SPAȚIUL GETIC/ HIPERBOREEAN, spațiul poporului primordial al Europei, ARIENII, strămoșii noștri ancestrali

Hiperboreea

Prof. Maria Ionescu 

Moto:„ Nu uita niciodată că nu ești al tău ci al țării tale” Nicolae Bălcescu 

Cercetători din diverse domenii de activitate, pasionați de cunoașterea înaintaților, au abordat studiul istoriei străvechi, a strămoșilor noștri ancestrali. Voi evoca câteva personalități dedicate studiului insistând asupra contribuției profesorului universitar, istoric și arheolog, Teohari Antonescu. Nicolae Densușeanu în „Dacia preistorică”, preocupat de Istoria mitologică a Spațiului carpatodunărean, îl consideră centrul primei formațiuni locuite a „Vechii Europe”. O formațiune unică „Imperiul pelasgilor”, numiți și arieni, creatori ai primei civilizații și bază etnică pentru geneza națiunilor Antichității. Pelasgii/arienii au fost primul popor al Europei Străvechi, condus de o dinastie divină, cum precizau izvoarele antice. Istoricul Grigore Buțureanu publicase două studii despre arieni numite „Chestiunea arilor”. Primul studiu a fost publicat în 1880, al doilea în 1896, prezentat inițial într-o ședință a Academiei Române din 29 februarie 1890. Foarte documentat, istoricul propunea corectarea erorii științifice privind locul de origine a arienilor, despre care se considera că au ajuns în Europa venind din Asia și numiți de istorici „indo-europeni”.
Geodezul Nicolae Miulescu, în lucrarea „Dacia – Țara Zeilor”, bazată pe studierea izvoarelor ariene Vedele și Upanișadele, ajunge la concluzia existenței în „Vechea Europă” cu centrul în spațiul carpatodunărean, a unui popor unic și respinge teoria unei migrații dinspre Asia a indo-europenilor. El susține că dintro zonă europeană, localizând Spațiul carpato-dunărean, pe măsura creșterii demografice, au început „roirile” și spre Răsărit. Acești carpatici au ajuns până în India, punând bazele civilizației ariene. Dacă textele vedice reflectau realități carpatice, textele din Upanișadele se referă la întoarcerea spre vechile locuri în „Țara Zeilor, la „Curtea Zeilor”, identificate de autor la confluența celor două Someșuri. Acești arieni, trecând prin Bosfor în Tracia, au traversat Dunărea, ajungând în zona Munților Bucegi și Făgăraș, până în Țara Bârsei. Nicolae Miulescu a identificat toponime existente în Upanișade.

Un loc aparte în studiul strămoșilor noștri ancestrali, îl prezintă istoricul arheolog Teohari Antonescu (1866 – 1910), profesor al Universității din Iași, care a identificat Dacia ca patrie a arienilor, poporul primordial al Europei. Contemporan cu N. Densuşianu, istoricul Teohari Antonescu a urmat studii secundare şi universitare la București (1889) şi de specializare la Paris, Berlin, Munchen si Heidelberg. Pentru aprofundarea cunoștințelor istorice şi documentare a efectuat călătorii de studii în Italia şi Grecia. Revenit în ţară s-a remarcat ca epigrafist, arheolog şi istoric al antichităţii. Urmează o prestigioasă carieră universitară, afirmîndu-se ca profesor de arheologie şi antichităţi la Universitatea din Iaşi între anii 1895 – 1910. Ca profesor, în prelegerile sale universitare, a realizat unitatea dintre studiile de istorie şi cele de arheologie. Studenţii de la Iaşi aveau pentru prima oară posibilitatea să audieze cursuri despre antichitatea îndepărtată, despre lumea orientală şi greco-romană. În studiile şi cursurile universitare s-a preocupat de originea arienilor, de cultul credinței cabirice, de literatura egipteană şi chaldeană. Teohari Antonescu este primul istoric, la nivel european, care a identificat Dacia ca patrie primordială a arienilor, poporul primordial al Europei şi primii nostri stămoşi din epoca străveche, cu erudiţie şi profesionalism. Dezbaterile privind patria originară a vechilor arieni au determinat apariţia mai multor ipoteze (curente) răspândite în lumea ştiinţifică internaţională. Unii erudiţi situau leagănul primitiv al rasei ariene în munţii Himalaia, alţii în câmpiile Iranului, iar după familiarizarea cu lumea