MIHAI EMINESCU, 130 de ani de la moarte: Scriitori şi critici literari despre poetul naţional al ROMÂNILOR

image description

Scriitorul Ioan Slavici, bun prieten al lui Mihai Eminescu, spunea, în volumul „Amintiri” (1924), despre poet: „Eminescu şi-a petrecut toate clipele vieţii lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce vroia să facă, şi e foarte puţin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din puţinul acesta partea cea mare sunt lucrări după părerea lui încă neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită, cedând stăruinţelor puse de alţii. Numai rar de tot se întâmpla ca să fie mulţumit şi el însuşi de ceea ce a scris, şi nemulţumit era nu de ceea ce a zis, ci de forma în care îi era reprodusă gândirea. (…) Exigenţele lui în ceea ce priveşte forma erau atât de mari, încât nu se mulţumea, ca limba, ritmul şi rimele să-i fie de o corectitate desăvârşită şi să se potrivească cu simţământul reprodus, ci ţinea ca muzica limbii să fie şi ea astfel alcătuită, încât să simtă ceea ce voieşte el şi cel ce nu înţelege vorbele”. (…) Eminescu şi eu ne-am împrietenit în iarna anului 1869 la Viena, unde ne urmam studiile universitare. Cu deosebire largi îi erau cunoştinţele în ceea ce priveşte literatura tuturor popoarelor, istoria universală şi cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor şi limbile clasice şi cea română. (…) Eminescu era înscris la facultatea de filosofie, dar îl vedeam regulat la interesantul curs de economie naţională a lui Lorenz Stein, precum şi la cel de drept roman al lui Ihering – un tânăr oacheş, cu faţa curată şi rasă peste tot, cu pletele negre, cu ochi mărunţi şi visători şi totdeauna cu un zâmbet oarecum batjocoritor pe buze – un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persian.(…) Mi-a rămas viu întipărită bucuria de a mă fi încredinţat că albanezul meu nu era persian, ci român de ai noştri, şi-n timpul mesei am avut o vie discuţiune cu Eminescu, încât aş fi stat până seara”.

Poetul Lucian Blaga vorbea, în volumul ”Spaţiul mioritic” (1936), despre ”Ideea Eminescu”: ”Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forţă. Nu ştiu în ce măsură izbutim să o facem să devină idee forţă. Pentru creşterea noastră intelectuală, pentru devenirea noastră spirituală, este o idee esenţială”.

Mihail Sadoveanu scria, în lucrarea „Eminescu” (1936): „Să ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu, cel mai ales între toţi scriitorii acestui neam, apărut pe neaşteptate în literatura lâncedă şi convenţională a epocii, în viaţa lui scurtă a dus arta poeziei la înălţimi neîntrecute până astăzi, îmbogăţind ritmul, rima şi expresia artistică, a dat cuvintelor simple valori nouă şi armonii surprinzătoare, sentimentelor adâncime unică, viziunilor orizont nemărginit. Pe lângă acest progres al artei scrisului, Eminescu a îmbogăţit limba şi a legat poezia cultă de producţiile din veac ale cântăreţilor anonimi ai neamului. Acest monument măreţ al literaturii poporului nostru a fost clădit în mai puţin de douăzeci de ani în care se numără şi anii de suferinţă când poetul a fost copleşit de o boală necruţătoare, care la 1889 i-a întrerupt brusc cursul vieţii”.

Într-o înregistrare din arhiva Radiofonică (1955), poetul Tudor Arghezi spunea, referindu-se la Eminescu: ”A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurătate ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte. Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine, poezia aparţine limbii mai bine decât proza. Sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase. Muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar fi o neînchipuită îndrăzneală: constelaţia fuge mereu, se depărtează, cine ar putea să o ajungă? Aş fi încercat un portret de aspecte, dar cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neisprăvit? Câteva refexe, e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Slovele de faţă sunt numai o laudă de seară…”.

