DOAMNA de FER care l-a îngenuncheat pe PUTIN. O lecție pentru MAIA SANDU și IGOR DODON

Dalia Gribascaute

Acest articol a fost publicat în contributors.ro, autor, Otilia Nutu la 31 octombrie  2014. Îl republicăm pentru a demonstra cititorilor din R. Moldova că și R. Moldova ar putea obține independență energetică față de RUSIA, dar pentru aceasta este necesar de voința politică a conducătorilor statului dat. Această istorie de succes național s-a datorat unui Președinte patriot al Lituaniei care a fost  Doamna de fer Dalia Grybauskaitė. Ce vor face MAIA SANDU și IGOR DODON, se vor gudura în fața lui PUTIN, cerșind un preț mai ieftin la gaz, care va pune  condiții secrete pentru a bloca independența energetică a R. MOLDOVA. Situația se va complica și mai mult în cazul când Președintele IGOR DODON se vede cum pe zi ce trece ia sub control instituțiile de forță și posibil dacă nu vom fi atenți și CURTEA CONSTITUȚIONALĂ, iar la viitoarele alegeri fie anticipate sau ordinare va lua majoritatea în PARLAMENT. Ministrul economiei Vadim Brînzan ne spune că Republica Moldova are un singur contract pentru a cumpăra gaz, cu compania rusească Gazprom, dar se discută pe trei dimensiuni pentru diversificarea surselor de alimentare cu gaz.  Prima dimensiune  este  renegocierea contractului sau un contract pe doi ani cu Gazprom, ca în acest timp să fie finalizată conducta Ungheni – Chișinău, care va fi gata până în martie anul viitor. Dimensiunea a doua este negocierea cu Ucraina pentru a aduce gaz prin raioanele din nordul Republicii Moldova. A treia dimensiune a surselor de alimentare cu gaz este în opinia lui Vadim Brînzan conducta Turk Stream. Cît de reale sînt aceste proiecte, vom vedea. Dar fără o voință de fer, ele vor fi cu siguranță irealizabile. Cine își va asuma acest rol istoric, aceasta-i întrebarea eternă!

MIHAI CIUBOTARU

 ___________________________________________________________

În caz că nu aţi aflat, Lituania  i-a zis “Pa” lui Gazprom şi i-a tras o palmă zdravănă lui Putin după ce a devenit funcţional terminalul de gaz lichefiat de la Klaipeda, prin care Lituania poate să importe acum practic tot gazul de care are nevoie, din surse alternative la gazul rusesc: din Norvegia (cam un sfert) şi de oriunde din lumea asta (restul). Mai mult, peste vreun an, după ce se mai fac nişte investiţii în reţeaua de transport de gaze şi interconexiunea cu Letonia, gazul din terminalul lituanian poate acoperi cam 75% din necesarul tuturor celor trei ţări baltice.

De ce e important? Lituania era una din ţările cele mai dependente de un eventual şantaj energetic rusesc (arma cu care Putin divizează cu succes Europa). Fără capacitate de înmagazinare pentru gaze, cu importuri 100% din contracte cu Gazprom, pe termen lung în termeni restrictivi, la preţuri dictate de ruşi, cu vreo 15% mai mari decât preţurile la care cumpăra Germania tot de la Gazprom prin North Stream. Fiind teribil de antipatică ruşilor, Lituania avea chiar cele mai mari preţuri pentru gaz din toată Europa. Mai mult, chiar reţeaua de transport şi distribuţie (adică ţevile de gaz de pe teritoriul Lituaniei) erau controlate tot de Gazprom. În 2009, Lituania şi-a închis şi centrala nucleară (Ignalina) de tip sovietic – Cernobâl, ca urmare a presiunilor UE, ajungând şi mai dependentă de importurile de energie din Rusia.

Gazprom a făcut toate presiunile posibile pentru a bloca proiectul LNG şi ieşirea Lituaniei de sub controlul energetic rusesc –  de la opoziţia de a ceda reţele altor companii şi lobby-ul făcut pentru întârzierea proiectului LNG şi până la ameninţări “fizice”. De pildă, zilele trecute un submarin rusesc a fost observat în porţiunea suedeză a Mării Baltice, incident suspectat că ar avea de a face cu o eventuală tentativă de sabotaj a terminalului LNG. Dar Lituania nu s-a lăsat intimidată.