Zend-Avesta, această localizare (patria arienilor) s-a mutat până la Atlantic. Menționăm din lucrările publicate: Cultul cabirilor în Dacia, Bucureşti, 1889, Dacia, patria primitivă a arienilor, vol. Lumi uitate, Iaşi, 1901 Le Trophee d’Adamclisi, l’etude archiologique, Iaşi, 1905 Cetatea Sarmisegetuza reconstituită, Iaşi, 1906 Columna lui Traian, studiată din punct de vedere arheologic, geografic şi artistic, vol. I, Iaşi, 1910 Teohari Antonescu îşi propunea să abordeze pe baza unor cercetări istoric-lingvistice leagănul originar al rasei ariene, leagăn avut mai înainte ca diversele vlăstare ariene să se fi desfăcut din trunchiul comun. De asemenea, caută să determine, pe baza florei şi faunei, locul care a dat naştere arienilor. Referindu-se la studiul lui O. Schrader asupra civilizaţiei originare ariene, deşi acesta susţine că Arienii originari au locuit în stepele Rusiei sud-orientale, spune că „de întrebarea câte anotimpuri sunt într-o limbă se determină poziţia şi clima teritoriului unde a locuit acel popor” (Teohari Antonescu, Dacia patria primitivă a arienilor, p57). Arienii au locuit într-o zonă temperată, aveau cunoştinţe de lucrarea pământului, căci numai popoarele agricole au divizat pentru an mai mult de două anotimpuri. Deci teoriile privind primul leagăn pentru arieni situat în zonele friguroase ale Europei, Asiei sau în zonele calde ale Indiei şi Mesopotamiei sunt excluse, conchide Teohari Antonescu. Prin studiul cuvintelor referitoare la agricultură A. Kuhn afirma că „strămoşii arienilor erau popoare sedentare încă de pe vremea petrecerilor împreună în patria primitivă” (ibid, p58). Alt cercetător, Ad. Pictet, recunoscuse că „vechii Indo-Europeni posedau cele mai multe plante care formează şi astăzi baza agriculturii noastre”. Adresându-se dicţionarului aric, Teohari Antonescu constată o serie de cuvinte cu un radical comun privitoare la unelte de munca câmpului şi lucrarea ţarinelor. El concluzionează că „poporul arian a cunoscut agricultura şi a locuit într-un pământ arabil” (ibid, p58). Adâncind cercetarea, Teohari Antonescu înlătură şi teoria care pune leagănul Arienilor în stepele Rusiei orientale sau în sud-vestul Siberiei unde se află un pământ cel mult bun pentru păşune, favorabil popoarelor pastorale. Referindu-se la unele expresii din sanscrită, Teohari Antonescu afirmă că arienii primitivi au trebuit să locuiască într-un ţinut muntos, acoperit cu păduri. „Vom admite drept patrie primitivă ariană”, susţine autorul, „teritoriul situat într-o zonă temperată… capabil să dezvolta agriculatura… dar şi muntos şi păduros” (ibid, p60). Pentru determinarea leagănului arian, istoricul român face referire la flora şi fauna ariană. Arienii primitivi au cunoscut mesteacănul, fagul, pinul, au cultivat viţa-de-vie. Botanişti ca Griesebach admit că patria primitivă a viţei-de-vie trebuie căutată în ţinuturile păduroase ale Pontului şi Traciei, până dincolo de Dunăre. Cercetând răspândirea acestei culturi, Teohari Antonescu conchide că „viţa-de-vie a existat mai întâi în Dacia şi Tracia, singurul ţinut care prezintă toate condiţiile cerute de flora primitivă” (ibid, p65). Cu privire la faună, Herodot şi Aristotel ne spun că leul exista încă din vremea lor, prin nordul Peninsulei Balcanice, aşa se şi explică simbolul leului pe tăbliţele monumentelor descoperite în Dacia. Teohari Antonescu invocă apicultura ca alt argument în susţinerea tezei sale, afirmând că Arienii o practicau încă din patria comună. Consemnând că albina are un anumit grad de latitudine peste care nu poate trece şi „acest paralel coincide cu cel de latitudine al Daciei”, autorul apela la B. P. Haşdeu care spusese: „cu mult înainte de colonizarea romană Dacia era vestită prin albinetul său căci pe timpul lui Herodot, Tracii spuneau cu emfază grecilor, că pe aici nu poti străbate de mulţimea albinelor” (ibid, p67). Rezumând cercetarea, Teohari Antonescu susţine că Arienii primitivi s-au nascut şi au trăit în Dacia căci numai pe acest teritoriu se întâlnesc