungeşte dincolo de ei” (Beguin) [Paleologu-Matta 2007, p.132]. Prin intermediul naturii, în care se manifestă divinul, poetul simte o prezenţă superioară în care vitalul depăşeşte şi ce este viu [Paleologu-Matta 2007, p.118], căci poezia este „leagănul omenirii întreţesut de firele timpului” (D’Augenti) [Paleologu-Matta 2007, p.309]. Ca să stabilească legătură cu civilizaţiile din alte margini ale Galaxiei, spun savanţii [Şklovski 1973, p.207], omul trebuie să facă semne acestora prin cele mai diverse metode, poate și prin mişcarea unor stele pe cer, cum își permite poetul să anunțe că împăratul are o fată de măritat: „Mă mir cum cerul nu s-ademeneşte / Să scrie-n stele dulcele ei nume; / E rău poetul, care n-o numeşte, / Barbară ţara, unde-al ei renume / Încă n-a ajuns, şi chipu-i răpitoriu / Nu-i de privirea celor muritori” („Fata-n grădina de aur”, v.1, p.414).

În ultimii ani telescopul „Hublle” (colaborare NASA și ESA, SUA și UE), plasat în 1990 pe o orbită în jurul Pământului, a descoperit  o mulțime de planete în jurul stelelor apropiate Soarelui [Telescopul „Hubble”], ceea ce vine cu argumente puternice în sprijinul ideii de pluralitate a lumilor locuite, de existență a altor civilizații:  „O! Te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste / Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei”(„Venere şi Madonă”, v.1, p.58).

Viața și comunicarea

Viaţa este indispensabil legată de posibilităţile de comunicare  la toate nivelele sale de organizare – să emită şi să recepţioneze informaţii codificate [Gavrilă 1995, p.149-150]. Viaţa înseamnă permanentă comunicare cu mediul, prin comunicare, organismul se integrează în mediu. Moartea organismului înseamnă încetarea comunicării dintre elementele componente ale organismului viu precum şi încetarea comunicării organismului cu mediul  [Gavrilă 1995, p.138]. Comunicarea fiind o caracteristică definitorie a vieţii. Viaţa nu este un traseu de materie ci reprezintă un mod de organizare a acesteia.  Comunicarea manifestată la toate nivelele de organizare a lumii vii, este expresia capacităţii materiei vii de a stabili relaţii de tip informaţional, de a prelucra informaţii [Gavrilă 1995, p.137].  Organismul viu este un ansamblu cibernetic, care posedă capacităţi de informare şi punere în memorie. În scrierile sale Eminescu priveşte la om ca la o fiinţă în permanentă învăţare şi perfecţionare, a cărei menire este de a prelucra şi a procesa informaţii (a crea).  Scrutat de pe pedestalul informaţiei, omul eminescian nu mai este un element pasiv al lumii fizice,  „element decorativ, subordonat orbeşte procesului cosmic”, vorba lui Stere (1865-1936) [Stere 1991, p.437], ci unul activ, capabil atât să înţeleagă ordinea universală, cât şi să intervină în transformarea ei după programe informaţionale proprii. Probleme de acest gen i-au frământat îndelung mintea lui Eminescu: „Inteligenţa nu mai e în stare a produce energie – energia oricând e-n stare a produce inteligenţă” (Ms.2267, f.14v, „Fragmentarium” 1981, p.79); „În zădar în colbul şcolii, / Prin autori mâncaţi de molii, / Cauţi urma frumuseţii / Şi îndemnurile vieţii, / Şi pe foile lor unse / Cauţi taine nepătrunse / Şi cu slovele lor strâmbe / Ai vrea lumea să se schimbe” („În zădar în colbul şcolii…”, v.1, p.599). Inteligenţa celor „în capul şi inima cărora se frământă câte puţin foc ceresc” („Geniu pustiu”, v.2, p.18),  poate să trezească la viaţă energii nebănuite care dormitează adânc în materie: „În cap sunt formele acestei lumi, a căror energie specifică trebuieşte numai trezită prin ocazia ciocnirii lor cu un şir de lucruri străine, pentru ca lumea să se nască în toată frumuseţea şi puterea ei” (Ms.2255, f.293v., „Fragmentarium” 1981, p.282), așa cum a fost declanșată energia nucleară în sec. XX.

Bătălia pentru dezlegarea misterului vieții continuă

Cea mai înaltă menire a omului pentru Eminescu era e de a dezlega misterul vieţii: „Taină / E frumuseţa vieţi-mi ş-a sufletului haină” („Mureşanu”, v.2, p.292). Această dorință de a afla secretele vieții este înscrisă tendenţial în sufletul omului de către natura-mamă: „În fiece om se-ncearcă spiritul Universului, se opintește din nou, răsare ca o nouă rază din aceeași apă, oarecum un nou asalt spre ceruri” („Archaeus”, v.2, p.147); „În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină, / Şi-n toată omenire în veci acelaşi om – / În multe forme-apare a vieţii crudă taină, / Pe toţi ea îi înşală, la nimeni se distaină, / Dorinţi nemărginite plantând într-un atom” („Împărat şi proletar”, v.1, p.84). De aici vine și visul de a dăinui, dorul de eternitate: „Ce e viaţa? / O sumă de puteri, cu o singură direcţie de mişcare, împărţită printr-un timp care creşte-n infinit” (Ms.2255, v.3, p.121). Poetul tratează viața în antiteză cu moartea: „Viaţa e considerată ca un element negativ, în sensul unei împotriviri la procesele de destructurare a vieţii prin opoziţie cu elementele organice potrivnice. Viaţa este o opunere faţă de moarte [Ştefan 1989, p.130]; „caracterul negativ al vieții, fiind o luptă contra morții ca ceva pozitiv și statornic” ([„Nu ne pare bine…”, v.5, p.555]). Trist, dar viaţa totdeauna se termină cu moartea: „La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură” („Memento mori”, v.1, p.313); „Nu vezi tu ce răsplată virtutea are-n lume? / Un giulgi şi patru scânduri. Pentru aşa comoară / Treci însetat pe lângă a vieţii vii izvoare” („Bogdan Dragoş”, v.2, p.360); „O, moartea e-un chaos, o mare de stele, / Când viaţa-i o baltă de vise rebele; / O, moartea-i un secol cu sori înflorit, / Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât” („Mortua est!”, v.1, p.65); „Căci eternă-i numai moartea, ce-i viață-i trecător” („Memento mori”, v.1, p.313); „N-ai putea să faci cu ochii înălţimilor ocol – / Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu / Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu” („Călin (file din poveste)”, v.1, p.96); „Convingerea conştiută că orce viaţă nu e decât o unitate rezultătoare din antiteze care se dezvoltă într-una la diferinţe nouă, spre a se împăca din nou într-o unitate mai naltă, această convingere o constată şi artistul dramatic plin de geniu prin fapta sa, în (timp) vreme ce ridică neîntrerupt în dialectică, cum am zice, naivă la o unitate tot mai naltă antitezele desfăşurate de noi” („Arta reprezentărei dramatice dezvoltată ştiinţific şi în legătura ei organică” de Enric Theodor Rotscher”, v.4, p.208). Acerbă este lupta continuă cu forţele naturii [Poincare 1983, p.517], contra distrucţiei [Gavrilă 1995, p.14], lupta vieţii cu moartea [Gavrilă 1995, p.8]. Omul reprezintă „o formă nouă şi superioară […] a materiei existente” (Ms.2264, f.133) [Ştefan 1989, p.117], un cap de operă al naturii, care caută comuniunea cu Totul: „Viaţa este un izvor nesecat de forme, care se ciocnesc şi se înlănţuie, care ne izolează, pe noi, oamenii ce căutăm comuniunea cu Totul, reintegrarea într-un Unu principial” [Eliade 1991, v.2, p.465]. Veronica Micle își dădea bine seama de complexitatea problemelor care îl preocupau pe Eminescu: „Alcătuirea vieţii, a sufletului fire, / Puternic preocupă măreaţa ta gândire, / Dar numai s-afli calea acestor cercetări / Îţi trebuiesc răspunsuri la sute de-ntrebări” (Veronica Micle, „Şi pulbere, ţărână… ”)  [Micle 1989, p.28]. „În zădar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie, / Să te cate-n hieroglife din Arabia pustie / … / Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare, / C-ochi adânci și plini de mite, i-au trimis în cer să zboare” („Memento mori” , v.1, p.311); „Pe căi necunoscute gândirea lui pribeagă / Străbate cu-aripi mândre nemărginirea-ntreagă” („Povestea magului călător în stele”, v.1, p.338)

Originea vieții, izvorul ei

Azi astrofizica şi biologia au atins acel nivel, care le permite să discute la modul serios despre originea şi evoluţia vieţii, lucru ce trezeşte speranţa de a obţine un răspuns mai univoc şi la întrebarea ce se referă la menirea vieţii. Atomii ce constituie fiinţele animate sunt aceiaşi ca cei care constituie lucrurile neanimate, între aceste două subsisteme (vieţuitoare şi mediul inert înconjurător) având loc un schimb continuu de atomi (prin mijlocirea lanţului alimentar). Până aici nu s-a spus nimic nou, mesajul era de mult la Eminescu, ființele vii sunt sisteme deschise, care interacționează cu mediul ambiant: „Iată acum condeile de căpetenie ale schimbului de puteri a unui organism viu cu lumea esterioară” (Ms.2267, f.67, „Fragmentarium” 1981, p.456); „exemplele de pân-acum sunt îndeajuns pentru a ne lămuri legea că animale şi plante pot trece reciproc una-ntr-alta şi că existenţele lor atârnă reciproc de laolaltă” (Ms.2267, f.88, „Fragmentarium” 1981, p.509). Cutezătorul de la Ipoteşti trece pe lângă beneficiile vieții pentru a descoperi izvoarele ei: „Spun popii de-o vecie unde oarecare vină / Găseşte-a ei osândă şi binele răsplata – / Şi mii timizi de frică şi de-o speranţă vană / Trec înşelaţi pe lângă izvoarele vieţii” („Andrei Mureşanu”, v.2, p.272); „Viaţa mea curge uitând izvorul” („Amicului F.I.”, v.1, p.56).

Problema problemei – cum din neviață a apărut viața

Universalitatea vieţii este un element definitoriu al acestei Lumi: „Acolo unde natura / Cu puterea ei măreaţă / Răspândit-au pretutindeni / Bucurie şi viaţă” („Minte şi inimă”,  v.1, p.537). În meditaţiile sale asupra morţii, poetul cugetă îndelung asupra genezei vieţii:  „Mi se pare că valul acesta sur ar fi / Un întunecat copil, care, tulburat şi neliniştit, / Pe-al iubitei palid obraz de mort / Amăgit din nou caută izvorul vieţii” (Ms.2286, f.135). Care este „esenţa” vieţii, acel „ceva”, care a apărut în momentul trecerii materiei nevii la materie vie [Gavrilă 1995, p.131]Prin ce miracol o structură vie, formată din acelaşi „lut”, din aceeaşi atomi ce compun întreg Universul, este capabilă de o activitate inteligentă – posedă o funcţionalitate bine orientată spre îndeplinirea unei finalităţi [Gavrilă 1995, p.127], mai mult, de a se cunoaşte pe sine [Gavrilă 1995, p.131]. Viaţa a apărut prin creaţie sau evoluţie? [Sullivan 1967, p.99].  Darwin (1809-1882) era de părere că a existat o formă primitivă a vieţii [Sullivan 1967, p. 104]. Informaticianul Mihai Drăgănescu (1929-2010) [Drăgănescu 1990] și fizicianul chişinăuian Kovarski (1929-2000) admiteau existenţa unei informaţii despre viaţă încă de la începuturile Lumii [Kovarski 1999].

