NAȚIONALISMUL și IMPERIUL LIBERAL. Cel mai sigur mod de a păstra pacea este cooperarea între națiuni, nu guvernarea mondială

O recenzie a cărții „Virtutea Naționalismului”, de Yoram Hazony, Basic Books (4 septembrie 2018, 304 pagini) | Leon Hadar, Quillette A arma că naționalismul a devenit subiectul numărul unu în discursul politic și intelectual înseamnă a arăta o evidență. Nu trece o zi în Occident fără un nou simpozion al unui (think-tank), un articol de jurnal, un contra-editorial ori un lung volum academic, avertizându-ne în privința înoririi naționalismului. De la votul pro-Brexit din Anglia și alegerea președintelui Donald Trump, care promovează agenda „America pe primul loc”, suntem avertizați despre amenințarea pe care acest [contra-]curent politic global ar reprezenta-o la adresa supraviețuirii pe termen lung a societăților democratice liberale, a temeliilor așa-numitei ordini internaționale liberale și, poate, chiar a supraviețuirii întregului Proiect al Iluminismului așa cum îl știm. Ajutor! Mare parte din această inferare a naționalismului, care este la modă, pare să ia de bună ideea că naționalismul – care este, în esență, recunoașterea statului-națiune ca putere centrală care oferă stabilitate ordinii politice interne și internaționale – este înrudit îndeaproape, dacă nu cumva chiar sinonim, cu protecționismul, nativismul, militarismul, intoleranța religioasă și cu întruchiparea contemporană a tot răul din lume – rasismul. Ah, și am uitat cumva de Ku Klux Klan, fascism și nazism? Dacă-i contrazici pe birocrații Uniunii Europene sau dacă susții impunerea de taxe de către SUA pe importurile chinezești sau dacă te opui ideii de deschidere a granițelor spre imigrație liberă sau de crezi că străinii care vor să devină cetățeni americani ar trebui să învețe limba engleză, vei fi acuzat că vorbești aproape ca David Duke, Mussolini sau – ați ghicit – Hitler! Ei bine, Yoram Hazony, un scriitor conservator care conduce în prezent Institutul Herzl din Ierusalim, nu acceptă toate aceste lucruri, iar noua sa carte „Virtutea Naționalismului” confruntă pe față isteria anti-naționalistă, adică cealaltă parte a monedei, anume dogma „sacră” a globalismului. El argumentează, contra „înțelepciunii” obișnuite care tronează în centrele intelectuale din Manhattan și Cambridge, Londra și Paris, că naționalismul a fost „motorul care a dus la formarea libertății politice moderne” și la o „sporire a diversității națiunilor”.

Potrivit opozantului din Ierusalim, această teorie politică sugerează că „lumea este guvernată cel mai bine când este împărțită în națiuni diverse, având independență și guvernare autonomă”. Cum? După citirea volumului lui Hazony și estimarea a ceea ce el numește „o alegere a motivațiilor de a fi un naționalist” am realizat brusc că mare parte din ceea ce a avut de zis despre acest subiect părea atât de evident, cel puțin pentru mine. Și mă minunam: de ce a-și alege cineva opțiunea pentru naționalism crează o atât de mare controversă în aceste zile, încât e necesar a scrie o carte care celebrează „virtuțile naționalismului”? Răspunsul meu imediat la manifestul lui cu „cele patru urale pentru naționalism” a fost: „Păi, evident!” Apoi, am observat că, precum Hazony, și eu am fost născut în a doua jumătate a secolului al XX-lea, într-un timp în care susținerea independenței naționale și a exprimării sentimentelor naționaliste erau cât se poate de prezente, precum erau și o manifestare a unei lărgimi de perspectivă intelectuală, pe care liberalii și progresiștii le-au prețuit. Într-un fel, nostalgicii după trecut și forțele anti-liberale ale lumii erau reprezentați de către cei care aderau la ideologia anti-naționalistă a imperialismului, în frunte cu Marea Britanie și Franța, care rezistau mișcărilor naționaliste din Africa, Orientul Mijlociu și Asia de Sud, care se aflau sub controlul lor. Ce voiau acele mișcări era „să-și traseze cursul lor independent, să-și cultive propriile tradiții și să-și urmeze propriile interese fără intervenții din afară”, ceea ce reprezintă, după cum arată Hazony, sentimentele esențiale ale naționalistului. Adversarul naționalistului nu este cel ce propune liberalismul ori progresismul, ci cel ce propune imperialismul.