în chip fericit fauna şi flora primitivă ariană cerută de filologia comparată (ibid, p68). Acest pământ al Daciei, susţine Teohari Antonescu, explică şi unele fenomene craniologice. În familia ariană deosebim două mari diviziuni ale rasei ariene, popoare cu caractere dolichocefale (trupuri înalte, păr blond, ochi albaştri, pieliţa roz-albă, întâlnite la toate ramurile familiei germane şi popoare cu caractere brachicefale, cu trup scund, ochi negri, pielea brună, tip conservat de latini, slavi, armeni, etc). Dacă luăm drept cauză principală a transformării fizice a trupului condiţiile climaterice, numai Dacia întruneşte cele două clime europene: uscată şi caldă, umedă şi rece. Slavici descrie pe moţii din Munţii Abrudului ca având „un boiu înalt şi mlădios, faţa lungă, ochi albaştri, nas lung ascuţit, buze fine, păr roşu-gălbui şi culoarea feţei albgălbuie (ibid, p69). Acest tip al moţilor este tipul de munte care foarte rar se găseşte la câmpie. Direcţiile de mişcare ale vlăstarelor arice, dacă ar fi prelungite în line dreaptă, îndărăt, s-ar întâlni întrun singur punct, Dacia. Popoarele care au dus în ţinuturile Apenine un prim tip de locuinţă – terremare (lacustre) au pătruns în Italia, venind din Dacia, căci acolo duce capătul liniei prelungite (ibid, p71). Arheologul francez Al. Bertrand (Archelogie celtique et gauloise) descrie direcţia apucată de poporul aducător de bronz, Galia şi Europa Apuseană, pe artera Dunării. Savantul suedez Montelius scrie că popoarele care au năvălit şi locuit în Suedia nu-s venite decât din ţările de pe lângă Marea Neagră şi Dunărea inferioară (ibid, p72). De aici, revendicarea suedezilor din geţi, după Carolus Lundius. Pentru popoarele germane, Müllenhoff scrie că „teritoriul cuprins între Oder şi Elba, la poalele munţilor, trebuie socotit ca locuinţa adevărată şi cea mai veche a germanilor, după despărţirea lor din patria comună ariană” (ibid, p73). Schema propusă de Teohari Antonescu după studierea istoricilor străini, este următoarea: „împreunaţi printr-o linie dreaptă, extremitatea de nord a familiei germane (ramura suedezo-germană) prelungiţi această linie dreaptă îndărăt şi locul unde se vor întretăia cele două linii din Italia şi Galia va fi tot Dacia” (ibid, p73). Pentru Indieni, cercetătorul Muir susţine provenienţa lor nordică şi coborârea lor prin pasurile nordvestice ale munţilor Himalaia în Peninsula Hindustanului (original sanscrit text, vol. II, sect. VIII). Teohari Antonescu urmăreşte familia asiatică a rasei în coborârea din plaiurile Moldovei spre câmpiile Iranului. Indoiranienii au trecut prin Rusia de mijloc pornind din Carpaţi, prin nordul Mării Caspice, pe înălţimile Iranului, ca să descindă unii în India, ceilalţi în Persia. Aşa se explică şi denumirea ariană a fluviului Volga (Ra, provenită din Rafa). Din toate aceste studii, istoricul român conchide că „familia ariană s-a răspândit în toate părţile pământului, fiecare ramură luând direcţia care-i sta înainte. Aceste direcţii pornesc din Dacia … precum dintr-un centru comun se întind razele unei stele” (ibid, p74). Personalități indiene propun ideea sosirii arienilor în India veniți din Europa: R. Tagore: „Când arienii au invadat India, pădurile noastre le-au oferit adăpost lor și turmelor lor împotriva căldurii soarelui. Ei au putut să găsească acolo tot ce aveau nevoie și astfel treburile lor, patriarhale, s-au stabilit de la început.” J. Nehru, un raport al guvernului indian din 1956: „Din punct de vedere genetic și fizic ei (inzii) fac parte din neamul din sudul Europei.” Studiul istoricului arheolog, profesor Teohari Antonescu, bazat pe investigație pluridisciplinară, a identificat Dacia ca patrie originară a arienilor. Publicat în limba română, în volumul „Lumi uitate”, Iași, 1901, iar autorul murind la scurt timp (la numai 44 ani), studiul părea uitat. Din fericire, a fost descoperit și republicat în 1997, în volumul „Fenomenul românesc” (cartea ipotezelor), prefațat de Sorin Boar. Acest studiu interdisciplinar al