ISTORIA INTERZISĂ: Fariseism şi iudeo-creştinism  CARTEA SECRETĂ a LUI ENOH, ADEVĂRATA BIBLIE, BIBLIA ARIMINĂ

enoh

Ca să înţelegem ce s-a întîmplat în ţinuturile din Galileea, Samaria şi Iudeea la începutul secolului l al erei noastre, trebuie să privim istoria acestor regiuni în urmă cu mai multe secole dar şi sistemul de organizare socială a neamului ivrit din Iudeea ce practica cultul lui Moşe – mozaismul. Pe la mijlocul secolului V î.e.n. – unii susţin chiar începutul secolului lV î.e.n. – un mare grup de mozaici dintre cei deportaţi în 586 î.e.n. se întorc din oraşele persane pentru a se stabili în Iudeea, teritoriu ce făcea parte din imperiul persan. Deşi dreptul de întoarcere în Iudeea, ivriţii l-au primit de la Cirus cel Mare chiar de la urcarea acestuia pe tron în anul 557 î.e.n.(Ezra 1,1..10) iar după ocuparea Babilonului în anul 539 î.e.n. de către perşi, toţi ivriţii din fostul imperiu asirian deveniseră liberi, foarte mulţi au iubit ,,robia străină” mai mult decît libertatea din propria patrie şi aşa sărmanii au stat ei de izbelişte la poftele altora. Asta nu prea sună a robie babiloniană care a durat 70 de anişori de chin şi prigoniri cum meşteşugit ne cîntă ei! Cînd s-a întors acest grup masiv şi a constatat că ivriţii rămaşi în Iudeea – majoritatea populaţiei – s-au cam dat în căsătorii şi înţelegeri cu Neamurile, rău s-au întunecat luminaţii rabini trecînd la măsuri care vor genera mai tîrziu fanatismul mozaic şi iudaic de pe urma căruia şi astăzi ţi se ridică părul pe cap de groază.

Rabinul Ezra le cere tuturor ,,vinovaţilor” să-şi trimită soţiile şi copiii pe care i-au avut cu acestea, înapoi la Neamuri iar cei care refuză nu vor mai fi consideraţi de aceeaşi religie cu ei. Le mai cere ivriţilor să facă un nou legămînt al ,,fiilor robiei” iar cei care vor refuza îşi vor pierde averea şi vor fi alungaţi din neamul lor(Ezra 10). Cîţiva s-au împotrivit dar cea mai mare parte a gloatei a acceptat această tiranie a rabinilor asupra poporului ivrit care s-a perpetuat pînă în epoca modernă, ei fiind prin fanatismul şi ura arătată faţă de Neamuri, cauza multor nenorociri venite peste capul lor. Iar în Neemia 9,38 care a fost şi el mare rabin în perioada 424-405 î.e.n. aflăm că acesta a reluat legămîntul impus de Ezra populaţiei ivrite din Iudeea ,,un legămînt pe care l-am făcut în scris, şi căpeteniile noastre, leviţii noştri şi preoţii noştri şi-au pus pecetea pe el”. În această perioadă şi sub teroarea rabinilor menţionaţi s-a născut Frăţia lui Israel, cea mai veche organizaţie ocultă din istorie ce a dăinuit pînă în prezent propunîndu-şi, nici mai mult nici mai puţin decît să devină stăpîna lumii! Dar textele cele mai vechi care se pretind că ar fi aparţinut celor doi rabini întemeietori ai Frăţiei sînt datate din jurul anului 200 î.e.n., atunci cînd au purces ei cu minciuna şi revelaţia la rescrierea propriei istorii şi religii pentru a fi gustată şi de alţii dar numai după mintea mozaicilor. În timpul exilului în imperiul babilonian şi apoi persan, ivriţii şi-au modificat total – după teologia lui Zoroastru dar şi din alte culte priincioase minţii lor tiranice – propria religie, proces ce a continuat pînă în secolul ll e.n. parsismul lăsînd o amprentă distinctă asupra mozaismului în faza sa de formare.Zoroastrismul a avut un rol determinant în transformarea mozaismului dintr-un cult agrar-pastoral cu caracter idolatric într-un cult rigid, mort în ritual, înţepenit în dogme scoase din pălărie, împănat cu fel de fel de minciuni care nu mai are nici o legătură cu vechea societate ivrită ce se formase în secolul X în Palestina. În mozaism, venirea lui Mesia pentru a-i salva de la rele pe cei tăiaţi împrejur apare pentru prima dată în timpul exilului în Babilon la Isaiia şi niciodată înainte de acest eveniment. Rolul lui Ahriman din Avesta este aproape copiat în pielea lui Satana la mozaici care la început era mîna dreaptă a lui Iahwe ce se ocupa de turnătorii, dar cînd s-au mai dezmeticit ei cum se dă din coadă, l-au pus de sperietoarea lumii în Noul Legămînt. Greu de înţeles asemenea transformări în scrierile lor sfinte care au venit