Azi tindem să asociem imperialismul cu beligeranța, cu expansionismul teritorial și cu represiunea politică. Dar, cum ne amintește Hazony, imperialismul „caută să aducă pacea și prosperitatea în lume prin unirea umanității, pe cât posibil, sub un singur regim politic” care, dacă ar trebui, și-ar impune voința asupra națiunilor subordonate. Este deci, prin definiție, ostil acelor puteri care cred că națiunile trebuie libere să-și „traseze propriul curs fără prezența unui astfel de guvern sau regim internațional”. În secolul precedent, ca urmare a căderii Imperiilor Europene, acuza de imperialism a fost direcționată spre Statele Unite, care încerca să controleze forțele naționaliste în Vietnam și Cuba. Acuza a fost adusă și Uniunii Sovietice, un imperiu care suprima aspirațiile naționale ale polonezilor și ungurilor, georgienilor și armenilor (printre alții). Precum Hazony, și eu am fost crescut în Israel, pe atunci un stat nou, realizat de către mișcarea sionistă a ideii de naționalism evreiesc și care luptase îndelung pentru independența față de imperialiștii britanici care stăpâneau pământul lui Israel sau Palestina. Și, apropo de naționalism: țara a fost dezmembrată mai târziu de către Națiunile Unite [ONU] – unde accentul ar trebui să cadă pe „națiunile” – între cele două popoare sau națiuni care o locuiau, evreii și arabii. Ce vreau să spun e că naționalismul era considerat o forță a binelui de către cei mai mulți din generația iluminată a baby boomers-ilor, adică a exploziei demograce din Occident după cel de-al Doilea Război Mondial. Au sărbătorit nașterea Indiei independente, a Algeriei independente, și a altor națiuni în Africa și Asia, și au demonstrat împotriva intervenției Americii în Vietnam și în Chile și împotriva represiunii sovietice față de unguri și cehi. Și aceștia, precum cei mai mulți dintre concetățenii lor, și-au asumat ca prioritară loialitatea față de statul-națiune căruia îi aparțineau. Respectai legile statului, plăteai taxe guvernului și erai dispus chiar să-ți verși sângele și să lupți până la moarte pentru a-l apăra. Mai mult, contrar mitului propulsat de către avocații globalismului și a agendei anti-naționaliste, fondatorii instituțiilor economice post-1945, acționând ca urmare a înfrângerii Germaniei naziste, Italiei fasciste și Japoniei imperiale, nu s-au apucat să transforme sistemul tradițional internațional care a reieșit din Pacea de la Westphalia din 1648. Acel sistem vechi, cum arată Hazony, era bazat pe principiul suveranității și al dreptului și obligației guvernelor naționale de a urmări politici independente care să le protejeze siguranța națională și creșterea economiilor lor [naționale]. Din această perspectiva, președinții americani Franklin D. Roossevelt și Harry Truman, primul ministru britanic Winston Churchill, liderul francez Charles de Gaulle, erau naționaliști după modelul vechi, care au înțeles, în cele din urmă, că cel mai sigur mod de a evita pe viitor războaiele și a păstra pacea ar fi prin cooperarea dintre statele-națiune, iar nu prin stabilirea unui guvern universal căruia i-ar fi loial un imaginar cetățean al lumii. Iar instituțiile internaționale – adică „inter-naționale” – pe care le-au ajutat să se formeze, precum Națiunile Unite, Fondul Monetar Internațional și Organizația Tratatului Nord-Atlantic [NATO], precum și Comunitatea Economică Europeană au înțeles că națiunile independente vor putea continua să-și urmărească interesele lor naționale diplomatice, militare și economice – dar vor putea în același timp să colaboreze cu alte națiuni spre a-și atinge țelurile comune. Inter-naționalismul, opus globalismului, a continuat să considere loialitatea față de statul-națiune și nu față de vreo ordine mondială idealistă, ca aflându-se la temelia ordinii internaționale. Într-adevăr, fiecare președinte a pus „America mai întâi” și l-ar fi aplaudat poate pe președintele Trump când, în discursul său a arătat, înaintea Adunării Generale a ONU, că „cea dintâi datorie a guvernului american este față de poporul său, cetățenii noștri – să le răspundem nevoilor, să le reasigurăm siguranța, să le apărăm drepturile și să le apărăm valorile”. Ce s-a întâmplat, atunci, atât de dramatic, cu zeitgeist-ul (spiritul) intelectual și