istoricului român Teohari Antonescu a precedat cu două decenii apariţia sintezei Universităţii din Cambridge The Cambridge History of India, în 8 volume. În vol. I publicat în 1922, în cap. The Arians, delimitase, pe baze ştiinţifice, interdisciplinare aria de locuire a arienilor. Făcând această investigație pluridisciplinară, istoricii englezi au stabilit aproximativ același spațiu de locuire originară a arienilor. Istoricul arheolog Vasile Pârvan, ce publicase „Getica”, a efectuat un „periplu universitar” britanic la scurt timp după apariția primului volum de „Istorie a Indiei”. Nu știm dacă a consultat acest volum, în special capitolul „Arienii” sau nu a voit să se implice, căci întors în țară nu a făcut nici un studiu sau un comentariu despre arieni. În chip curios, sinteza engleză a rămas necunoscută istoricilor noştri până nu demult. La biblioteca Academiei Române această lucrare nu există. Domnul Gabriel Gheorghe, membru fondator al Societăţii „Getica” şi preşedinte al ei, un erudit al epocilor Străveche şi Antică ale istoriei noastre naţionale, prin eforturi proprii, şi-a procurat volumul menţionat, iar sinteza capitolului III a expus-o în „Studiul introductiv” al cărţii domniei sale „Studii de cultură și civilizație românească”, vol. I, Fundaţia Gândirea, Buc., 2001. Învăţaţii englezi de la Universitatea Cambridge au procedat la aceeaşi cercetare interdisciplinară, după cum rezultă din expunerea domnului Gabiel Gheorghe, din care vom reţine mai departe, ajungând la aceleaşi rezultate ca și istoricul arheolog Teohari Antonescu de la Universitatea din Iaşi, cu două decenii mai târziu. Dacia, precum ştim, a avut, prin populaţia sedentară, patru roiri într-un spaţiu vast de la Atlantic la Urali, de la Baltica la Mediterană şi mai departe în Asia, Africa de Nord şi peste Pacific, în Americi. După sinteza engleză, domnul Gabriel Gheorghe delimitează spaţiul arienilor astfel: „singurul spaţiu care corespunde condiţiilor din vechea literatură vedică este cel Carpatic, în care învăţaţii de la Universitatea din Cambridge plasează sub titulatura Ancient India, faza primară a culturii vedice” (G. Gheorghe, op. cit. p26). În capitolul III, „The Arians”, se precizează aria de locuire „arienii primitivi trăiau în zona temperată, cunoşteau stejarul, fagul salcia, anumite specii de conifere, …, mesteacănul, teiul”. Erau sedentari, grâul le era familiar. Animalele folositoare erau boul, vaca, oaia, calul, câinele, porcul, cerbul (ibid, p26).

Domnul Gabriel Gheorghe afirmă că nu este probabil (ca habitatul primitiv) să fie India întrucât nici flora, nici fauna, cum se reflectă în limbă, nu sunt caracteristice acestei zone. „Există o singură arie în Europa delimitată la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de Alpii Austriei, care fac legătură cu Carpaţii” (ibid, p28). În căutarea de noi spaţii de locuit, s-au deplasat, de-a lungul Dunării, în Valahia, spre Bosfor şi Dardanele. „Ştim că în timpuri istorice, unele triburi au trecut în Asia din Europa, ca frigienii, mesienii şi bitinienii, că armenii au fost primul val al migraţiei frigiene (ibid, p29). „Atât din cercetările Universității Californiei, cât și din cele ale Universității din Cambridge, ca și din alte cercetări similare, rezultă că spațiul getic/hiperboreean este spațiul primordial al Europei.” Există 60 propuneri privind leagănul de formare a arienilor. Cea a Universităţii din Cambridge a fost confirmată şi de profesorul de arheologie Marya Gimbutas de la Universitatea California din Los Angeles. Harta întocmită de profesor Marya Gimbutas referitor la neolitic (6 – 7.000 ani în urmă), precizează: „numai în spaţiul carpatic şi unele zone peri-carpatice prezintă urme de locuire de către om. Restul Europei este o imensă pată albă” (ibid, p29). Numeroşi savanţi occidentali au constatat încă din secolul XIX rolul hotărâtor al spaţiului carpatic la popularea Europei, la crearea edificiului culturii şi civilizaţiei europene. Arheologul elvețian Eugene Pittard care a făcut