LEACURI MAGICE ÎN CARPAŢI

Carpati

( Urmare)

NUIAUA PE ALUN ŞI RITUALUL CĂLUŞULUI

Ceremonialul magico-profilactic al dansului căluşului, este strâns legat de vremea Rusaliilor. El este considerat panromân, fiind atestat în toate provinciile daco-române, ca şi în Macedonia. Scopul căluşului este acela al alungării duhului-boală si constă în anumite dansuri rituale executate în apropierea bolnavului şi în atingerea acestuia cu ierburi de leac. I se scuipă bolnavului în faţă usturoiul pe care căluşarul îl mestecă încontinuu, se sparge lângă el o oală cu apă etc.
Executanţii dansului ritualic, căluşarii (exclusivbărbaţi), au fost descrişi în secolul al XVII-lea, de către chiar voievodul Moldovei, Dimitrie Cantemir. în acele vremuri ei umblau cu faţa acoperită cu o pânză albă şi aveau mai mult de o sută de ritmuri şi jocuri, „unele atât de măiestrite, încât cei care joacă par că nu ating pământul, ci zboară în aer” (Mircea Eliade consideră că dansurile lor cu salturi evocă zborul şi dansul zânelor). Principele Cantemir arăta că în vremea Rusaliilor, căluşarii nu dorm niciodată decât sub acoperământul unei biserici fiind încredinţaţi că dacă ar dormi în altă parte, ar fi pe dată loviţi de Iele, „pe care ei le numesc Frumoasele”. „Cel care a fost primit odată într-o astfel de ceată este dator să se ţină de ea, an de an, timp de nouă ani; iar dacă o părăseşte, ei zic că este muncit de duhuri rele şi că este chinuit de Frumoase. Mulţimea superstiţioasă crede că ei au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a aşternut la pământ, aceia încep săriturile lor şi, la un anumit loc al cântecu-!ui, calcă, unul după altul, de la cap până la picioare pe cel culcat, în sfârşit îi suflă la ureche câteva cuvinte ticluite şi poruncesc bolii să iasă. După ce fac aceasta trei zile, de cele mai multe ori rezultatul răspunde speranţei şi bolile cele mai grele, care multă vreme îşi râseseră de meşteşugul celor mai iscusiţi doctori,dispar uşor în acest fel.” Alte nume consemnate ale căluşarilor sunt şi acelea de căluceni, căluşei şi călăuzi. Ei au un repertoriu variat de dansuri rituale, cum sunt: Căluţul, Căluceanul, Căluşul, Floricica sau Floricica Căluşului, Boricean… Jocurile se execută adesea până la extaz, iar vătaful (magisterul) are adeseori o putere magică asupra căluşarilor. Principalul obiect ritual al căluşului este „steagul”, care constă dintr-o nuia de alun investită ritualic cu funcţii magice. Nuiaua de alun se află în fruntea inventarului obiectelor uzuale pentru descântec. Românii cred că duhurile rele se tem de puterea nuielelor de alun, evitând casele la intrarea cărora, rezemată de perete, este lăsată o astfel de nuia. Virtuţile magice ale alunului sunt evidenţiate şi de credinţa că vrăjitoarele călătoresc pe toiege de alun, şi tot cu ele ţin în frâu spiriduşii şi duhurile rele. Cu un băţ de alun, „lung de stânjen”, trebuie rupt pe furiş vârful legendarei Ierbi-a-fiarelor, iar „bătutul” cu nuiaua de alun este un gest magico-ritualic prin care demonii sunt alungaţi „în pustie”.
Odinioară, cu nişte beţe de alun şi în pielea goală, vrăjitoarea satului se ducea lângă iaz ca să aducă (sau să oprească) ploaia şi grindina. Aceasta este, însă, în mitologia română, ocupaţia predilectă a solomonarului (a sacerdotului popular, salman cum era numit de daco-români), care se execută rintr-o serie de gesturi din sfera de acte mitico-rituale, arhaice si universale (arhetipale). Este vorba, în esenţă, despre gestul de â iovi centrul apei (cu o bâtă sau o nuia de alun, numită şi „nasul şarpelui”). Nuiaua de alun a solomonarului (salman) a căpătat valenţe magice atunci când sacerdotul popular, întâlnind un şarpe faţă în faţă cu o broască pe cale să o înghită (sau, mai rar, doi şerpi în conflict), a interpus nuiaua de alun între ei pentru a-i despărţi. Recunoaştem aici, gestul mitic al zeului Hermes, ce a interpus caduceul său între doi şerpi aflaţi în conflict, iar aceştia s-au încolăcit imediat pe el (rezultând imaginea cunoscută a caduceului).