politic care reflecta aceste principii, cărora Hazony și eu și președinții John F. Kennedy și Ronald Reagan, iar acum președintele Trump, suntem atașați? Când a început așa-numită elită globalistă să ceară aderarea noastră completă la principiile unei piețe deschise, mișcărilor de populație indiferente față de frontiere, atunci când guvernul SUA face pași spre a-și proteja suveranitatea națională și interesele economice prin punerea unor restricții asupra imigrației ori prin urmarea unei strategii economice naționale, noțiuni care altădată ar fi fost de bun simt pentru președinții americani, este luat în derâdere pentru că ar susține ideea reacționară a „naționalismului”. Hazony crede că punctul de cotitură a fost sfârșitul războiului rece și al luptei de atunci împotriva comunismului, moment care a cunoscut „înoirea idealurilor și proiectelor politice imperialiste”, când liderii occidentali au devenit preocupați de două proiecte imperialiste. Mai întâi, ceea ce președintele francez Charles de Gaulle și primul ministru englez Margaret Thatcher înțelegeau ca Europă a Națiunilor cu o piață comună dominată de un bi-pol franco-german, a fost gradual transformat într-un proiect total diferit: o Uniune Europeană care „a păgubit progresiv națiunile membre de multe dintre puterile asociate în mod obișnuit cu independența politică”, totul în numele promovării ideilor liberale universale, în același timp zicând ‘adio’ anacronicei tradiții naționale. Apoi, a fost proiectul stabilirii unei “ordini mondiale” americane sub umbrela căreia puterile diplomatice și militare ale Americii ar fi forţat alte națiunii – începând cu Irak și Afganistan și întregul Orient Mijlociu până la graniţele Rusiei – să se supună legislaţiei internaţionale și să se integreze treptat într-un sistem international în care valori democratice similare cu cele americane și mecanisme economice de piaţa liberă s-ar răspândi și ar deveni dominante în cele din urmă Și iată-ne, atfel, astăzi, puși în faţa unui atac virulent împotriva “naţionalismului” lansat de promotorii globalismului. Aceșți promotori susţin extinderea imigrării, a comerţului liber, scăderea tarifelor, intervenţii militare în numele protejării drepturilor omului și multe alte forme ale guvernanţei globaliste care au evoluat după sfârșitul Războiului Rece și după intrarea Chinei pe scenă economiei globale. Între timp, se vorbește foarte puţin despre faptul că ordinea internaţionala ar trebui să ofere guvernelor capacitatea de a-și proteja suveranitatea naţională. Hazony integrează discuţia despre atacul asupra naţionalismului și eforturile de a-l înlocui cu o nouă formă de imperialism ca principiu de bază al intelectualilor și politicienilor din Vest, într-un cadru  istoric mai larg. În acest cadru, el face distincţia între concepția Lockeană (după filosoful anglo-saxon John Locke – n.tr.) sau concepția civică asupra statului, în care legăturile dintre cetaţeni se bazează pe consimţamântul individului de a deveni membru al unei comunităţii și de a-i respectă regulile; și concepția tradiţionalistă sau conservatoare a unui stat naţional în care loialitatea individului este transferată dinspre familie și clan înspre statul naţional, ca o colectivitate cu trăsături istorice și culturale unice. În acest context, Hazony prezintă ceea ce reprezintă probabil, cea mai originală parte a discursului său. Majoritatea dintre noi, în Vest, aderăm la concepția Lockeană a statului, pe care-l asociază cu statul de drept, cu protejarea drepturilor individuale și alte valori liberale care plasează libertatea și individul în centru. Și care, de asemenea, explică de ce privim cetătenia ca pe rezultatul unui act voluntar al individului care este de acord să se supună legilor statale. În acest context, Hazony spune că principiul puterii executive limitate și al libertaţilor individuale, pe care tindem să le asociem cu acea concepție universală a liberalismului, este de fapt produsul unei tradiții politice și culturale unice anglo-americane, înrădăcinate în moștenirea religiei protestante și a istoriei engleze. Dar, auto-proclamații ”liberali” contemporani nu înțeleg că principiile pe care le adoptă sunt bazate pe acea tradiție națională distinctă.  