cercetări în România declara la Congresul Internațional de Arheologie (București, 1937) că în planul istoriei străvechi să privim „România ca pe un fel de strămoș față de restul Europei.” Domnul Gabriel Gheorghe afirmă că „după tradiţia antică, în spaţiul carpatic, prin Muntele Omul, ar fi trecut axa lumii. Aici, la hiperboreeni, se găseau „ţâţânele lumii” (ibid, p30). Cele mai vechi civilizaţii europene apar în mileniul VII î.Hr., în spaţiul carpatic, cu extensii către sud, sud-vest, vest. Civilizaţia europeană din anii 6300 – 3500 avea o cultură distinctă care prezenta o identitate unică. România a fost în „centrul lumii”, în centrul Europei, ai cărei locuitori „fac figură de strămoşi în analele civilizaţiei, fondatori ai umanităţii istorice” (ibid, p31). Savanţii Louis Halphen şi Phillipe Sagnanc au remarcat „rolul extraordinar jucat în istoria Europei de l’historie primitive des peuples Balkaniques”. Savanţii au recunoscut Spaţiul Carpatic ca matcă a populaţiilor europene (ibid, p31). Astfel, Clemance Royer, în Buletin de la Societe d’Antropologie, Paris, 1879, scria: „celţii, germanii, chiar latinii vin din estul Europei … dar tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată venind din Occident … noi trebuie să le căutăm leagănul comun la Dunarea de Jos, în această Tracie pelasgică a cărei limbă o ignorăm. Virchow, într-un articol din 1874, scria „les Celtes vinrenent de la Mer Noire, en remontant le Danube”/celţii care au venit de la Marea Neagră urcând pe Dunăre (ibid, p32). Jean Laumonier în cartea „Le nationalite Francaise”, Paris, 1892, afirma originea orientală a celţilor. Românul sau dacul modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene. Andre LeFevre, în lucrarea Les races et les langues, Paris, 1893, scria despre “Celţii bruni cărora etnografia le relevă urma din Dacia până în Armoric (Bretania) şi Irlanda, galii blonzi … populaţii care vorbeau dialecte indoeuropene” (ibid, p32). Theodor Mommsen, în „Istoria romană”, scria că celţii au imigrat dinspre partea orientală a Europei. Iar Andre Piganiol, profesor la Sorbona, scria în 1939 “punctul de plecare al civilizaţiei trebuie căutat în nordul Peninsulei Balcanice” (ibid, p33). Lumea ştiinţifică acceptă spaţiul carpatic ca punctul de unde a început civilizaţia europeană. Doi specialişti străini, Olof Gjerdman şi Erik Lyungberg, găsesc româna donatoare de cuvinte, exemplificând cu cele 1500 cuvinte româneşti găsite de profesorii suedezi într-un dialect popular din India. Aceasta confirmă studiile Universităţii din Cambridge (ibid, p34). Limba română are o existenţă multimilenară şi se deosebeşte de limbile occidentale, cizelate de specialişti, prin originalitatea ei. Studiind filologi francezi, domnul Gabriel Gheorghe apreciază limba franceză ca un produs artificial al unor cărturari care s-au substituit poporului şi au confecţionat un jargon introducând cu forţa “limba regelui” (ibid, p15). Întâlnim acelaşi „delir de mărire” la Roma (Horaţiu, Ode) – „urăsc poporul de jos şi îl ţin departe de mine” şi în Franţa unde limba scrisă se depărtează de limba vorbită iar cartea, prin efort conştient, se îndepărtează de “limba idioţilor” (ibid, p16). Gabriel Gheorghe constata la romani dispreţul pentru vulg, la francezi este limba “idioţilor”. Vorbele populare din graiurile occidentale au fost înlăturate, considerate ca vorbe ale “idioţilor”. La noi, dimpotrivă, în limba română, în scris, în biserici şi cancelarii, învinge limba populară vorbită pe cea slavonă – sec. XVII (v. P. P. Panaitescu). Filozoful francez Voltaire aprecia „L’ecriture est la peinture de la voix” / scrierea este pictura vocii. Cu cât este mai asemănătoare, cu atât este mai bună (ibid, p30). După definiţia lui Voltaire se vădeşte că limba română are geniul exprimării. Limba română exprimă acelaşi conţinut în texte mai scurte şi mai armonioase. Edgar Quinet (1803 – 1975), scriitor şi filozof francez, propunea ca „un provensal să meargă să înveţe limba sa la ţăranii din Carpaţi” (ibid, p25).