Poetul Adrian Păunescu i-a dedicat o poezie care a fost pusă pe muzică de Alexandru Zărnescu, devenind foarte cunoscută: „Pe pământul vechii Dacii/ Când mai mare, când mai mic/ Dacă n-ar fi Eminescu/ Viaţa nu ne-ar fi nimic./ El Moldovei îi e fiul/ Şi Munteniei nepot/ L-a-nfiat întreg Ardealul/ Eminescu-i peste tot./ Într-o lume relativă/ Mai avem un nume sfânt/ Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt”. (”Dor de Eminescu”).

Şi Grigore Vieru a scris o poezie despre Eminescu, care a fost pusă pe muzică de Ioan Aldea Teodorovici: „‘La zidirea Soarelui, se ştie,/ Cerul a muncit o veşnicie/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu domnul Eminescu./ Domnul cel de pasăre măiastră, Domnul cel de nemurirea noastră – Eminescu”. („Eminescu”)

 

Foto: (c) CONSTANTIN CIOBOATA / ARHIVA AGERPRES

Criticul literar Titu Maiorescu spunea, în cartea „Eminescu şi poeziile lui” (1889): ”Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti”.

În volumul „Poezia lui Eminescu” (1930), Tudor Vianu aprecia: „Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în direcţia în care sufla duhul ei. (…) Mintea lui Eminescu lucrează cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creaţiei, adică cu cele mai înalte concepte făurite de raţiunea omului. Printre acestea, ideea eternităţii stăpâneşte mintea sa într-asemenea măsură, încât una din atitudinile cele mai obişnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor în perspectiva eternităţii. Este, în toată poezia lui Eminescu, o considerare a lucrurilor foarte de sus şi foarte de departe, dintr-un punct de vedere care ruşinează orice îngustime a minţii, orice egoism limitat. Marea superioritate intelectuală a poetului este una din formele cele mai izbitoare ale manifestării lui şi aceea care explică prestigiul atât de covârşitor al operei sale”.

George Călinescu scria, în cartea „Viaţa lui Mihai Eminescu” (1932): ”Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

 

Scriitorul şi criticul literar George Călinescu la şedinţa comemorativă cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu, 1949.

Foto: (c) Arhiva istorică AGERPRES


Pentru Constantin Noica, Eminescu reprezenta ”omul deplin al culturii româneşti”. El adăuga, în volumul „Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti” (1975): ”Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reţinute sau sistemele de filosofie posibile, e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ţi-l dă o conştiinţă de cultură deschisă către tot”.

Prof. dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga nota, în studiul „Eminescu – cultură şi creaţie” (1976): ”Ca o stea fixă, opera eminesciană luminează acum întregul cer al naţiei dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale”. Tot ea afirma: ”Lumina Lui, a Poetului, este veşnică pentru că actualitatea ‘marilor’ este eternă. Dacă noi nu o vedem, este din pricina cecităţii noastre… (…) Îmi plac deopotrivă Sonetele eminesciene, unele pornind de la Shakespeare, ca acel ‘Când însuşi glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul unei dulci evalvii/ Atunci te chem, Chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface’, dar care la Eminescu a devenit, iată, cu totul altceva. Cuvântul îşi regăseşte şi aici, ca în întreaga poezie eminesciană, valorile magice originale”.

 

Academicienii Eugen Simion şi Ionel Haiduc la manifestarea „Ziua lui Mihai Eminescu – Ziua Culturii Naţionale”, 2011.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO


Academicianul Eugen Simion declara, în 2014, la marcarea a 125 de ani de la moartea marelui poet: „Românii se simt bine cu Eminescu, se întorc la acesta. Ne întoarcem într-o etapă a vieţii noastre citind poezia lui Mihai Eminescu. (…) Cei care se supără pe poporul român, se supără pe Eminescu. Este şi aceasta o dovadă că este un poet care ne exprimă. Şi ne regăsim nu numai în poezia lui, ci şi în proza lui, o proză romantică. Ne regăsim în articole politice. Ce greşeală fac unii când contestă articolele politice ale lui Eminescu!”. AGERPRES/(Documentare – Marina Bădulescu, editor: Daniel Olteanu, editor online: Simona Aruştei)

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/06/13/mihai-eminescu-130-de-ani-de-la-moarte-scriitori-si-critici-literari-despre-poetul-national-al-romanilor–325456

Lasă un răspuns