Contemporanul lui Eminescu matematicianul, fizicianul şi filozoful Poincare (1854-1907), se întreba: dacă viaţa se naşte din viaţă înseamnă că vietăţile au existat totdeauna, în acelaşi timp Pământul la început a fost atât de fierbinte încât era imposibil să existe viaţă pe el [Poincare 1983, p.272]. Înseamnă că viaţa a luat naştere din materia nevie [Sullivan 1967, p.100]. Omul şi Universul au  aceeaşi sorginte, dar ca natura să ajungă la om a parcurs etape şi structurări intermediare prin infinite încercări, unele eşuate, altele reuşite [Gavrilă 1995, p.130]. Biogeneza –  apariţia  formelor de materie la care s-au manifestat pentru prima dată trăsături ale vieţii [Gavrilă 1995, p.55].  Biochimia admite apariţia vieţii acolo unde se întrunesc condițiile necesare [Sullivan 1967, p.39]. Hazardul, libertatea absolută, dar oarbă, se află la baza evoluţiei materiei nevii spre cea vie [Gavrilă 1995, p.131], [Gamow 1971, p.292],  probabilitatea ei însă fiind foarte mică, precum ar fi să arunci cărămizi şi să obţii din întâmplare un edificiu [Gavrilă 1995, p.131]. Compuşii organici au fost deja obţinuţi în mod artificial  [Sullivan 1967, p.113], primii compuşi organici naturali s-au obţinut sub influenţa radiaţiilor cosmice [Sullivan 1967, p.124]. Dar de ce  viaţa nu se naşte acum, de ce acum nu se observă saltul calitativ de la neviaţă la viaţă? [Şklovski 1973, p.169-171]. Saltul de la neviață la viață rămâne și azi a fi o problemă de căpătâi a științei [Şklovski 1973, p.166]. Viaţa  nu este o întâmplare, apariţia ei a fost înscrisă în însuşi legile evolutive ale Universului [Gavrilă 1995, p.131], ea fiind un element definitoriu al acestei Lumi. Se crede că ar exista și un cod universal al vieţii [Sullivan 1967, p.234–258], [Gavrilă 1995, p.148]. Esenţial în toate aceste judecăţi este că se admite universalitatea vieţii, existența unui principiu al continuităţii vieţii în spațiu și timp [Sullivan 1967, p.104],  idee întâlnită şi la Eminescu. „Acolo unde natura / Cu puterea ei măreaţă / Răspândit-au pretutindeni / Bucurie şi viaţă” („Minte şi inimă”, v.1, p.537).

Poet al materiei cosmice în veşnică mişcare, Eminescu gândeşte mult asupra faptului cum s-a copt anorganicul până la organic: „Şi cercetând în inimi aflat-au înţelepţii / Puntea, care fiinţa unia cu nefiinţa” (Ms.2262, f.116–116v., „Imnul creațiunii” din Rig Veda), pune la modul serios problema creării fiinţelor vii din materia anorganică, temă fundamentală a ştiinţei de azi, încrezut fiind că cel care va găsi modalitatea de a preface materia anorganică în fiinţe vii va deveni Mântuitorul Lumii: „Vasăzică când lumea va afla cum din materie anorganică, fără bărbat, se face materie organică, copil, cel ce va afla-o va fi Mântuitorul Lumii” (Ms.2255, f.387, v.3, p.125), relevând totodată „greutatea cu care viaţa organică se desface din moartea statornică a naturii anorganice, mulțimea de condiții pe care o are cea dintâi și lupta pentru câștigarea lor” ([„Nu ne pare bine…”, v.5, p.554-555]), „creşterea celor mai simple celule organice ştiinţa nu le poate reproduce de loc” (Ms.2257, v.4, p.427). Măreţia şi eternitatea naturii vădindu-se în trecerea sa de la neviu la viu [Gavrilă 1995, p.9], problemă care permanent îl preocupa pe Eminescu: „Acopere tu ziua cu-a gândului tău ceaţă – / Eu vecinic treaz, din visu-ţi voi face o viaţă” („Mureşanu”, v.2, p.293).

Această problemă ţine direct de preocuparea de totdeauna a omului privitor la încălecarea calului timpului (nemuririi) şi găsirea unor modalităţii de trecere activă în eternitatea spiritului: „Nu de tot voi muri, partea mai bună a mea / Va scăpa de mormânt” („Mi-am zidit monument…”, după Horaţiu). La scară mare, susţine poetul, evoluţia vieţii poate fi privită ca o creştere a ponderii spiritului faţă de materia moartă, materia naşte spirit: „istoria e dezvoltare a unuia şi aceluiaşi spirit omenesc” (Ms. 2258, f.184, „Fragmentarium” 1981, p.49). Acest drum îl duce pe poet l-a întrebarea, dacă nu s-ar putea cumva de adunat întreg spiritul într-o fiinţă? „Fi-va oare dezlegarea celor nedezlegate? / Fi-va visul omenirii grămădit într-o fiinţă? / Fi-va braţul care şterge-a omenimei neputinţă / Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?” („Dumnezeu şi Om”, v.1, p.353). Deşi spiritualizarea materiei ar putea fi interpretată ca o înălţare către imposibil, acest lucru nu e în stare să diminueze încrederea omului în ştiinţă. Dar între materie şi spirit există o deosebire esenţială: materia poate exista fără spirit, în timp ce spiritul fără materie – nu. Care e dovada existenţei spiritului, se întreba poetul?  Şi tot el răspundea, materia: „Care e cea mai bună dovadă că există o substanţă imaterială în Univers? e întrebarea ce ne-o punem. / – Materia e răspunsul” (Ms.2257, f.403, „Fragmentarium” 1981, p.49). Viaţa abstractă nu există, e legată de materie [Gavrilă 1995, p.15].

Iarăși, ce este viaţa?

Aceasta este cea mai dificilă întrebare pe care şi-o pune omul: „Când cartea lumii mare Dumnezeu o citeşte / Se-mpiedică la cifra vieţii-ţi făr”să vrea. / În planu-eternităţii viaţa-ţi greşeală este, / De zilele-ţi nu este legat-o lume-a ta” („Povestea magului călător în stele”, v.1. p.322). Viaţa este cel mai subtil, cel mai de preţ lucru pe care natura l-a creat. Mărturii din toate culturile atestă preocuparea constantă a omului pentru descifrarea misterului vieţii, precum şi a destinului său în această lume, aceasta fiind şi una din preocupările principale ale lui Eminescu: „De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi” („Scrisoarea I”, v.1, p.132);  „Că-i o sarcină viaţa? Că-i martiriu să trăieşti?” („La moartea lui Neamţu”, v.1, p.230). Ce e viaţa? „O luptă e viaţa şi toată firea-i luptă” („Femeia?…Măr de ceartă”, v.1, p.467). Poetul mereu se întreba, care-i rostul vieţii: „Care-i scopul vieţii mele, / Întreb sufletu-mpietrit?” („Ondina” , v.1, p.209); „Au e sens în lume?” („Mortua est” , v.1, p.66). Are oare vre-un sens viaţa, dacă totul se termină cu moarte? „Au nu ţi-i milă când priveşti scânteia, / Cum că la soare e a ei pornire? / Astfel şi ei îşi aruncar-ideea, / Dorinţa, păsul, în nemărginire, / Dar cum scântei se sting, în drum spre soare, / Astfel şi omu-aspiră, dară moare” („Fata-n grădina de aur”, v.1, p.426), mai are vre-un rost în acest caz ca omul să tindă către perfecţiune? „dar ceea ce ne autorizează a crede contrariul, a crede într-o continuare a dezvoltării, în mergerea mai departe pe calea perfectibilităţii este acel sentiment de radicală nemulţumire, de adâncă durere, inerent la tot ce este organic şi pe care îl culminează moartea” („Prelegerile dlui T. Maiorescu”, v.7, p.169); „- O, Adonai! al cărui gând e lumea / Şi pentru care toate sunt de faţă – / Ascultă-mi ruga, şterge al meu nume / Din a veciei carte mult măreaţă” („Fata-n grădina de aur”, v.1, p.426). Toate acestea au rost, răspunde poetul: „Din agheazma din lacul, ce te-nchină nemurirei, / E o picătură-n vinul poeziei ș-a gândirei, / Dar o picătură numai. Decât altele, ce mor, / Ele țin mai mult” („Memento mori”, v.1, p.313). În căutarea răspunsului la întrebarea privind sensul vieţii, Eminescu urma unor principii filozofice înalte, venind cu o viziune nouă  despre viaţă, care să îndreptăţească zbuciumul zilnic al oamenilor şi să facă legitimă aspiraţia lor spre dăinuire, aspiraţie care dă sens major vieţii. „Acopere tu ziua cu-a gândului tău ceaţă – / Eu vecinic treaz, din visu-ţi voi face o viaţă” („Mureşanu”, v.2, p.293).

În ce constă saltul viață – neviață

Savanții s-au clarificat în multe privințe cum apare viaţa din viaţă. Dar din neviaţă? Biogeneza [Gavrilă 1995, p.11]. Cheia – sinteza compuşilor organici [Sullivan 1967, p.127]. Fizicienii (astrofizicienii), care au contribuit cel mai mult la cunoașterea Lumii, au încercat să se descurce și în problema vieții, prin ce se deosebește ea de materia moartă [Schroedinger 1972, p.72–76], să utilizeze cele mai noi idei ale fizicii (mecanicii cuantice) în biologie [Bohr 1961, p.27-38, p.129-150], [Schroedinger 1972, p.9], [Weisskopf 1965, p.164-186]: concepţiile mecaniciste (organismul – mașină, ceas…), termodinamice (entropie) [Bohr 1961, p.130-133], [Schroedinger 1972, p.77, 85–86]; principiul complementarităţii [Bohr 1961, p.147], suveran în organizarea ADN-ului [Gavrilă 1995, p.38]; legile statistice, alte legi [Schroedinger 1972, p.14]; modul cibernetic de abordare a problemei vieţii [Şklovski 1973, p.156], fiind convinși că în viitor fizica şi chimia va explica apariţia vieţii [Schroedinger 1972, p.5, 13]. Ei s-au apropiat mult de înţelegerea vieţi, dar așa și n-au putut formula definiţia exactă a ei [Gavrilă 1995, p.12], considerând că pentru a explica viața se cer legi noi (inclusiv psihologice, sociale, de armonizare cu mediul) [Bohr 1961, p.109], [Schroedinger 1972, p.77–78], [Gavrilă 1995, p.17], că numai poeţii reușesc să cuprindă deodată mai multe ipostaze complementare ale Lumii [Gavrilă 1995, p.21].