Sursa:

Proiectul LNG s-a decis, contractat şi construit în 3 ani. Anul acesta, de pildă, se lucra la construcţia terminalului LNG 24 de ore pe zi. Tot în 2014, la capătul unei lupte legale de mai mulţi ani, Lituania a reuşit, prin amenzi record date de Consiliul Concurenţei, să forţeze Gazprom să renunţe la controlul asupra reţelelor de gaz din ţară (pentru cunoscători: în UE, cine controlează producţia sau furnizarea de gaz nu poate controla şi transportul sau distribuţia, pentru a nu bloca intrarea competiţiei pe piaţă, şi trebuie să vândă/transfere reţelele altora, aşa-numitul “unbundling” din Pachetul Trei). Gazprom a trebuit în cele din urmă să cedeze reţelele.

Lituania s-a mai bătut şi cu Comisia Europeană să se construiască terminalul LNG la ei, cu argumente imbatabile: Klaipeda e singurul port baltic care nu îngheaţă în tot timpul anului, şi Lituania are presiune mai mare în reţea decât Letonia şi Estonia, adică poate exporta mult mai uşor decât invers. Lituania a împins la UE urgentarea unor proiecte de interconectare – finanţate parţial de UE – care au loc chiar acum (Lituania-Polonia, Lituania-Letonia). În tot acest timp, nu a cedat nicio clipă ameninţărilor, şantajului Gazprom cu preţuri mari, lobby-ului intern pro-rus sau propunerilor dinspre stânga de a “nu supăra Rusia, totuşi”.

Să nu uităm că discutăm despre un stat minuscul (un pic peste 3 milioane de locuitori), cu enclava rusească Kaliningrad în coastă şi Armata Roşie la graniţă. Şi totuşi, Lituania a ţinut şi ţine o direcţie clară, pro-occidentală, consecventă, influenţând şi deciziile UE în acelaşi timp.

A fost meritul unor politicieni responsabili şi al unui popor care ştie ce să aleagă: au votat a doua oară cu “doamna de fier” Grybauskaite şi contra politicienilor de cealaltă parte care propuneau “orice fel de pace, numai nu război cu Rusia”. Grybauskaite a solicitat ferm sprijin NATO; a susţinut din toate puterile negocierile Ucrainei cu UE anul trecut (la summit-ul din noiembrie 2013, când Lituania avea şi preşedinţia rotativă a Consiliului); şi a fost o vocală susţinătoare a sancţiunilor europene la adresa Rusiei.

Lituania ne arată că hotărârea, consecvenţa şi lipsa “compromisurilor compromiţătoare” se răsplăteşte: Gazprom, de pildă, a fost forţat încă de anul acesta să reducă preţurile Lituaniei cu 20%. În 2015 expiră contractul pe termen lung cu Gazprom şi Lituania poate negocia cu oricine, chiar şi cu Gazprom, însă în termeni de piaţă, nu în genunchi: chiar dacă nici gazul lichefiat nu e ieftin, Gazprom nu mai poate ţine preţurile la nivelul din anii trecuţi şi nici nu mai poate şantaja că va opri de tot gazul din conductă, Lituania are alternative şi îşi va putea ajuta şi vecinii în maxim un an. Face aceleaşi lucruri şi în energie electrică: complet dependentă de reţeaua rusească şi importând energie din Rusia, Lituania va investi într-o nouă centrală nucleară şi în interconectări cu ţările din UE din apropiere.

Astăzi, Lituania a reuşit să-şi câştige cu adevărat independenţa de ruşi după 25 de ani şi reuşeşte să împingă şi în UE în aceeaşi direcţie.

Cine a făcut posibile aceste lucruri? O “doamnă de fier”, Dalia Grybauskaite, care nu se teme să spună public că Putin e o ameninţare pentru pacea în Europa şi că Europa trebuie să fie unită, iar NATO să apere statele baltice şi Ucraina.