A lovi apa, îndeosebi în centru („la mijlocul iezerului”, cum spun ţăranii români), înseamnă pentru sacerdotul popular a lovi balaurul care guvernează stihiile, a-1 deştepta; înseamnă a descătuşa o energie latentă ancestrală, pe care o ia în stăpânire, înălţându-se cu ea în văzduh, căpătând „puteri”1. în asemenea procedee magice, simpla nuieluşă de alun este investită cu funcţiile unui axis mundi sau „coloană a cerului” (ca şi coloana vertebrală a yoghinului, şuşumna, pe care urcă descătuşată lamdalini), este agentul de legătură cu lumile celelalte, ea deşteaptă balaurul, care este o stihie magică cu ajutorul căreia sacerdotul popular român se „urcă” la cer, depăşind condiţia umană şi „purtând vremile”, adică stăpânind natura asemeni unui zeu.
Relatările populare româneşti afirmă faptul că orice descântătoare, fermecătoare sau vrăjitoare, când voieşte să descânte de muşcătura şerpilor, să facă de dragoste sau de ursită, foloseşte una sau trei beţe de alun (apa descântată cu trei nuieluşe de alun ar fi, astfel, un leac imbatabil împotriva muşcăturii de şarpe). „Se află o seamă de Babe-Cloanţe, care-ţi Ştiu nu numai a descânta, a căuta în palmă şi a arunca bobi, ci chiar şi a închega apa, a lega ploile, gura câinilor şi a lupilor, şi, când voiesc, pot să-ţi aducă pe cine doreşti, călare pe-o prăjină sau pe-o mătură, prin aer, de peste nouă ţări şi nouă mări. Ei bine!… Prăjina aceea încă e de alun!” Pentru a parveni la această teleportare magică (care bănuim că, totuşi, se realizează „în spirit”), Baba-Cloanţa „bate necontenit cu o vărguţă de alun peste o ulcică din faţa focului, rostind nişte cuvinte neînţelese şi chemându-i neîncetat pe nume. Şi ei trebuie să vie după strigătul vrăjitorilor, ori-de-unde s-ar afla…”
Chiar şi florile alunului sunt importante, căci sunt bune de leac pentru mai multe boli. Despre alun se spune că înfloreşte şi se şi scutură chiar în „noaptea de Ispas” (noaptea premergătoare zilei înălţării Domnului, conform calendarului ortodox). Tot în noaptea aceasta, ca şi în aceea a Izvorului Tămăduirii, se umblă după apă de gârle şi de izvoare, care au puteri lecuitoare; iar crengile de alun sau de paltin culese anume în ziua de Ispas sunt investite cu virtuţi magice.
Un fapt mai puţin cunoscut astăzi este faptul că „o conglo-meraţie… de mai multe alune (fructul alunului) se numeşte *căluşu* sau ‘căluşel»”*, la fel cum se numeşte şi dansul magico-ritual executat de căluşari, ceea ce poate înseamnă şi că putem vedea în căluşari unitatea „căluşului” de alun, după cum reiese şi din faptul că momentul când unul dintre executanţii ritului cade la pământ, fiind atins cu steagul de alun, se numeşte „doborârea din căluş”.
Căluşarii sunt în timpul funcţiei lor consubstanţiali cu sacralitatea alunului.
Pregătirea căluşarilor se face din timp, dinainte de Duminica Rusaliilor, într-un loc tainic şi izolat, de regulă într-o pădure. Aici depun jurământul neofiţii ce sunt aceptaţi de către vătaf, iar membrii mai vechi îl reînnoiesc. Cu mâinile pe steag ei jură să păstreze datinile căluşului, să se aibă ca fraţii şi să îşi păstreze castitatea până vor fi deslegaţi de vătaf (până ce căluşul nu se va mai juca, iar steagul va fi îngropat). Ei jură să păstreze taina asupra iniţierii lor, pe care dacă o încalcă vor fi pedepsiţi de Rusalii sau de Iele prin îmbolnăvire. După jurământ şi până la împrăştierea rituală a grupului, căluşarii rămân tot timpul împreună.