A explica viaţa înseamnă a înţelege şi manifestările ei, inclusiv cele mintale şi umane, unitatea ştiinţei trebuie să explice lumea neorganicului odată cu lumea viului, a psihicului, a socialului [Drăgănescu 1990, p.18], forma de energie biologică, socială e net superioară celei fizice şi chimice, nu poate fi redusă la ultimele [Atkins 1987, p.7]. Cu toate succesele fizicii nucleare şi a biologiei moleculare, până în prezent lipsește această viziune integratoare [Drăgănescu 1990, p.174, 162]. „Lipseşte ideea fundamentală sistematică din toate aceste fenomene ale vieţii, care face ca un complex de atome să fie un organism” (Ms.2291), particulele fundamentale descoperite de fizicieni nu duc la viaţă, mai lipseşte ceva [Drăgănescu 1990, p.174], există o discrepanţă dintre fizic şi biologic [Drăgănescu 1990, p.84]. Biologicul se mai caracterizează printr-o prelucrare informaţională [Drăgănescu 1990, p.83]. „Însă materialiştii să nu uite că sunt datori a explica din acea materie a cărei definiţie consistă în inpenetrabilitatea în trei dimensiuni … toate fenomenele psihologice, de toate fenomenele de certă aparenţă de sunt un vis al inteligenţei noastre – căci aceste nu pot fi decât echivalentul palid al unui lucru ce există în sine însuşi şi pe care o numesc materie” („Fragmentarium” 1982, ms.2257, p.70).

Însușirile definitorii ale vieții

Însuşire definitorie a vieţii e metabolismul – schimbul permanent de substanţă şi energie dintre organism şi mediu, capacitatea de a lua selectiv ceea ce îi este necesar, propriu sistemului [Gavrilă 1995, p.14, 90], proces care încetează odată cu moartea  [Gavrilă 1995, p.80]. Obiectul biologic este un sistem deschis, interacţiunea cu mediul înconjurător îl caracterizează [Bohr 1961, p.105-107], materia vie a obţinut capacităţi de autoconservare pe contul mediului [Gavrilă 1995, p.81]. Dependenţa puternică a sistemului viu de mediul ambiant explică raritatea la scară cosmică a fenomenului viaţă pentru a cărui manifestare trebuie întrunite condiţii foarte restrictive [Mărgineanu 1983]. Metabolismul și constituie criteriul discriminării între viu şi ne-viu [Gavrilă 1995, p.84]. Viaţa nu se leagă de o unitate structurală particulară, ea este expresia colaborării armonioase a tuturor componentelor unui sistem viu [Gavrilă 1995, p.16], mai mult, organismul viu are o structură holografică – partea poartă informație despre întreg, fiecare celulă trăieşte percepând ceea ce se petrece cu toate celelalte celule [Gavrilă 1995, p.152]. Organismele vii se mai caracterizează prin conexiuni inverse (feedback) [Gavrilă 1995, p.88]. Conduita organismelor vii este orientată spre realizarea  „scopului fundamental” – autoconservarea şi autoreproducerea întregului sistem viu [Gavrilă 1995, p.13, 32, 78, 82, 133], autoreproducerea, grija pentru progenitură, capacitatea de proliferare în forme identice fiind trăsături definitorii ale sistemelor vii  [Gavrilă 1995, p.11, 14, 15, 260], la baza reproducerii stând programul genetic pe care îl are înscris codificat în structurile sale ereditare  [Gavrilă 1995, p.33, 112], prin reproducere fidelă, informaţia se conservă, de-a lungul generaţiilor [Gavrilă 1995, p.33]. Autoconservarea, autoreglarea, autodezvoltarea şi autoreproducerea sistemului biologic parcurg un drum ireversibil:  naşterea, dezvoltarea (creşterea şi reproducerea) şi moartea, care se produce atunci când organismul nu mai este capabil de a se autoregla şi autodezvolta [Gavrilă 1995, p.21]. A exista înseamnă a funcţiona, dar nu până la infinit [Gavrilă 1995, p.20], viața are și o funcţie cronometrală [Gavrilă 1995, p.20],  există un  program genetic al îmbătrânirii şi morţii [Gavrilă 1995, p115, 238], „ceasornicul ce se-ntoarce în corpul plantei îşi sfârşeşte cursul în corpul animalului” (Ms.2270, f.25, „Fragmentarium” 1981, p.503); „Sâmburele crud al morții e-n viață” („Memento mori” , v.1, p.303). Evoluţia organismelor vii este ireversibilă – nu se întoarce la o stare precedentă, dar păstrează o anumită urmă a fazelor intermediare [Gavrilă 1995, p.105].

Comunicarea este o altă caracteristică definitorie a vieţii. Viaţa nu este un traseu de materie, ci  un mod de organizare. Comunicarea se manifestă la toate nivelele de organizare a lumii vii, este expresia capacităţii acesteia de a stabili relaţii de tip informaţional, de a prelucra informaţii [Gavrilă 1995, p.137]. Viaţa înseamnă o comunicare permanentă cu mediul, prin care organismul se integrează în natură. Încetarea comunicării dintre elementele componente ale organismului viu precum şi încetarea comunicării cu mediul înseamnă moarte  [Gavrilă 1995, p.138].

O deosebire clară între chimia naturii moarte şi a celei vii e asimetria materiei vii [Gavrilă 1995, p.19, 73-74], o asimetrie la nivel molecular care stă la baza reactivităţii organismelor [Gavrilă 1995, p.140], care face viața mai rezistentă în fața vitregiei mediului, mai eficientă în lupta pentru existenţă, [Gavrilă 1995, p.88, 136]. Pasteuer (1822-1895 ) considera că această asimetrie își are rădăcina în proprietățile Universului [Sullivan 1967, p.109], [Şklovski 1973, p.169]. Universul trece prin stări a căror probabilitate creşte [Atkins 1987, p.86]. „În planu-eternităţii viaţa-ţi greşală este, / De zilele-ţi nu este legat-o lume-a ta” („Povestea magului călător în stele”, v.1, p.322).

În termeni fizici viața se caracterizează prin creşterea ordinii componente a sistemelor vii,  descreşterea entropiei fiind cea mai însemnată caracteristică  a sistemelor vii (entropia însemnând calitatea energiei și informație)  [Gavrilă 1995, p.11, 16], [Atkins 1987, p.5]. Organismele vii sunt sisteme disipative deschise cu o structură internă ierarhizată [Gavrilă 1995, p.18, 20, 141, 161], [Atkins 1987, p.6], fotosinteza se desfăşoară în două faze una de lumină (fotochimică) şi alta de întuneric (enzimatică) [Gavrilă 1995, p.162], producerea oxigenului are loc prin fotosinteză  [Gavrilă 1995, p.172], lucruri care permite organismelor vii să se lupte cu creşterea entropiei [Atkins 1987, p.5] și să păstreze o autonomie faţă de mediu [Gavrilă 1995, p.15, 20]. Sistemul biologic este un sistem cu organizare cibernetică, mereu supus transformării (în 7–11 ani are loc o înlocuire a tuturor celulelor [Gavrilă 1995, p.30]), dar care își păstrează integritatea, integralitatea și echilibrul dinamic, cât timp fiinţează, proprietăți definitorii ale organismelor vii [Gavrilă 1995, p.14, 87]. Funcţionarea autoreglată se datorează organizării sistemice a lumii vii [Gavrilă 1995, p.30], prin aceasta se evidențiază mişcarea ordonată de cea neordonată [Atkins 1987, p.24, 41]. Adaptarea este un răspuns inteligent la mediu al unui sistem capabil de autoinstruire continua şi neîncetată acomodare la condițiile externe, ocolirea sau înlăturarea capcanelor, supravieţuirea şi autoreproducerea, viaţa nu trebuie să dea greş, căci moartea o pândeşte în orice clipă [Gavrilă 1995, p.136]. Viaţa este un proces dirijat, cu acumulare și păstrare de informație, un sistem de conducere cu canale de legătură, cu feed-back, cu reacţii de adaptare [Gavrilă 1995, p.19]. Un sistem inteligent care prelucrează informaţii aparţinând câmpului universal de informaţie, bioritmurile căruia coincid cu ritmurilor mişcării și activității Soarelui [Gavrilă 1995, p.137]. Organismele vii sunt capabile să recepționeze informații, să prelucreze informaţii și să emită informații [Şklovski 1973, p.153], [Gavrilă 1995, p.134], lucru ce le asigură autonomia, purtători de informaţie stabili fiind moleculele, constituite din atomi, care aruncă din entropie [Şklovski 1973, p.155]. Fiinţa vie reprezintă execuţia unui proiect complex şi inteligent (programul genetic) [Gavrilă 1995, p.13, 34, 42], specific fiecărei specii [Gavrilă 1995, p.63], cu algoritm complex: eroare – eliminare (selecție), care să asigure autoconservarea și reproducerea  [Gavrilă 1995, p.100, 112].

Organismele constau din unităţi structurale, fiecare din ele constând la rândul lor din alte unităţi structurale  [Şklovski 1973, p.155]. Enorma diversitate a geometriilor lumii vii,  forma organismului și a părţilor lui componente este înscrisă în programul genetic al speciei căreia îi aparţine  [Gavrilă 1995, p.117], speciile fiind mai stabile în timp decât organismele aparte [Şklovski 1973, p.156], pe lângă planurile arhitecturale ale edificării organismului, moleculele de acizi nucleici au înscrise în ele şi informaţia care condiţionează îmbătrânirea şi moartea [Gavrilă 1995, p.238]. Rămân încă multe lucruri de clarificat, nu sunt cunoscute planurile arhitecturale după care se realizează continuitatea organismului în timp [Gavrilă 1995, p. 31], care este „focul lăuntric” al vieţii care o face să evolueze, să-și canalizeze acțiunile în anumite direcţii  [Gavrilă 1995, p.99], de ce plantele (d.e. bradul și iedera)  își expun în mod diferit frunzele la lumina soarelui [Gavrilă 1995, p.117].„Dintr-un arbore într-altul iedera trece măreț” („Memento mori”, v.1, p.294). Alcătuirea „înţeleaptă” a lumii vii a sugerat intervenţia unei inteligenţe primordiale [Gavrilă 1995, p.138]. Robert Jastrow (1925-2008): „Dacă astronomia şi Geneza se contrazic în ceea ce priveşte detaliile, ele cad de acord, în schimb, asupra esenţialului:  lanţul evenimentelor care au dus la om a început într-un mod brusc, la un moment foarte precis, într-o explozie de lumină şi energie”; „Este dificil să se nege că în spatele ce există s-ar ascunde vreo formă de inteligenţă” [Jastrow1978, p.14]. Freeman Dyson (1923): „Pe măsură ce examinez universul şi îi studiez amănunţit arhitectura, descopăr tot mai multe dovezi că el aştepta, fără îndoială, venirea noastră”; „Afirm doar că această arhitectură este compatibilă cu ipoteza conform căreia  „inteligenţa” joacă un rol esenţial în funcţionarea universului” [Dyson 1979, p. 250, 251]. Eminescu: „Nu ştii cine e dânsa? – un capăt e de aţă, / Din sufletul naturei, care ni dă viaţă” („Mureşanu”, v.2, p.293); „Ce ciudată idee despre viaţă!” („Archaeus”, v.2, p.146); „Când ceru apune a lui gânduri / Când se-nverzeşte cerul de-nserare / Când ziua mâni iar cedează nopţii / Când timpul nevăzut e în cutremur / Când am pierdut ideea-eternităţii / Eu singur stau s-o reprezint aici” (Ms. 2260, f.68v., „Decebal”, variantă).