În cercetarea culturii ariene care devine „civilizaţia strămoşilor noştri direcţi”, Teohari Antonescu îi consacră studiul Cultul cabirilor în Dacia, publicat la București în 1889. De aici necesitatea reluării studiului Vedelor ca izvoare carpatice şi al spiritualităţii indiene clădită pe ele. O cercetare a izvoarelor istorice ariene, Vedele și Upanișadele, a întreprins Nicolae Miulescu, semnalând existența în Spațiu carpato-dunărean, a unui „popor unic”, înaintea începerii „roirilor” ariene. Se pune întrebarea de ce istoricii nostri au părăsit acest studiu. După opinia lui Constantin Olariu Arimin „cabirii erau populaţia getică din Asia Mică pe care Zamolxe o trecuse pe la mijlocul sec. VI la religia crucii practicată de Fraţii Celui Ales din Sarmisegetuza” (C. Olariu Arimin, Adevăruri ascunse, vol. II, p162). Zeii cabiri erau adoraţi ca manifestări ale focului cosmogonic. În majoritatea monumantelor sunt reprezentate luna, soarele, taurul, leul, ca simbolism religios. Cybela, în cultul cabiric, este reprezentată prin leu. Simbolurile solare, lunare ale mithriacismului (zeiţa Mithra) sunt foarte răspândite în Dacia. Prin cabirii din Dacia sunt învederate înfăţişări ale focului ceresc. Misterul cultului cabiric relevă moartea şi învierea din morţi a zeului. Profesorul G. D. Iscru aprecia mitologia strămoşilor noştri ca fiind una din cele mai vechi şi bogate din lume. „Mitologiile greacă şi romană sunt mitologii de moştenire illiro-traco-geto-dacă şi în al doilea rând mitologii de creaţie proprie.” (G. D. Iscru, Strămoşii noştri reali geţii-dacii-tracii-illirii, p63). Studiul interdisciplinar întreprins de istoricul român Teohari Antonescu şi care a premers apariţia sintezei Universităţii din Cambridge (Anglia) demonstrează ştiinţific Dacia, cu spaţiul carpatic, ca fiind patria primordială a arienilor, poporul primordial al Europei. Deci prioritatea mondială în identificarea Daciei ca patrie originară a arienilor – poporul primordial al Europei – aparţine istoriografiei române prin istoricul Teohari Antonescu. Studiind istoria mitologică din uriașul Imperiu al pelasgilor/arienii cu Centrul în Spațiul carpatodunărean, remarcăm organizarea societății omenești ce avea ocupații, legi și norme morale, o limbă unică, ce se va diferenția treptat, pe măsura formării națiunilor. Din studiul autorilor menționați, ale căror lucrări se bazau pe izvoare ariene sau studii interdisciplinare, constatăm că în Carpați și la Dunărea de Jos se prezintă leagănul străvechi al civilizației omenești. Deci, Dacia antică – Geția hiperboreeană a reprezentat spațiul etno genetic al poporului primordial arienii, strămoșii noștri ancestrali. 

Bibliografie

1. Teohari Antonescu, Dacia patria primitivă ariană, Ed. Saeculum, …
2. Teohari Antonescu, Cultul cabirilor în Dacia, ed. Saeculum, Bucuresti, 2005
3. Grigore Buțureanu, Chestiunea arilor în Analele Academiei Române, seria II, tom XVIII, Buc., 1896
4. Gabriel Gheorghe, Studii de cultură şi civilizaţie românească, Fundaţia Gândirea, 2001
5. Conf. Univ. Dr. G. D. Iscru, Strămoşii noştri reali geţii – dacii – tracii – illirii, naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2010
6. Conf. Univ. Dr. G. D. Iscru, Dreptul naţiunilor înaintea tuturor – principiul fundamental al dreptului zalmoxian, în Studii şi cercetări de dacoromanistică, anul I nr. 1, ed. Dacoromână, 2011
7. Carolus Lundius, Zamolxis – Primul Legiuitor al Geţilor, ed. Axa, 2002
8. Nicolae Miulescu, Dacia – Țara Zeilor, vol. I și II, colecția Trika
9. Constantin Olariu Arimin, Adevăruri ascunse, vol. I şi II, 2012.