Ceea ce poate părea bizar este faptul că patroana căluşarilor, Irodeasa (prin contaminare cu un motiv biblic), este totodată chiar conducătoarea Ielelor, numită . în Transilvania, când se procedează la „legarea căluşarilor”, adică la recrutarea sau reactivarea flăcăilor ce aparţin confreriei, după ce umblă la 9 hotare şi iau apă de la 9 izvoare, vătaful lor îi duce la o răscruce de 3 hotare, unde le leagă zurgălăii şi face o rugăciune către Irodeasa, ca să îi ajute, stropindu-i pe toţi căluşarii cu apa adunată. După aceasta îşi ciocnesc ritualic beţele. Niciodată nu încep dansul ritual, fără să pomenească numele Irodesei, iar dacă sunt ospătaţi, prima îmbucătură de mâncare trebuie să fie aruncată sub masă pentru Irodeasa.
In multe părţi, după ce căluşarii s-au legat fraţi-juraţi, cim-poierii cântă „marşul zânelor”. Când dorm, se culcă câte doi, căci dacă s-ar culca numai câte unul, „zânele” i-ar poci şi ar muri. Regula străveche era că cine a intrat în ceata căluşarilor trebuie să rămână nouă ani în ea, altfel are boală rea şi îl chinuie Frumoasele. în fiecare an, după închierea perioadei Rusaliilor ei îşi sfarmă sau îşi îngroapă obiectele rituale şi fug fără să se uite înapoi, că „să nu îi pocească Rusaliile”. Este interesant faptul că, căluşarii sunt reputaţi cunoscători ai plantelor lecuitoare, în timp ce despre Iele, patroanele acestor plante, se spune că se plâng că aceste ierburi le-au fost răpite de către oameni.
O mărturie1 arată că, în Oltenia – unde vrăjitoarele au un recunoscut statut social -, cu două săptămâni înainte de Duminica Rusaliilor, căluşarii se duceau la o bătrână vrăjitoare. „Vrăjitoarea le dădea o năframă neagră, purtată de o femeie rea moartă de curând. în colţul năframei lega un căţel de usturoi descântat. Se spunea că, după descântat, usturoiul avea un miros deosebit de pătrunzător. Descântecul n-a putut fi notat, vrăjitoarea păstrând secretul lui absolut. Năframa se fixa la prăjina căluşarilor, apoi steagul astfel aranjat era fluturat deasupra capetelor căluşarilor. Cel asupra căruia se oprea cu mai multă insistenţă începea să danseze tot mai repede, până se prăbuşea la pământ. în zorii zilei următoare se duceau din nou la vrăjitoare şi începeau să joace. Vrăjitoarea se învârtea în jurul cercului de jucători spunând un descântec. Când jocul ajungea la un punct culminant, ea trecea din nou steagul deasupra capetelor căluşarilor şi dobora pe unul dintre ci. Doborârea era o dovadă că descântecul şi-a făcut efectul şi steagul a dobândit putere magică. Vrăjitoarea dădea steagul căluşarilor, spunându-le: «Duceţi-vă în pace!», la care ei răspundeau: «Fără teamă şi cu mult noroc!».
Timp de două-trei săptămâni, căluşarii merg din sat în sat, unde, însoţiţi de unul sau mai mulţi lăutari, joacă căluşul ca să îi vindece pe cei bolnavi. în toată aceasta perioadă se crede că şi Rusaliile sau Ielele zboară, cântă şi joacă, mai ales noaptea, când unii oameni aud zurgălăi, clopoţei, tobe şi alte instrumente ale cântăreţilor nevăzuţi ai Rusaliilor. Pentru a fi ferit de puterea lor trebuie să ai asupra ta usturoi şi pelin, aceleaşi plante pe care căluşarii le pun în săculeţul din vârful steagului lor. Relaţia Rusalii este destul de complexă, astfel încât despre cei atinşi de puterea Rusaliilor se mai zice şi că sunt „luaţi din căluş”. Cu alte cuvinte, dacă careva a îtjcălcat cândva sărbătorile bătrâneşti, „când vin Rusaliile, cade definitiv la pat”. Se mai spune că „luatul din căluş” nu, este o boală „din carne şi din oase”, şi că „medicii nu pot vindeca această boală”. Pot fi luaţi din căluş şi căluşarii care calcă jurământul, întreaga ceată, dacă scapă steagul, ca şi cei care se apropie prea mult de joc în timpul desfăşurării ritualului. De aceea, locul dansului este „marcat cu un cerc, un vechi cerc magic, peste care nu este bine să treacă cei neiniţiaţi”, şi în afara căruia nu pot trece forţele răufăcătoare.