Informaticianul Mihai Drăgănescu (1929-2010) a înaintat ideea că există o infomaterie, o realitate cu proprietăţi informaţionale; ca substanţă primordială ea are caracter  „autoconştient” [Gavrilă 1995, p.137].  Informaţia este în esenţă structură, programele şi legile naturii sunt structuri informaţionale (specifice fiecărei vietăţi) – o textură unică întinsă, un întreg universal prin care sunt legate plante, om galaxii [Gavrilă 1995, p.137]. Se vorbeşte despre existenţa unui model informaţional al unei scheme structurale şi funcţionale specifice fiecărui organism viu, neidentificabil codului genetic, dar transmise prin informaţia genetică  [Gavrilă 1995, p.137].

Pericolele care pasc viața

Pe termen lung viaţa pe Pământ este condamnată. Cu vremea, elementele radioactive din interiorul Terrei, care prin dezintegrarea lor întreţin regimul termic al acesteia, se vor epuiza. Poetul profet e la post – semnalează primejdia: „Pământul răceşte” (Ms.2255, f.377, „Fragmentarium” 1981, p.354). Modificări serioase va suferi cu timpul atmosfera terestră şi perioada de rotaţie a Pământului în jurul propriei axe, lucruri care iarăși pot periclita viaţa: „Al patrulea pericol pentru Pământ ar sta în miezul său tare şi aprins şi raportul acestuia cu crusta Pământului subţire asemenea unei coji de ou” („Peste cât timp va pieri Lumea?”, v.6, p.84). Pericol pentru Terra prezintă, de asemenea, asteroizii şi cometele cu orbite care-i intersectează propria orbită. Astăzi deja există un serviciu astronomic internațional care urmărește meteoriții geointersectori (care intersectează orbita terestră) [Holban, Birlan 2017]. Şi aceste pericole care pot să cadă pe neaşteptate pe capul omenirii fuse-se întrezărite de poet: „Ca  planeţii şi comeţii, asteroizii urmează asemenea legii gravitaţiei şi înconjură Soarele în căi eliptice. Ei sunt aceia care, din întâmplare vin în apropierea Pământului încât reprezintă priveliştea necontenit repetată a căderii stelelor şi a ghiulelelor luminoase” (Ms.2267, f.96, „Fragmentarium” 1981, p.467); „Fiinţele lor nouă priveasc-atunci cometul, / Neliniştind cu zboru-i veciile întregi” („Codru şi salon”, v.1, p.504); „Dar nici ştiinţele naturale nu s-au putut sustrage de la opinia că Pământul, suspendat în gol şi învârtitor într-un zbor repede în jurul Soarelui, ar fi supus într-un mod oarecare pericolului pierii. Laplace văzu un atare pericol în ciocnirea Pământului cu un comet… Un alt pericol se vede în erupţiunea puternică a hidrogenului Soarelui… care va avea de consecinţă aprinderea lumii, aprindere căreia va trebui să fie sacrificat şi Pământul nostru. Un al  treilea pericol ar sta în deranjarea sistemului solar, căci stelele fixe nu sunt de tot fixe,… astfel că în cele din urmă o ciocnire nu ar fi de tot inevitabilă” („Peste cât timp va pieri Lumea?”, v.6, p.84). Ciocnirea cu asemenea corpuri cereşti ar putea fi fatală pentru planeta noastră. De aceea omenirea trebuie să fie gata din timp pentru a dezintegra la distanţă aceşti „oaspeţii cereşti” nepoftiţi sau, la nevoie,  chiar să părăsească Pământul. Cu timpul se vor epuiza resursele naturale ale Pământului. Într-un cuvânt, vorba poetului: „Multe semne de pieire şi de viaţă nici un semn” („Memento mori”, v.1, p.304).

Omenirea va fi nevoită să apeleze la resursele selenare. Pe viitor planetele, sateliţii planetelor şi asteroizii vor servi omenirii la colonizarea spaţiului circumsolar, iar cometele şi corpurile meteorice – la transportarea germenilor vieţii în spaţiile astrale [Holban 1999].

Stingerea astrului dătător de viață

Nici Soarele nu va exista „cât lumea”. Peste circa 5 miliarde de ani cuptorul lui termonuclear îşi va epuiza combustia şi se va stinge [ ]. Nici problema aceasta n-a scăpat de mintea sintetizatoarea a lui Eminescu: „Soarele răceşte” (Ms.2255, f.377, „Fragmentarium” 1981, p.354); „Am conchis mai departe că Soarele totuşi trebuie să răcească până-n sfârşit dacă puterea pierdută prin radiare nu i se restituie” (Ms.2267, f.100, „Fragmentarium” 1981, p.469). Poetul redă cu mult fast şi cu destulă veridicitate apunerea pe veci a Soarelui: „În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, / Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte; / Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş / Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, / Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ” („Scrisoarea I”, v.1, p.131). Astfel că omenirea va fi nevoită în viitorul îndepărtat să părăsească şi Sistemul solar. „Cu inima aprinsă de sete de viaţă” („Bogdan Dragoş”, v.2, p.359). Îmbarcate în Caravane Cosmice ea se va îndrepta spre o stea tânără a Căii Lactee: „Am putea locui lumea stelelor” („Sărmanul Dionis”, v.2, p.60), conchide cu încredere poetul: „O! Te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste / Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei” („Venere şi Madonă”, v.1, p.58). Cu timpul Omul se va vedea nevoit să colonizeze întregul spaţiu cosmic, atunci el va deveni fiinţă cosmică în deplinul înţeles al cuvântului.

Nici viitorul Galaxiei noastre – brâul feeric de stele ce încinge noaptea cerul – nu este mai vesel, gura căscată a morţii o pândeşte şi pe dânsa []. În momentul de faţă Calea Lactee se mişcă cu viteză mare spre Nebuloasa Andromeda []. Dacă nu vor interveni schimbări în mişcarea relativă a acestor galaxii, peste miliarde de ani ele se vor apropia la distanţa la care Andromeda „va trezi din somn” gaura neagră (golul negru) din centrul Galaxiei noastre, şi  „canibalul de stele” se va pune pe „ospăţ”. Geniul poeziei noastre a descris cu multă strălucire şi cu seriozitate ştiinţifică un asemenea grandios fenomen cosmic: „Ca pleava…Cerul cu sorii lui decade, / Târând cu sine timpul cu miile-i decade, / Se-nmormântează-n chaos întins fără de fine, / Căzând negre şi stinse surpatele lumine. / Neantul se întinde. / Pe spaţiile deşerte, pe lumile murinde” („Mureşanu”, v.2, p.280); „Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; / Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie” („Scrisoare I”, v.1, p.132); „Stelele-n oştiri se mişcă? Împăraţii sori se-ncaier? / Moare lumea? Cade Roma? Surpă cerul pe pământ?” („Memento mori”, v.1, p.296). 

Părăsirea Sistemului solar

Peste amaruri de vremi Omenirea se va vedea nevoită să părăsească şi Calea Lactee. Poate că ştiinţa de atunci îi va permite Omului să „încalece” pe vreo stea şi să pornească pe rutele vitale ale necuprinsului ceresc. Magul călător în stele de la Ipoteşti admitea asemenea isprăvi: „Doresc cu popoare de stele / Să merg drumul mare din cer” („Eco”, v.1, p.264); „Se suie-n vârf de munte, o stea din cer coboară – / O stea, vultur de aur, cu-aripile de foc, / Pe ea şezând călare, în infinit el zboară, / Stelele sclipeau sfinte şi-n cale-i făceau loc” („Povestea magului călător în stele”, v.1, p.330); „el trece dus de steaua ce zboară ca un gând” („Povestea magului călător în stele”, v.1, p.331); „Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare, / Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare” („Epigonii”, v.1, p.63); „Apoi ea prinde-o pasăre măiastră / De aur, se aşază-ntr-a ei aripi / Şi zboară-n noapte printre stele de-aur” („Miradoniz”, v.1, p.260).

Și în această călătorie prin necuprins, „călare pe stea”, Omul nu va fi liniştit, va trebui să aibă grijă ca nu cumva să cadă în vreo gaură neagră. Găuri rezultate din colapsul unor stele neutronice în care „spaţiul s-a înfundat” şi „timpul s-a frânat”. Şi imaginea acestor neordinare corpuri cereşti şi-a găsit oglindirea în opera Luceafărului poeziei noastre: „Căte-o stea întârziată stinge izvorul ei mic. / Timpul mort şi-ntinde membrii şi devine veşnicie” („Memento mori”, v.1, p.313); „Cerul din rădăcină nalţându-se decade, / Târând cu sine timpul cu miile-i decade, / Se-nmormântează-n chaos întins fără de fine, / Zburând negre şi stinse surpatele lumine” („Andrei Mureşanu”, v.2, p.273). Deja aceste corpuri cerești au fost descoperite [Gaura neagră]. Din încleştarea mortală a golului negru nu poate scăpa nimic, nici chiar o rază de lumină. Golul negru se comportă ca un gigant, invizibil aspirator cosmic: „Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe “ („Luceafărul”, v.1, p.162).

Astfel viaţa omenirii seamănă cu o pribegie în timp prin spaţiu: „Cedrii cad din vârf de munte şi Livanul pustieşte, / Jidovimea risipită printre secoli rătăceşte – În pustiu se nalţă-n soare desfrunziţii palmieri” („Memento mori”, v.1, p.280). Nava Omenirii a plecat nu se ştie de unde şi călătoreşte spre zări la fel de neştiute: „Nu simţim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană? / Poate-urmează-a arfe- – antice suspinare aeriană, / Poate că în văi de caos ne-am pierdut de mult… de mult” („Memento mori”, v.1, p.284). Omenirea e în permanenţă în căutarea de spaţii protectoare şi timpuri clare. Jidovul rătăcitor îşi consumă zilele fără un ţel statornic fără bucurii şi mângâieri în aşteptarea morţii care să răzbată în lumea veşnică,  fericită, a cerurilor. „Astfel miile de secoli cu vieţi, gândiri o mie, / Adormite şi bătrâne s-adâncesc în vecinicie / Şi în urmă din izvoare timpi răcori şi clari răsar” („Memento mori”, v.1, p.295); „Numai acolo în departe și-n albastră depărtare / Ale zorilor grădine clar se văd strălucitoare” („Memento mori” , v.1, p.294);

Drumul vieţii nu-i o cale dreaptă, bătătorită, ci o cale cu nesfârşite cotituri, principalul să fie albastră, adică a veşniciei, să dea în permanenţă dezlegare eternului „a fi”. Căile sunt nebătătorite, deseori înguste, chiar ele însuşi mişcătoare: „Privea în zare cum pe zări / Răsare şi străluce, / Pe mişcătoarele cărări / Corăbii negre duce” („Luceafărul”, v.1, p.153) „mişcătoarea mărilor singurătate” („Scrisoarea  I”, v.1, p.134), fără cărări, care să scoată la limanul luminos:  „La temei de codrii deși / Nu-i cărare ca să ieși, / Ci-i o rariște de brazi ? Și un ochi voios de iaz” („Povestea Dochiei şi ursitorile”, v.1, p.574). Eminescu caută căile de salvare a civilizaţiei omeneşti:  „De atunci negura eternă se desface în fâşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…/ De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute” („Scrisoarea  I”, v.1, p.131). O Caravană a Vieţii este Omenirea (Naţiunea), care întruna călătoreşte prin Pustiul Inexistenţei, de la o oază dătătoare de viaţă la alta.