toate de la Iahwe, poate că în timpul transmiterii revelaţiilor s-au interpus ceva paraziţi parşivi şi întunecaţi de au ieşit asemenea imbecilităţi ,,Numele îngerilor au fost aduse de iudei de la Babilon” spune Talmudul de la Ierusalim, în tratatul R’ash hashshanah, I,2 şi deci nu mai avem de-a face cu revelaţii cum mint ei cu obrăznicie ci cu ceva împrumuturi din alte culturi, sau cum am zice mai direct, cu furtişaguri şi plagiat cît te ţine mintea şi mîna. Dar povestea îngerilor este schisma fariseilor în mozaism şi nu dogma de început a acestui cult. Tradiţia mozaică anterioară exilului nu cunoaşte nici paradis, nici iad, nici un loc intermediar. După moarte, suflul omului se ducea în she’ol unde se adunau cu seminţiile lor, adică într-un întuneric absolut stînd chirciţi toţi strămoşii. Cuvîntul paradis apare numai de trei ori în Cîntarea cîntărilorEclesiast şi Nemeea, şi vine din persanul pardes: grădină închisă, parc. Crearea iadului nu apare în Facereacare este totuşi un text elaborat tîrziu sub influenţa mitologiei emeş, ceea ce spune mult despre ,,omisiune” şi data recentă a turbatelor ,,revelaţii” şi a întocmirii plăsmuirii de către ,,meseriaşii” lui Iahwe. În scrierile mozaice se disting mai multe faze a credinţelor: faza pastorală şi migratoare, faza agricolă sedentară, faza regală, faza profeţilor, începutul fazei teocraţiei care este oprită de exil. Aici se va naşte iudaismul ca formă de naţionalism a ivriţilor şi se va concretiza în faza teocraţiei rabinice care, după întoarcerea pe etape din exil, va născoci după anul 400 î.e.n. mozaismul şi va domina cu mînă de fier existenţa populaţiei pînă la distrugerea Templului, continuînd prin Frăţia lui Israel pînă în zilele noastre. Însă datele de mai sus sînt istoria lor ,,revelată” pentru că în istoria reală a regiunii îi găsim numai pe filisteni pînă la sfîrşitul secolului V î.e.n. cînd apare şi prima menţionare a ivriţilor ca mercenari şi slujbaşi ai perşilor ce îi ţineau sub sabie pe egipteni. Herodot în Istorii deşi a trecut prin Palestina şi Fenicia pe la mijlocul secolului V î.e.n. nu aminteşte de ivriţi de parcă erau ascunşi sub pământ. După destrămarea imperiului arimin creat cu sabia de Alexandru Macedon la anul 323 î.e.n. Iudeea revine generalului Ptolemeu care ajunsese regele Egiptului iar Samaria şi Galileea rămîn în componenţa regatului seleucid. Mai bine de 150 de ani urmaşii lui Seleucos care stăpîneau Siria şi celelalte regiuni ale Asiei au încercat să cucerească acest teritoriu de la regatul Egiptului şi în anul 192 î.e.n. chiar reuşesc să le încorporeze regatului lor prin Antioh lll care a fost primit la Ierusalim ca un adevărat eliberator Dar bucuria le-a fost de scurtă durată pentru că în anii 191 şi 190 î.e.n. romanii duc mai multe războaie victorioase împotriva regatului seleucid şi devin stăpînii ţinutului Asia la care alipesc şi alte teritorii. Puterea militară a macedonenilor din Siria a scăzut mult iar ivriţii au propus stăpînirii pe la anii 177 î.e.n., prin Marele rabin Onias, să devină toţi locuitorii regatului iubitori de Iahwe şi vorbitori de limbă greacă după graiul macedonenilor. În această perioadă limba şi cultura greacă au pătruns adînc în societatea mozaică pentru că mare parte dintre ei s-au elenizat complet. În Iudeea, ivriţii erau majoritari dar în Samaria şi Galileea numărul lor era mic în comparaţie cu restul populaţiei formată din aramei/sciţi, hitiţi, gali, greci şi alte neamuri în număr mai mic. Legat de această perioadă istorică, este cea mai veche scriere în aramaică a vechilor iudei descoperită în peştera Araq el-Emir unde apare cuvîntul Tobie, presupus a fi un anahoret probabil din prima parte a secolului ll î.e.n. rudă a lui Onias care a fost mare rabin între 183-177 î.e.n.Iason, fratele Onias, care rîvnea la această funcţie, cere sprijinul regelui Siriei în schimbul unei sume mari de bani şi promite o elenizare totală a populaţiei mozaice. În această perioadă autocraţia sacerdotală a iudeilor pune la cale planul lor de a se constitui în poporul ales de Iahwe care să conducă lumea adaptîndu-şi la noile nevoi şi pretinsele lor scrieri revelate.