Dacă aceste principii nu sunt o parte organică a unei tradiții anglo-americane naționale și permit un proces prin care orice persoană se poate alătura voluntar statului prin acceptarea regulilor sale, de ce nu ar putea fi văzute ca parte a unei tradiții politice liberale care să poată să fie exportată restului lumii? Exact acesta este „liberalismul” pe care liberalii occidentali și l-au asumat. Ar putea fi descris ca un Imperiu Liberal. În ultimă instanță, imperialistul nostru liberal descoperă cât de dificil este să exporte conceptele politice care susțin libertatea individuală în Occident, către statele arabe și musulmane și alte multe societăți naționale, inclusiv în locuri precum Ungaria sau Polonia, resping definiția sa a liberalismului. Mai mult, susținătorii proiectului universal liberal se confruntă, de asemenea, cu rezistența concetățenilor lor care continuă să fie atașați propriilor tradiții culturale și istorice naționale, pe care doresc să le păstreze și care insistă asupra faptului că orice persoană care dorește să se alăture propriilor lor națiuni, va trebui să adopte și să respecte aceste tradiții. În cele din urmă, globaliștii liberali de astăzi au abandonat ceea ce, în multe privințe, Hazony consideră a fi elementul central al tradiției politice anglo-americane, și anume dorința de autodeterminare națională și opoziția puternică față de proiectele universaliste și imperialiste. Dar Hazony, spre deosebire de globaliștii liberali, poate că exagerează rolul pe care îl joacă ideile și cei care le avansează în determinarea rezultatului crizei politice și economice globale actuale. Succesul inițial al globalizării are mai puțin de-a face cu o bătălie a ideilor, cât cu interesele geostrategice și geoeconomice americane. Sprijinul pentru aderarea Chinei la Organizația Mondială a Comerțului, „eliberarea” Irakului și sprijinul pentru o UE puternică și unică au fost toate considerate ca fiind în interesul Statelor Unite și că au meritat costurile plătite. Este evident, astăzi, că mulți americani și europeni sunt reticenți să plătească aceste costuri și ceea ce este descris ca o accentuare a naționalismului în Occident reflectă sentimentele cetățenilor că guvernele și elitele lor ar trebui să revină la strategia inițială a proiectului postbelic Această strategie includea o doză mare de nationalism economic și reținere în utilizarea forței militare. Această reacție rezumă, în mare, ceea ce reprezintă Trumpism-ul și Brexit. Dar, opoziția față de imigrația ilegală nu se traduce în nativism, în același mod în care scepticismul cu privire la beneficiile comerțului liber nu înseamnă că americanii sau europenii doresc să-și închidă granițele pentru comerț și investiții străine, ci vor să restructureze instituții precum UE sau NAFTA. Rezistența la agenda liberală universală nu poate fi asimilată și cu șovinismul și rasismul. La urmă urmei, salutul steagului și respectarea imnului național, precum și cerința ca toți cetățenii americani să vorbească în limba engleză, a fost modul în care majoritatea americanilor au privit, până de curând, unele dintre fundamentele a ceea ce însemna să fii american și să aparții națiunii. Nici distincția dintre conceptele Lockeane sau civice ale statului și noțiunea de stat naționalist nu este atât de clară. Naționalismul american este într-adevăr un produs ale unor complexe procese istorice și culturale, care au dat naștere la ceea ce acum sunt considerate simbolurile americane, precum jazzul și ritmurile sale africane, sau pizza. În pledoaria sa către liderii sovietici în anii 1920, intelectualul comunist Nikolai Buharin spunea că este timpul să se îndepărteze de poziția marxistă conform căreia socialismul trebuie stabilit la nivel global, și să se îndrepte spre comunismul național sau „comunismul într-o singură țară”. Liderii occidentali ar trebui, de asemenea, să consolideze democrația liberală acasă la ei, reconstruirea propriilor economii și reevaluarea angajamentelor globale. Pe scurt, ar trebui să schimbe cursul și să se concentreze asupra statului-națiune ca instrument principal pentru obținerea legitimității politice și creșterii economice. Cu alte cuvinte, să se angajeze în slujba principiului „liberalismul într-o singură țară”.

Naționalismul și Imperiul Liberal