Atunci când descrie viaţa Omenirii în timp Eminescu deseori apelează la imaginea pustiului: „Prin deşert străbat sălbatec mari familii beduine, / Sorind viaţa lor de basme pe câmpie nisipiţi” („Egipetul”, v.1, p.69); „Prin pustiu străbat sălbatec mari familii beduine, / Sorind viaţa lor de basme pe câmpie nisipiţi” („Memento mori”, v.1, p.278); „Părea că faţa pustiului se ia după urmele lui şi zbura ca un gând, ca o vijelie, printre volburile de năsip ce se ridicau din urmă-i” („Făt-Frumos din lacrimă”, v.2, p.192); „Sub nisipul din  pustie cufundat e un popor” („Memento mori” , v.1, p.278).

Colonizarea Lumii

În viziunea astrofizicienilor, în viitorul nu chiar atât de îndepărtat, Luna va deveni cel de al şaptelea continent al Terrei. După care urmează să fie aduse la viaţă planeta Marte, vecina Pământului [Sullivan 1967, p.200-233]. Colonizarea planetelor din alte sisteme solare va cere modificarea metodologiei, încadrarea de rând cu fizicienii și a biologilor și a informaticienilor la soluționarea problemei date, nu se va mai transporta de la o stea la alta cosmonauți, alimente, ci spori, informaţie [Sullivan 1967, p.9-11, 307, 358]. Zicea pe bună dreptate Noica (1909-1987): „Cămilele şi caii, apoi navele au transportat idei, legende şi religii – nu condimente” [Noica, 1993, p.73].

În prima jumătate a secolului XX, Constantin Ţiolkovski (1857–1935), fiind sigur că oamenii nu vor trăi veşnic pe Pământ,  „leagănul raţiunii”, a alcătuit pentru viitoarele generaţii un grandios plan de populare, la început a spaţiului Sistemului solar, apoi a întregului Univers [Kosmodemianski 1976]. Pentru Eminescu această idee era una familiară: „Se suie-n vârf de munte, o stea din cer coboară – / O stea, vultur de aur, cu-aripile de foc, / Pe ea şezând călare, în infinit el zboară, / Stelele sclipeau sfinte şi-n cale-i făceau loc” („Povestea magului călător în stele”, v.2, p.330); „În van l-opreşte regele, poporul, / E dus de-o stea, ce arde-n minte-i încă” („Fata-n grădina de aur”, v.1, p.416).

Oamenii vor părăsi Sistemul solar înainte de a se stinge Astrul zilei, devenind o ceată nomadă rătăcitoare în spaţiul nelimitat al necuprinsului Cosmos. Dar ce se va face cu Pământul? Va cădea neputincios pe Soare? Nu, spun unii fizicieni, se vor muta împreună cu dânsul în zona altui Soare [Sullivan 1967, p.305]. Alții, mai fanteziști, mai în glumă, mai în serios, au adresat un apel generaţiilor viitoare: „Voi, viitori oameni, să nu uitaţi de leagănul raţiunii – să-l transformaţi într-o gaură neagră şi să-l luaţi cu voi, ca o amintire despre locul copilăriei omenirii” []. Terra transformată într-o gaură neagră ar avea o mărime de numai 1–6 cm. Protagonistul nuvelei eminesciene „Sărmanul Dionis” avântându-se în spaţiul cosmic, tot nu uită de Pământ – îl transformă într-un mărgăritar şi-l agaţă în salba iubitei: „El îşi întinse mâna asupra pământului. El se contrase din ce în ce mai mult şi iute, până ce deveni, împreună cu sfera ce-l înconjoară, mic ca un mărgăritar albastru stropit cu stropi de aur şi cu-n miez negru” („Sărmanul Dionis”, v.2, p.75). Ca la păsările călătoare, rămâne în om un dor nemărginit de locurile natale: „Chiar moartea, ce răspânde teroare –n omenire, / Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori, / Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire, / În visuri fericite m-ar duce către nori” („Din străinătate”, v.1, p.42); „Mă nimicesc pentru a iubi? Nein mein Kind! Pentru a-mi propaga direcţia de mişcare ce mi-a imprimat-o părinţii mei n-am nevoie de atâta sacrificiu. Aleg pământul. Orice pământ bun e bun” (Ms.2255, f.359v., „Fragmentarium” 1981, p.367).

Pe căi nebătătorite

„Noi mergem în infinit” (Ms.2255, v.3, p.111). Drumul vieţii în timp e o cale nebătătorită: „În temei de codri deşi / Nu e pârtie să ieşi, / Nu-i cărare, nu-i răzor, / Nici urmă de vânător” („Traian şi Dochia?); „În temeiul codrului / Cale nu-i, cărare nu-i, / Că, de-a fost vreodată cale, / Ea s-a prefăcut în vale, / Că, de-a fost cale vreodată, / Ea-i cu frunze îngropată, / S-a umplut cu spini şi scai / Că de urmă nu-i mai dai, / De-i cărare undeva, / N-o mai ştie nimenea. / Că-i pierdură urmele / Ciobănaşi cu turmele / Şi-şi pierdură semnele / Pădurari cu lemnele / Şi uitară ţarcurile / Vânători cu arcurile / Nime-n lume nu mai ştie / Că-mprejur numai pustie / Care-i sânt hotarele, / Unde-i sânt izvoarele” („Muşatin”, Creţia 1992, p.102). Drum simbolizat frecvent de Eminescu prin pustiu şi mare, medii unde există „multe semne de peire şi de viaţă nici un semn” („Memento mori”, v.1, p.304); „O, nu mai crede în minuni / Pe când te-alungă soarta / Spre cele trei deşertăciuni / Pustiul, marea, moartea” („Dacă iubeşti fără să speri”, Creţia 1992, p.131); „Sânt cu putinţă fericiri / Când te alungă soartea / Spre cele trei nemărginiri: / Deşertul, marea şi moartea?” („Dacă iubeşti fără să speri”, variantă, Creţia 1992, p.131); „Astfel (ţi-e) scris să te arăţi, / Astfel îţi este soarta / Cu cele (trei) singurătăţi: / Pustiul, marea şi moartea” („Dacă iubeşti fără să speri”, variantă, Creţia 1992, p.131); „Sania zbura ca o nălucă a văzduhului prin câmpia cea albă sub cerul arămiu. Zburam mereu asemenea viselor teribile ale poeţilor norvegieni prin câmpii numai de nea, în urletul cel depărtat şi flămând al lupilor; în vâjâitul geros al vântului, zburam la Sibir. /…/ nimic nu se mai auzea în pustia de zăpadă decât pocnetul şuierător, vâjâitor al cnutei de cazac plumbuite. /…/ Am mers, am mers până ce am ajuns la satul sibiric unde era să mă colonize pe mine. Era aproape de marea îngheţată” („Toma Nour în gheţurile siberiene”, v.2, p.58”); „Privea în zare cum pe zări / Răsare şi străluce, / Pe mişcătoarele cărări / Corăbii negre duce” („Luceafărul”, v.1, p.153);  „Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-şi alungă” („Memento mori”, v.1, p.276).

În acelaşi timp „pustiul, marea uneşte cel mai mult fiinţele umane  în modul de a simţi şi a gândi” [Coelho 2013]: „Prin tomuri prăfuite ce mesele-i încarcă, / Edgar trece cu gândul prin veacuri ca-ntr-o barcă.  / Nimica nu opreşte a gândurilor grabă, / Din când în când în cale-i pe sine se întreabă: / La ce folos că timpul şi spaţiul străbate / Şi ce folos că vecinic râvnind singurătate / El de nimic în lume viaţa-i n-o să lege, / Că-nţelegând deşertu-i, problema-i n-o înţelege” („Ca o făclie…”, v.1, p.566-567); „Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune / Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune, / În migraţie eternă de demult s-ar fi pierdut” („Memento mori”, v.1, p.284).

Drumurile prin pustiu şi ocean (mare) nu sunt stabile, ele însuşii sunt mişcătoare: „Azi? Vei rătăci degeaba în pustia nisipoasă” („Memento mori”, v.1, p.276); „Schelete înmormântate de volburele năsipului arzător al pustiilor au să se scoale, spre a se sui în lună la benchetele lor” („Făt-Frumos din lacrimă”, v.2, p.193); „El tremură ca alte dăţi / În codri şi pe dealuri, / Călăuzind singurătăţi / De mişcătoare valuri” („Luceafărul”, v.1, p.165); „Pe undele încete îşi mişcă legănate / Corăbii învechite scheletele de lemn; / Trecând încet ca umbre – ţin pânzele umflate / În faţa lumii care prin ele – atunci străbate / Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn” („Împărat şi proletar , v.1, p.83); „Un minut dacă te-ai pierde, / Tu măcar, / Sub noianul mării verde, / Ca-n sicriu, / Te-ai simţi pe vecinicie / Mort de viu” („Când privești oglinda mării”, v.1, p.220). Acesta este destinul Omului – de a peregrina prin Univers: „Căci aşa menit eu sânt: / Să-mi fac cale pe pământ, / Să-mi întind cărările, / Să cutreier ţările, / Ţările şi mările” („Muşatin”, Creţia 1992, p.112); „Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor” („Revedere”, v.1, p.127), a pribeji. „Cum n-oi mai fi pribeag / De-atunci înainte, / M-or troieni cu drag / Aduceri aminte” („Mai am un singur dor”, v.1, p.189); „Cale nu-i cărare nu-i, / Ci-i o rarişte de brazi / Şi un ochi voios de iaz” („Muşatin”, Creţia 1992, p.104); „Şi din a chaosului văi / Un mândru chip se-ncheagă” („Luceafărul”, v.1, p.156.) În căutarea spaţiului protector şi a timpul clar. Mersul omenirii în timp Eminescu îl prezintă ca o călătorie pe nesfârşitele ape ale oceanului, ca „perpetua lor navigare prin ceaţă”: „După un semn / Clătind catargele, / Tremură largele / Vase de lemn; / Nişte cetăţi / Plutind pe marile / Şi mişcătoarele / Pustietăţi” („Stelele-n cer”,  v.1, p.563). Civilizaţii ca „caravane-sate”: „Pustiu-atunci cu caravane-sate, / Dormea ca mort sub luna care bate”  („Rime alegorice”, v.1, p.445). În pustiu omul se simte ca un fir de nisip, purtat de vânt, pe deasupra mut şi fără glas. Vântul schimbă forma dunelor, dar nu pustia. Cufundarea sufletului în fluxul vieţii Universului, în care soarta tuturor oamenilor sunt legate între ele [Coelho 2013]. Pe mare sau . În pustiu drum înapoi nu este. În pustiu şi pe mare a nu te supune legilor acestora înseamnă moarte. „Dar toţi cu toţii sunt de om ruine / Şi, risipiţi din cârduri beduine / Au fost găsit amara, cruda moarte / Într-un pustiu arzând şi fără fine” („Rime alegorice”, v.1, p.446); „Sub nisipul din pustie cufundat e un popor” („Memento mori”, v.1, p.278); „Poate că în văi de chaos ne-am pierdut de mult… de mult” („Memento mori”, v.1, p.284); „Vei rătăci degeaba în câmpia nisipoasă” („Memento mori”, v.1, p.276). Înaintea Caravanei se simte o suflare rece: „O caravană lângă mine trece, / Naintea ei vine-o suflare rece” („Rime alegorice”, v.1, p.445). Omenirea va rătăci prin văile eterne ale Universului ca legendarul jidov rătăcitor sau olandezul zburător, aspirând la liniște. Cât de încurcată n-ar fi mişcarea Omului prin Univers, el trebuie să se mişte spre Oaza Vieţii.

