MÂNTUIREA – ROD AL INHABITĂRII SACRULUI ÎN PROFAN

G_CALIN_COPERTA (1)

Prof. Dr. Const. MIU

Versurile din volumul semnat de poetul George Călin – Mântuiește-mă, Doamne! (Editura Ro. Cart, București, 2018) – se înscriu în seria psalmilor moderni, cultivați de Macedonski, Arghezi și Blaga.

Cartea aceasta surprinde eul poetic într-o neostoită rugăciune a celui ce-și recunoaște .patimile lumești, zbaterile, îndoielile, însă încrezător că vocea îi va fi  auzită, căci cererea psalmistului este una sinceră și are ca scop/ rod mântuirea sa.

Simbolul Crucii apare chiar din primele versuri,, atât ca protecție, cât și  ca punte între generații. sub oblăduirea îngerului păzitor: ”mă pierd/ în umbra Crucii/ vreau să trăiesc/ aici și acum,/ împovărat/ cu chipurile străbunilor mei,/ îmbrățișat/ de aripile Îngerului meu/ de veghe…” (p. 9).

Psalmistul lui George Călin are ceva din suferința persoanjelor lui Dostoievski, în sensul că la ambii creatori voluptatea suferinței este calea spre libertatea izbăvitoare: ”îmbracă-mă/ în zale de lanț ruginit/ să simt durerea libertății/ prăpastia dintre bine și rău…” (p. 13).

Sub aspect stilistic, registrul verbal folosit la conjunctiv plural (pluralia tantum) are valoarea unui imperativ imediat, inerent învățării iubirii: ”să ne tămăduim sufletele, /să vindecăm/ vătămările păcătoșeniei, / să avem cugete drepte, / să lepădăm iubirea de sine/ de îndărădnicie,/ de setea de slavă,/ de plăceri trupești,/ învățând să iubim/ cu adevărat…” (p. 47). Există în versurile citate treptele pe care un credincios adevărat trebuie să le parcurgă, de la lepădarea egoistă a iubirii de sine – iubirea trufașă – până la iubirea universală, cea adevărată instituită și propovăduită de Mântuitorul nostru.

Ca în Poeme cu îngeri – volum semnat de V. Voiculescu –, prezența motivului îngerului de veghe conferă versurilor reflexivitate, în raportul sacru – profan. În versurile lui George Călin, îngerul de veghe este nu numai protector, ci și sau mai ales maestru spiritual, care își inițiază protejatul în drumul său duhovnicesc: de la omul lumesc, la cel duhovnicesc, în accepția Sf. Ap. Pavel: ”cu o zbatere de aripi,/ Îngerul de veghe/ îmi aprinde Candela Iubirii/ fără de tristețe,/ fără de durere,/ fără de Primăveri reci,/ și Toamne hâde,/ (…) Îngerul de veghe/ îmi furișează umbre de Cruci/ din fâlfâitul lui de aripi” (p. 23); ”cu nezdruncinată Credință/ cu osârdie întru pocăință/ Îngeri ne-nvață Nădejdea -/ să viețuim în sfințenie,/ să deslușim simțământul Dragostei,/ al binelui,/ al frumosului/ pentru bună sporire,/ pentru iertarea păcatelor,/ pentru primirea sfintelor Taine,/ cu inima statornicită-n Adevăr…// Îngerii aflați în Dumnezeu,/ în Lumina cea Veșnică,/ în Ființa cea mai simplă,/ uniți în chipul cel mai strâns/ ne duc, până la capăt, rugăciunile/ ne înalță gândurile spre Dumnezeu,/ în toată vremea,/ bătătorindu-ne Calea spre Mântuire.” (p. 23, 75).

Ca poet isihast, Gerge Călin își surprinde psalmistul în ipostaza conștientizării că prin rugăciune, întâlnirea sacrului cu profanul are loc în biserica din piept: ”chip al focului duhovnicesc,/ al Duhului Sfânt,/ te-am așezat/ în cămara sufletului meu/ pe cărări de dor,/ mistuind,/ la margini de timp” (p. 68); ”aici, aici se află Fiul lui Dumnezeu – / în trupul nostru de carne și sânge,/ în trupul acesta de tină/ cu suflare de Viață…” (p. 71).

Iată de ce, în versurile finale ale volumuluiîn discuție are loc inhabitarea sacrului în profan, în Lumina Veșnic Vie a Cuvântului Sfânt: ”mă îmbrac zi de zi doar cu Tine,/ mă cufund în brațele Tale,/ Doamne,/ (…) ferecat în inimă, Te țin/ izvor de șoapte de Iubire”; ”dă-mi, Doamne, Lumina Sfântă/ din prea plinul Tău Cuvânt,/ dă-mi liniște și pace/ (…) nu mă lăsa, Doamne, singur,/ însoțește-mă duios…/ (…) și trăiește-mă în Tine” (p. 121, 125, 126).