In afara ritului profilactic, vătaful sau stareţul căluşarilor, care cunoaşte secretelor practicilor vrăjitoreşti, mai foloseşte şi un procedeu de diagnosticare, bazat pe melodiile de căluş. Metoda aminteşte de repertoriul muzical medical din magia medievală, care era executat până când bolnavul dădea semne că este afectat în chip deosebit de acea melodie, fiind identificat astfel „spiritul” bolii.
însoţit numai de lăutar, vătaful căluşarilor intră în camera bolnavului. Se cântă apoi, pe rând, „melodiile de căluş” şi, când bolnavul mişcă din picioare, este găsită melodia pe care vor juca căluşarii, pentru a-1 vindeca pe bolnav.
Doborârea din căluş cu ajutorul steagului de alun, care are la capăt o legătură cu usturoi, pelin şi un fir de lână roşu, se produce în mod normal în timpul executării căluşului, fiind chiar actul care aduce vindecarea, căci prin doborârea voită a unui căluşar se obţine eliberarea bolnavului de suferinţa sa, ca şi când răul iese din cel suferind şi intră în căluşar. Vindecarea se face în afara satului, pe o luncă, sub un copac sau la marginea pădurii. Pentru aceasta, bolnavul este aşezat pe un covor aşternut în mijlocul cercului de căluşari ce dansează în jurul său. La un moment dat se produce doborârea din căluş a unui căluşar, din iniţiativa vătafului. Acesta ia steagul şi îl ţine cam la o palmă deasupra capului căluşarului care urmează să cadă. în acest timp, ceilalţi căluşari joacă mereu fără să se uite la ceea ce face vătaful. Căluşarul ce urmează să fie doborât devine „din ce în ce mai abătut, galben, neliniştit, se roşeşte, nu se gândeşte la nimic, nu aude, nu vede, se întăreşte din ce în ce în joc, pe când ceilalţi se pierd încetul cu încetul până ce aproape stau”. Când vătaful aproape a atins capul căluşarului, acesta joacă cu înverşunare nefirească, iar când chiar îi atinge capul cu steagul, curg apele de pe el de oboseală şi se rostogoleşte la pământ. în acest moment, bolnavul este obligat să se ridice şi să o ia la fugă. Doi căluşari îl iau de subsori, îl ridică în sus şi fug cu el departe de locul unde s-a făcut vindecarea.
Doborârea din căluş se face şi prin spargerea ulcelei cu apă vrăjită. Vătaful aşază în centrul cercului o ulcică cu apă, cu pelin şi cu usturoi, după care începe dansul căluşului. Căluşarul pe care vătaful îşi aşază privirile îşi intensilică jocul, tot mai dezordonat şi ameţit. Când jocul ajunge la paroxism, vătaful îl stropeşte cu usturoiul mestecat în gură, scuipându-I, apoi loveşte cu băţul în ulcică, apa vrăjită din aceasta stropindul pe căluşarul care cade la pământ. Un căluşar pe nume Oprea povestea că: „Pe când înconjuram bolnavul, am simţit deodată un fel de beţie.
Când m-am apropiat de vătaf ca să sorb usturoi şi el s-a uitat drept în ochii mei, m-a apucat ameţeala. Când a aplecat steagul asupra mea, am văzut negru înaintea ochilor, parcă aş fi intrat într-o ceaţă. Când am început să înconjurăm oala, mi-am pierdut memoria, nu-mi mai dădeam seama ce face vătaful, mi se părea că mă poartă cineva pe sus. Când a spart oala şi m-a stropit apa, eram epuizat cu totul, picioarele mi s-au înmuiat şi am căzut la pământ. Nu mai ştiam ce se întâmplă cu mine.”[specifică cea mai elocventă a obiceiurilor de factură magică ale poporului român. Chiar dacă el se caracterizează printr-o spectaculozitate ieşită din comun, pentru a îi putea înţelege sensul şi virtuţile terapeutice pe care le dezvoltă, trebuie să ţinem seamă de întreg cadrul său de manifestare, pornind de la credinţele în puterea şi acţiunea Rusaliilor.

VA URMA