Nu are importanţă ca să ajungi numaidecât la Mecca, zic musulmanii, cât să porţi în suflet Mecca, toată viaţa. Unii oameni întreprinzători au construit pentru musulmani busole care în orice loc de pe glob s-ar afla, ele arată spre Mecca, spre care ei își îndreaptă privirea în timpul rugăciunii: „Sunt viu fiindcă permanent sunt cu gândul la tine, Mecca”. Important este ca musulmanul niciodată să nu se dezică de la visul de a ajunge la oraşul sfânt Mecca, deşi, recunosc ei, îi paşte pericolul ca atunci când îşi vor realiza visul, să nu mai aibă pentru ce trăi. Cu toate acestea, spun ei, nimeni din cei porniţi în căutarea visului nu este în pagubă, fiindcă fiecare clipă a căutării este o întâlnire cu infinitul, cu eternitatea, cu Spiritul Lumii [Coelho 2013].. Mecca noastră este Eminescu. Ar fi bine ca să avem şi noi nişte busole care să indice direcţia spre El în orice punct al globului te vei afla. Eminescu mereu e în căutarea elixirului vieţii fără moarte. Poetul ne învaţă să nu ne temem de necunoscut, dat fiind că fiecare dintre noi e capabil să obţină ceea ce doreşte, de ce are nevoie.

Omul e asemenea firului de nisip, care la prima vedere ar simboliza nimicnicia omului, purtată de vântul soartei. Vântul schimbă dunele nu şi pustiul. Nu este necesitate de a cunoaşte toată pustia, este de ajuns de a cunoaşte un firicel de nisip, ca să vezi  toate minunile creaţiei. Ca să creeze un fir de nisip Spiritului Lumii i-a trebuit tot atâta timp, cât i-a trebuit să creeze întreg Universul [Coelho 2013].. „Îmi vine ades să scriu viaţa unui fir de colb, a unui miros de floare sau originile unei cântări, dar mă tem că n-aş sfârşi cât lumea” („Istoria unei lacrime”, v.2, p.181). Călăuzele omenirii sunt oamenii de geniu, păsări ale cerului, care arată omenirii calea spre apropiata oază a vieţii: „Stol de cocori / Apucă-ntinsele / Şi necuprinsele / Drumuri de nori” („Stelele-n cer”,  v.1, p.563-564). Dumnezeu a creat pustiul ca oamenii să zâmbească copacilor, vietăţilor, să se bucure de viaţă:  „Înainte de plecare – ea, doinind din frunză, cheamă / Zimbrii codrilor cei vecinic, îi dezmiardă sura coamă, / Li îndoaie a lor coarne, pe grumaz îi bate lin / Şi pe frunţi ea îi sărută, de rămân steme pe ele, / Apoi urcă negrul munte, pe şivoaiele de stele, / Lin alunecă ş-alene drumul cerului senin” („Memento mori”, v.1, p.293). Oazele adăpostesc doar oameni paşnici, nu războinici [Coelho 2013]. Toate acestea arată Caravanei Omenirii, Vieții,  Drumul Cerului Senin: „Ceruri triste, zile grele, / Şi nopţi lungi fără de stele / Cărarea vieţii mele” („Între nouri şi-ntre mare”, variantă); „Privea în zare cum pe zări / Luceafărul conduce / Corăbii negre … pe cărări / De valuri” („Luceafărul”, variantă”).

Drumul vieţii omenirii este o cărare nebătătorită prin pustiul /oceanul inexistenţei cosmice.  Omenirea prezentându-se poetului ca o Caravană Cosmică în continuă mişcare: „Un cer de stele dedesupt, / Deasupra-i cer de stele – / Părea un fulger neîntrerupt / Rătăcitor prin ele” („Luceafărul”, v.1, p.161). O „ceată de nomazi rătăcind în cosmos”, va spune Noica despre omenire [Noica, 1992, p.163, 180], în căutarea spaţiilor protectoare şi a timpurilor clare – oaze  adăpostitoare de viaţă: „Acolo unde natura / Cu puterea ei măreaţă / Răspândit-au pretutindeni / Bucurie şi viaţă” („Minte şi inimă”, v.1, p.537). Hăulind prin pustiul uranic, supus în permanenţă ameninţărilor, Omul trebuie să aleagă drumul cel mai bun din perspectiva viitorului.

În această veşnică mişcare ei trebuie să-și ia de călăuze oamenii de geniu, care ştiu să tălmăcească semnele pustiului, mării într-un limbaj pe înţelesul tuturor, căci sufletele lor comunică cu sufletul pustiului, mării, naturii [Coelho 2013].

În căutarea profeților

Şi în această călătorie, care se dorește a fi fără sfârşit, Omenirea îşi ia drept călăuză pe cei mai învăţaţi oameni ai săi, care din timp percep şi resping cu hotărâre vicleşugurile Fetei Morgana, cu splendidele ei miraje: „La  miezul nopţii vezi pustia plană / Născând de suptu-i mândră caravană / De morţi în valuri lungi şi, trează, / Mergând încet spre-un vis: Fata Morgana” („Rime alegorice”, v.1, p.444-445). Pe Cerul Infinitului aceştia sunt Cocorii Dăinuirii: „păsări călătoare străbat cu aripile-ntinse într-un lung triunghi adâncimile fără de margine… unde merg? Unde?” („Avatarii faraonului Tla”, v.2, p.107). Cei care ştiu a citi semnele prevestitoare (de proorocire) ale naturii şi indică Caravanei Omenirii direcţia spre cea mai apropiată Oază Dătătoare de Viaţă: „El vorbeşte. Şi profetic glasu-i secolii pătrunde: / Sufletu-i naintea morţii lumineaz-a vremii unde; / Gândul lui – o prorocire, vorba lui – mărgăritar; / Şi l-aude valea-adâncă şi l-aud stelele multe. / De pe stânca lui Cezarul stă-n uimire să-l asculte, / Vorbele-una câte una lunecă-n ureche-i clar” („Memento mori”, v.1, p.302); „Solomon, poetul rege, tocmind glasul unei lire / Și făcând-o să răsune o psalmodică gândire, / Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet” („Memento mori” , v.1, p.279). „Poeţii, filosofii unei naţiuni, spune poetul,  presupun în cântec şi cuget înălţimile cerului şi le comunică naţiunilor respective” („Geniu pustiu”, v.2, p.10); „Iară eu în mijlocul acelor capete încoronate de părul alb al înţelepciunei, în mijlocul poporului plin de focul entuziazmului, să fiu inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspiraţiune – preot durerilor şi-al bucuriilor – bardul lor” („Geniu pustiu”, v.2, p.15). Şi ei zboară înaintea Caravanei până li se revelează destinul: „Dar pot să-ţi arăt a pierzărilor cale. / Ca-n ea să n-aluneci” („Povestea magului călător în stele”, v.1, p.327) . A noastră călăuză de nădejde prin Pustiul Inexistenţei fiind Eminescu: „Preot deşteptării noastre semnelor vremii profet” („Epigonii”, v.1, p.61).

În călătoria prin Pustiul Inexistenţei Caravana Omenirii ajunge la momente de restrişte. Şi atunci oamenii încep să-l caute pe cel mai bine pregătit dintre ei care să-i scoată din impas: „De acuma înainte e Moldova cea străbună / Ca corabia pe mare bântuită de furtună, / În primejdie-i credinţa şi poporul, legea-i totul, / Mâinile frângând ne zicem: unde-i domnul şi pilotul? / Unde cel care c-o vorbă ne înalţă şi ne scapă? / Unde-i steaua să răsară călătorilor pe apă?” („Alexandru Lăpuşneanu”); „şi-n gându-i şi-n biblia lui scrisă / Viaţa-ntreagă mare unui popor e-nchisă” („La Heliade” ?), ca să le arate drumul: „Răsturnat în car cu rune, / Cu-a lui mân-arată drumul la oştirile bătrâne / Şi de dor de bătălie crunt e ochiul strălucit” („Memento mori”, v.1, p.296). Aceştia sunt oamenii de geniu: „O, munţii cu-a lor frunte gândindă-n nouri creţi, / Când se-ncunun” cu raze, ai zilei sunt profeţi, / Şi capete de geniu când ard, când se inspiră, / Arderea lor arată la noaptea ce-i admiră / Că ziua e aproape…” („Mureşanu”, v.2, p.265); „Profete al luminei! În noaptea-ţi te salut / Şi vărs geniu de aur în corpul tău de lut. / În buclele-ţi eu strecor dulci lauri de argint, / Cu raza zilei albe, eu geniu-ţi aprind” („Mureşanu”, v.2, p.265), firile vizionare: „Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare, / Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare” („Epigonii”, v.1, p.63); „vă numim vizionari” („Epigonii”, v.1, p.63); „El vorbeşte. Şi profetic glasu-i secolii pătrunde: / Sufletu-i naintea morţii lumineaz-a vremii unde: / Gândul lui – o prorocire, vorba lui – mărgăritar; / Şi l-aude valea adâncă şi l-aud stelele multe” („Memento mori”, v.1, p.302).

Aceştia servindu-le oamenilor de călăuză: „Precum corăbii negre se leagănă de vânt / Cu pânzele-atârnate, departe de pământ, / Cum între cer şi mare trec pasările stol, / Trec gândurile mele a sufletului gol, / Întind ale lor aripi spre negre depărtări… / Tu numai eşti în visu-mi luceafărul pe mări” („Apari să dai lumină”, v.1, p.624-625). Anume în asemenea momente istorice apar profeţii, oameni care ştiu să deschidă noi drumuri legate de idealurile nobile ale omenirii, care ştie să declanşeze energii creatoare în ceilalţi oameni: „Ca glasul Providenţei din stinsele decade – / Profet a fost Daciei – bătrânul Eliade” („La Heliade”, variantă);  „Şi-n fruntea unui popor pierdut în chin – e Moise / Şi sufletul lui mare, adânc şi îndrăzneţ / Prevede că din sânul pierdutului popor / E viitorul lumii şi-al ei mântuitor” („La moartea lui Eliade”). „Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele / Purtând pe frunte-mi raza a naţiunii mele?” („Întunericul și poetul”, v.1, p.228).

Oamenii profeţi înzestraţi cu darul clarvederii: „Matei Basarab era sfânt şi de aceea avea darul clarvederii.” ([„Erodot al „Românului” continuă…”, v.7, p.269). Ei văd mult mai departe decât fiinţele ordinare: „Căci eu văd mult mai departe” („Lais”, de Karl Saar, v.4, p.562).. Când vorbeşte un spirit călăuzitor, el vorbeşte despre mine, despre tine, despre el, despre toţi: „El vorbeşte şi profetic glasu-i secolii pătrunde. / Sufletu-i naintea morţii luminează-a vremii unde; / Gândul lui – o prorocire, vorba lui – mărgăritar” („Memento mori”); „Astfel în noaptea noastră pierdută şi amară / Un glas de deşteptare adânc a răsunat, / O stea a rupt puternic eclipsa cea solară, / Un stâlp pin chinuri (grele) un drum ne-(a) arătat” („La Heliade” ?) „Şi o stea strălucitoare / Arde-n cer arătând calea la a evului minune” („Dumnezeu şi Om”, v.1, p.353).

Profetul trebuie să înţeleagă misiunea istorică care îi revine. A conduce oamenii este arta cea mai grea şi de cea mai mare răspundere, şi el trebuie să-şi asume răspunderea de a abate din calea Caravanei (Navei) Omenirii toate primejdiile, să evite drumurile care se înfundă, fără viitor. „Dar pot să-ţi arăt a pierzărilor cale. / Ca-n ea să n-aluneci” („Povestea magului călător în stele”, v.1, p.327) ; „nu cred c-ar exista între români un geniu atât de putinte care să vrăjească nava română cu cântul ideilor sale pe calea de mijloc” („Scrieri politice”, p.7). În cele din urmă, pe bolta cerească a omenirii apare Luceafărul Călăuzitor, cunoscător şi responsabil de misiunea mesianică ce-i revine, care arată calea ce duce sigur la bine: „Privea în zare cum pe mări / Luceafărul străluce, / Pe mişcătoarele cărări / Corăbii mari conduce” („Luceafărul”, variantă); „Lumea ascultă gându-ţi profet” („Mureşanu”, v.2, p.266).

Dar în momentele de restrişte este mare pericolul apariţiei pseudoprofeţilor, care atrag lumea spre ei prin vorbe dulci: „Se ştie că forma sub care se anunţă şarlatanii este în genere cea mai atrăgătoare” (Ms.2287, v.3, p.53). Aceştia îşi asumă responsabilităţi, care din capul locului se văd că nu vor fi îndeplinite, dat fiind slabelor lor cunoştinţele: „cu ce drept / Vă încărcaţi cu soarta lumii-ntregi?” („Decebal”);  „Vânt şi pleav-a ta ştiinţă, visul tău e o nălucă, / Rătăciţi pe pârtii veche vrând să scoţi din rătăcire” („Le baron de trois etoiles”?); „Încât ne vine greu de-a lui amar / Şi de prorocii ce-i propag-gândirea / Şi ordinea? („Eu nu vorbesc de Dumnezeul de azi”). Aceşti prooroci falși sunt pentru omenire ca nişte volburi: „Mulţimea stârnită prin vorbele unor asemenea prooroci, din a căror gură credea c-aude glasul lui Dumnezeu, alerga la arme şi irupse în răscoală făţişă” („Fragmente din istoria românilor” de Hurmuzaki, v.4, p.15). Nu arareori aceştia experimentează cu popoare întregi, crezând că întreaga lume este un obiect al experimentelor: „Acei care cred că umanitatea este un obiect al experimentelor acelora ştiinţa le spune că sunt sofişti şi profeţi falşi” ([„Gambeta în ştiinţă şi politică…”], v.7, p.209). Drept exemplu de asemenea călăuze pot servi foştii conducători ai Uniunii Sovietice, nişte profeţi falși, prooroci ai pierzaniei: „tunetul cânta adânc ca un proroc al pierzării” („Făt-Frumos din lacrimă”, v.2, p.187); „Porniţi de constelaţii sângeroase / Cu mintea-aprinsă de preoţi bătrâni, / Popoarele pornesc în contra Romei” („Decebal”, v.2, p.296)

Omenirea trebuie să se ferească de proorocii falşi, care din lipsa de cunoştinţe pot duce omenirea, națiunile la pierzanie: „Pe calea care duce la oraşul / Uitării, îngropat în vecinicie” („O, te-nsenină, întuneric rece…”, v.1, p.252); „Sub nisipul din pustie cufundat e un popor” („Egipetul”, v.1, p.70); „Dar toţi cu toţii sunt de om ruine / Şi, râsipiţi din cârduri beduine / Au fost găsit amara, cruda moarte, / Într-un pustiu arzând şi fără fine” („Rime alegorice”, v.1, p.446). Dacă nu e atentă, Omenirea oricând poate să primească pe veci îmbrăţişările Pustiului Inexistenţei: „Iară din întinsele pustii se răscoleau din năsip scheletele nalte…, cu capete seci de oase” („Făt-Frumos din lacrimă”, v.2, p.194). „Scheletele înmormântate de volburele năsipului arzător al pustiilor au să se scoale spre a se sui în lună la benchetele lor” („Făt-Frumos din lacrimă”, v.2, p.193). „Şi cât dispreţ, faţă de falşii „profeţi”: „Ignoranţii cei mai canalii, [sunt] cei care afectează învăţătura” (Ms.2255, f.378v., „Fragmentarium” 1981, p.339). De aceea Eminescu „Nu e indiferent în virtutea cărui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor” (Ms.2261, f.188, „Fragmentarium” 1981, p.232).

Poetul profet

Eminescu şi-a trăit destinul nu ca „mare poet cu admiratori, imitatori şi detractori”, ci ca „profet cu discipoli şi erezi” [Papadat-Bengescu 1991, v.2, p.428], „om al zodiilor şi presimţirilor astrale, vizionar şi profet, făuritor de limbă şi măestru glas al poeziei” [Barbu 1991, v.2, p.551]. Poetul a prezis multe lucruri care ulterior s-au petrecut în arealul nostru de cultură şi în Lume: „iară eu în mijlocul acelor capete încoronate de părul alb al înţelepciunii, în mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, să fiu inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspiraţiune, preot durerilor şi-al bucuriilor – bardul lor” („Geniu pustiu”, v.2, p.15). Poetul ne-a preîntâmpinat să nu fim părtinitori în disputa dintre puterile mari, căci până la urmă noi vom plăti oalele sparte: „Acest sfat era: de a nu accentua simpatii făţişe pentru vreo una din puterile mari, căci numai noi vom plăti-o” („Cu toate că…”, v.6, p.603). Eminescu a atenţionat că Rusia va pune mâna pe Basarabia: „Pe când armatele erau pe câmpul de război, am spus deja: „Luaţi seama, ruşii vor Basarabia” („Dacă aparenţele nu amăgesc…”, v.6, p.175). A prezis mişcarea revoluţionară păguboasă din Rusia: „De un şir de ani Rusia e frământată de-o mişcare întinsă şi surdă care ameninţă a surpa statul din temelie şi-a pune „nimicul” în locul lui. E în natura statelor despotice ca să fie totdeauna lângă marginea prăpastiei, căci despotismul şi demagogia sunt două vlăstare ale unuia şi aceluiaşi principiu, a egalizării condiţiilor sociale” ([„În seara de 30 martie…”], v.8, p.195-196). A prevăzut procesul de atomizare al societăţii, care nu duce la nimic bun, acesta  având „de bază nu gruparea oamenilor după cultura, inteligenţa şi meritul lor, ci descompunerea lor în indivizi egali, din care nici unul să nu plătească mai mult decât celălalt”([„În seara de 30 martie…”], v.8, p.196). Că în Rusia lipseşte democraţia: „În Rusia, dacă s-ar cutremura absolutismul ei actual, am vedea zeci de naţionalităţi deosebite răsărind intacte de sub pătura foarte subţire de predominaţiune moscovită” ([„Memorialul” comitetului…”], v.8, p.381).

Toate aceste profeţii ale sale poetul le privea ca pe nişte nenorociri, căci nu era în stare să le împiedice: „E o adevărată nenorocire de-a prevedea tot şi de-a nu putea împiedica nimic” ([„Românul” repetă mereu…”], v.5, p.536); „Şi, bogat în sărăcia-i, ca un astru el apune, / Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet” („Epigonii”, v.1, p.61); Un trecut imaginar „o lume în care ideea de individ organic superior, cuprinzând în ea sfera ideii de om, este mai naltă, mai nobilă decât aceasta. Fiinţele supranaturale, ficţiunile teologice, îngerii, iată creaţiuni ale închipuirii omeneşti…. Şi  oare nu erau acele creaţiuni o intuiţie a dezvoltării ulterioare, o clarvedere a viitorului?” („Prelegerile dlui T. Maiorescu”, v.7, p.170); „Fusese vis visul lui cel atât de aievea sau fusese realitate de soiul vizionar a toată realitatea omenească?” („Sărmanul Dionis”, v.2, p.77).

Folosirea oportunităţilor

În mersul ei prin Pustia Inexistenţei, desprindem noi un gând subtil al poetului, omenirea (naţiunea) trebuie să-şi cheltuiască cu chibzuinţă energia, să n-o irosească în van: „Cu toate acestea, a lupta în unire cu ruşii era un act de sinucidere. Un popor este o comoară de puteri, pe care bărbaţii de stat trebuie să o sporească şi orice luptă în unire cu slavii este o risipă de puteri” („O parte a cestiunii orientale”, „Publicistică” 1990, p.173); „A se lupta însă contra unor puteri constante e egal cu a se lupta în contra rotaţiunii Pământului în jurul său, în contra consecuţiunii regulate de noapte şi zi” („Situaţia din Ardeal” „Publicistică” 1990,  p.473).

Dat fiind faptul că viaţa e scurtă, omul trebuie s-o trăiască raţional. Aceasta cu atât mai mult, că viaţa constă din momente: „Uşor trecea odată Domniei noastre vremea / Pe-a bucuriei pasuri ne număram noi anii” („Grue Sânger”, v.2, p.336, „Bogdan Dragoş”, v.2, p.362); „Iubeşte-n ochi de flăcări al zilelor noroc” („Amorul unei marmure”, v.1, p.53); „ale cărui zile se numără pe insuccese” (Ms.2276, v.8, p.602). Unele din ele hotărâtoare: „Nu credeţi că sunt în viaţa omului momente, care rezumă-n ele soarta lui întreagă… şi-ţi spun parcă… auzi, aşa un ţiuit în ureche: Sunt eu! Sunt eu!” („Istoria unei lacrime”, v.2, p.181). Ai ratat câteva momente favorabile şi viaţa ţi-ai trăit-o în van: „A fost fapta unui moment” („Geniu pustiu”, v.2, p.47); „Dacă nu-i şi nu-i şi nu-i / Norocul la vremea lui” („Lirica populară”, „Strigături”, v.2, p.577). Toate trebuie să fie făcute la timpul lor: „Orice lucru la vremea lui” („Proverbe româneşti”, v.2, p.714). „Trebuie să ştim să diferenţiem lucrurile, toate cu rolul lor şi la timpul lor” [Doga, 2007, p.248]. Problemele să fie rezolvate atunci când permite conjunctura împrejurărilor: „care, după constelaţiunea întâmplătoare a evenimentelor, ne pot fi favorabile sau nefavorabile” („Ziarele austriece constată…”, v.8, p.105); „aşteaptă ca aceasta să se hotărască mai bine prin constelaţia concretă a împrejurărilor” („Anglia” („La o interpelare…”), v.5, p.65); „o dictează împrejurările chiar” („Fragmente din istoria românilor” de Hurmuzaki, v.4, p.29); „puse-n cumpănă toate puterile sale, întrebuinţând bine toate înlesnirile şi foloasele poziţiei sale” („Fragmente din istoria românilor” de Hurmuzaki, v.4, p.70). Un prilej este o împrejurare prielnică unui ţel, asemenea evenimente se întâmplă rar în viaţa unui om, unui popor: „E anevoie a nimeri vremea la vremea ei” („Proverbe româneşti”, v.2, p.715), idee împărtășită și de compozitorul Doga (1937): „În artă, ca şi în viaţă, trebuie să ai noroc. Arta este în fond Doamna Ocazie, dacă ai ratat-o, rămâi de căruţă şi te înghite provincialismul” [Doga, 2007, p.249]. În viaţă este foarte important ca să foloseşti oportunităţile, o dată apărute ele nu se mai repetă: „Vecinic se-nşală cine gândeşte / Că ziua de astăzi mâni o găseşte. / Ceasul ce trece nu se întoarce / Se taie firul, nu se mai toarce” („Cântece de lume, irmoase”, v.2, p.678); „ocazie pentru a arăta adevăratele noastre idei generale, adevăratele noastre convingeri supreme” („Se închină omul totdeauna şi-n tot locul?”, v.6, p.273). „Ocazia, atenționează poetul, e iute la fugă şi leneşă la întors” (Ms.2258, f.163v., „Cugetări”, f.163v., v.3, p.162); „Orice noroc / Şi-ntinde-aripele, / Gonit de clipele / Stării pe loc” („Stelele-n cer”, v.1, p.564); „Degeaba crezi c-o sta în vânt / Noroc şi idealuri” („Luceafărul”, variantă?). „Ce se refuză unei minute-ntraripată / Nici însuşi vecnicia nu mai poate reda” („Resignaţiune”, v.1, p.662). De aceea omul trebuie să folosească prilejul la maxim: „De aripi să prinzi / Momentul acel sfânt / Şi noaptea candelă s-aprinzi / Iubirii pe pământ” („Pe lângă plopii fără soţ…”, variantă), să se prindă la timp de poalele ocaziei:  „Când simţi că o direcţie a ajuns culmea acceleraţiunii şi are să învingă, te anini de poalele ei” (Ms.2255, v.3, p.125), aceasta înseamnă a lua de păr ocazia” ([„Creditul mobiliar şi presa capitalei…”], v.7, p.521).

Vorbind de filozofia eminesciană ridicată pe o temelie naţională, nu putem să trecem cu vederea că povaţa de a folosi la maxim ocazia se conține în proverbele noastre: „bate fierul până-i cald” („Icoane vechi şi icoane noi”, v.5, p.449); „Ce e în mână nu e minciună, / E vorbă proastă, dar foarte bună” („Cântece de lume, irmoase”, v.2, p.678). Oamenii care au avut „politica marilor scopuri”, „a bunului simţ şi a patriotismului. Au ştiut să se folosească de ocazii pentru a atinge scopul definit. Adeseori ei făceau să se nască asemenea ocazii” („Politica de stat şi politica de partid”, v.7, p.42). Nu întâmplător înaintaşii noştri, demni de toată lauda, au folosit din plin ocazia istorică şi au întregit nişa ecologică a poporului român, la 24 ianuarie 1859 şi la 1 decembrie 1918 [Diaconescu 1994, p.22], noi cei de azi, din păcate, n-am fost în stare să folosim ocazia ce ne-a fost dată. Teza de a folosi la maxim oportunităţile e valabilă nu numai pentru un popor, ci şi pentru omenirea întreagă.

Pot să prindă momentul favorabil numai oamenii bine pregătiţi pentru problemele vieţii. „O întâmplare din viaţa omului nu produce o altă dispoziţiune sufletească decât acea pentru care omul a fost predispus şi preparat de natura lui proprie” („Arta reprezentărei dramatice dezvoltată ştiinţific şi în legătura ei organică” de Enric Theodor Rotscher”, v.4, p.295). Ca să dăinui este necesar ca să valorifici din plin momentele favorabile, să foloseşti oportunităţile, iar pentru aceasta este nevoie să posezi un bagaj mare de cunoştinţe, ca să poți controla mersul evenimentelor: „Şansa favorizează minţile preparate”, spunea Louis Pasteur (1822–1895). Numai cel care cunoaşte multe poate fructifica posibilităţile, cuprinde norocul în clipa stării lui pe loc: „Orice noroc / Şi-ntinde-aripele, / Gonit de clipele / Stării pe loc” („Stelele-n cer”, v.1, p.564). Oamenii bine pregătiţi evită mai lesne situaţiile nefavorabile: „cei doi domni români ştiură să conjure primejdiile situaţiei” („Fragmente din istoria românilor” de Hurmuzaki, v.4, p.32), aşteaptă momentul prielnic: „Poate că n-a sosit momentul în care s-avem a alege, între două rele esenţiale, pe cel mai mic” (Ms.2264, v.8, p.650); „momentul acela în care fructul cade din arborele binelui şi-a răului” („Arta reprezentărei dramatice dezvoltată ştiinţific şi în legătura ei organică” de Enric Theodor Rotscher”, v.4, p.201).  Nu arareori, ei înşişi creează ocaziile favorabile.  Motiv pentru care omul trebuie să se înveţe de mic copil a-şi valorifica momentele prielnice. 

Referințe

Atkins P.W. Эткинс П. Порядок и беспорядок в природе. Москва: Мир, 1987 – 224 с.

Baltag Cezar. În cartea: Eminescu. Un veac de nemurire. v.2. Bucureşti: Minerva, 1991.

Barbu Eugen. În cartea: Eminescu. Un veac de nemurire. v.2. Bucureşti: „Minerva”, 1991.

Bohr Niels. Бор Нильс. Атомная физика и человеческое познание. Москва: Иностранная литература, 1961. – 152 с.

Boltzmann Ludwig. Больцман Людвиг.  Статьи и речи. Москва: Наука, 1970. – 406 с.

Boyce Mary. Боис Мэри. Зороастрийцы. Москва: Наука, 1987. –  303с.

Bringsvaerd Tor Age. Odin – Zeul chior. Cluj-Napoca: Aarhus, 2001. – 272 p.

Cijevski A.L., Şişina IU. G. Чижевский А.Л., Шишина Ю.Г. (В ритме Солнца. Москва: Наука, 1969. – 112 с.

Cijevski A.L.  Чижевский А.Л. Вся жизнь. Москва: Советская Россия, 1974. – 208с.

Coelho Paulo. Alchimistul. București: Humanitas fiction, 2013. – 234p..

Crăciun Matei Stârcea. Brâncuși (simbolismul hylesic). București: Edinteer, 1992. -160p.

Cremnitz Mite. În cartea: Eminescu. Un veac de nemurire. v.1, Bucureşti: Minerva, 1990.

Diaconescu Mihail. Istorie şi valori (studii, comunicări, eseuri, articole). Bucureşti: Ed. Ministerului de Interne, 1994. – 512 p.

Diogene Laerțiu. Диоген Лаэртский. О жизни, учениях и изречениях знаменитых философов. Москва: Мысль, 1979. -622с.

Doga Eugen. Compozitor, academician. Chişinău: Ştiinţa. 2007. – 414 p.

Donici Nicolae. Observatorul de Astronomie Fizica situat in parcul din Dubăsarii Vechi (Basarabia, România), 1908-1933. (Afiliat „Fundaţiei Centrale Principile Carol” ca secţie a ei în ziua de 18 iunie 1924). Ediţie specială. București: Tip. Litera, 1933. – 25p.

Drăgănescu Mihai. Informaţia materiei. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1990.–254p.

Dyson Freeman. Disturbing the Universe. 1979. p. 250, 251.

Eminescu Mihai. Opere, v.1 – 8.  Chişinău: Gunivas, 2001.

Eminescu Mihai. Fragmentarium. Ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc). Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. –  814 p.

Eminescu Mihai. Publicistică. Chişinău: Cartea moldovenească, 1990. – 572 p.

Eminescu Mihai. Poezii inedite. Ediţie de Petru Creţia, Chişinău: Universitas, 1992, -135p.

Eminescu. Un veac de nemurire. Bucureşti: Minerva, v.1, 1990, v.2. 1991.

Eliade Mircea. În cartea: Eminescu. Un veac de nemurire. v.2. Bucureşti: Minerva, 1991.

Gamow George.  Biografia fizicii.  Bucureşti: Ed. ştiinţifică, 1971. – 389 p.

Gaura neagră. „Detection of gravitational waves”. LIGO. Accesat în 9 aprilie 2018.

Gavrilă Lucian. Viaţa – un experiment nesfârşit Bucureşti: Albatros, 1995. – 304 p.

Holban Ion, Birlan Mirel. Un mic popas în ţara astronomiei. Fizica și tehnologiile moderne, 2016, v.14, nr.3-4, p.18-33.

Holban Ion. Universul. Chişinău: Arc”, 1999. – 48 p.

Jastrow Robert. God and the Astronomer. 1978. p. 14.

Kosmodemianski A.A. Космодемьянский А.А. Константин Эдуардович Циолковский.  Москва: Наука, 1976. –  296с.

Kovarski Victor. Коварский Виктор. Стрела времени в моей жизни. Кишинёв, 1999. -195с.

Laplace Piere. Лаплас Пьер Симон. Изложение системы мира.  Ленинград: Наука, 1982. –  375 с.

Micle Veronica. Poezii. Chişinău: Literatura artistică, 1989. – 104 p.

Mărgineanu D.G. Biofizica. Termodinamica biologică” .Tip. Universităţii din Bucureşti.

Nemcinov Iu.V. Немчинов Ю.В. Физическая семиотика. Москва: Знание, 1991. – 64 с.

Noica Constantin. Simple introduceri la bunătatea timpului nostru. Bucureşti: Humanitas, 1992. – 264 p.

Noica Constantin. Carte de înțelepciune. București: Humanitas, 1993. – 144p.

Paleologu-Matta Svetlana. Eminescu şi abisul ontologic. Timişoara: Augusta. 2007.– 314 p.

Papadat Bengescu Hortensia. În cartea: Eminescu. Un veac de nemurire. v.2. Bucureşti: Minerva, 1991.

Planetele altor stele.

Poincare Henry. Пуанкаре Анри. О науке. Москва: Наука, 1983. – 560 с.

Rozental I.L. Розенталь И.Л.  Проблемы начала и конца метагалактики. Москва: Знание (серия Космонавтика, Астрономия),  1985.  -64 с.

Rozental I.L., Розенталь И.Л. Вселенная и частицы. Москва: Знание (серия Космонавтика, Астрономия), 1990. – 64с.

Sonda solară Parker. https://ro.wikipedia.org/wiki/Parker_(sond%C4%83_spa%C8%9Bial%C4%83)

Stere. Constantin Stere, în viață, în literatură. Chișinău: Hyperion, 1991. -556p.

Sullivan Walter. Салливан У. Мы не одни. Москва: Мир, 1967.  – 384 с.

Șerban Mihai. Omul și astrele. Cluj-Napoca: Dacia, 1986. -312p.

Şklovski  I.S. Шкловский И.С. Вселенная, жизнь, разум..Москва: Наука, 1973.–336c.

Ştefan I.M. Eminescu şi universul ştiinţei. Iaşi:„Junimea. 1989. – 160 p.

Telescopul „Hubble”. https://ro.wikipedia.org/wiki/Telescopul_spa%C8%9Bial_Hubble

Weisskopf V. Вайскопф Виктор. Наука и удивительное. Москва: Наука, Москва, 1965. – 227с.

Weyl Herman. Вейль Герман. Симметрия. Москва: Наука, 1968. -191с.

Whipple F.L. Уипл Ф.Л. Семья Солнца (планеты и спутники солнечной системы). Москва. Мир, 1984. -320с.