Regele Antioh lV(175-164 î.e.n.) n-a gustat deloc sumeţirea mozaicilor, mai ales că avea mulţimi de plîngeri de la bărbaţii din aceste ţinuturi care îi acuzau pe ivriţi că le mutilează bărbăţia chiar dacă nu sînt doritori să se pupe cu Iahwe. Pentru acest nărav drăcesc şi pentru fala lor fără noimă în faţa sirienilor, regele printr-un decret din anul 170 î.e.n. le-a interzis ivriţilor practicarea mozaismului, tăierea împrejur şi citirea Torei, aducîndu-le ca dar pentru mare cinstire pe Zeus. Dacă nu am avea şi alte informaţii, hotărîrea lui Antioh ar părea ca o fantezie a unui rege nebun sau plin de ură faţă de religia ivriţilor, dar mărturisirea criminalului obicei o găsim chiar în scrisorelele lor pretins revelate şi emanate precum fumul din horn. În 2 Samuel la 3,14 găsim o afirmaţie năucitoare pentru orice creştin dar nu de nărav iudeu: ,,David a trimis soli lui Iş-Boşet, fiul lui Saul să-i spună: <<Dă-mi pe nevasta mea Mical, cu care m-am logodit pentru o sută de prepuţuri de la filisteni>>.” Iar aceste bestialităţi ale nevinovaţilor ivriţi au continuat timp îndelungat pe seama filistenilor şi cînd aceştia au dispărut în secolul lll sau ll î.e.n. de răul Frăţiei lui Israel, le-a venit rîndul celorlalte neamuri cum aflăm din textul de mai jos, scris pe la anii 58 ai erei noastre de zburdalnicul la minte Saul/Pavel cu ocazia răspîndirii schismei fariseilor pe care tot ei o numeau satanism iar alţii au preluat-o ca iudeo-creştinism. În Galateni 6,5 avem: ,,Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor, vă silesc să primiţi tăierea împrejur numai ca să nu sufere ei prigonirea …ci voiesc doar ca să primiţi tăierea împrejur pentru ca să se laude ei cu trupul vostru.” Vînătoarea de prepuţuri sau tăierea împrejur cum spun ei cam ruşinaţi de apucătura ticăloasă, a fost la începutul fanatismului mozaic o adevărată întrecere plăcută lui Iahwe, pînă ce împăratul Hadrian, în anul 131 a dat un edict prin care le-a interzis mîrşăvia sub pedeapsa cu moartea. Porunca regelui macedonean a dus la revolta hasidimilor/învăţaţilor care a chemat poporul să le asculte învăţăturile şi înfoindu-i ca pe o turmă furioasă, i-au pus fiecăruia sub coadă cîte o streche astfel ca turbarea să fie pornită. De aici s-a ajuns la arme şi la răscoala condusă de rabinul Iuda Macabeul(ucis de sirieni în anul 161 î.e.n.) şi fraţii săi, vînzoleală ce a durat 23 de ani(165-142 î.e.n.) cînd Iudeea devine independentă faţă de Siria. Ţara a fost condusă de macabei ca mari rabini iar Ioan Hyrcan(135-134 î.e.n.) se proclamă rege şi mare rabin al templului din Ierusalim. Edictul lui Hadrian a dus la răscoala lui Bar-Kochba din anul 132 şi a ţinut trei ani de glume proaste şi moarte prin sabie pînă ce romanii i-au căsăpit pe răzvrătiţi.Dar ei aveau şi alte obiceiuri la fel de condamnabile care fac obrazul subţire al moralului şi revelatului iudeo-creştinism. Pe lîngă templul din Ierusalim funcţiona un mare bordel în care îşi găseau desfătarea chinuiţii rabini, leviţii şi alte lepre cu pofte nesăţioase şi puturoase. Aici îşi aveau sălaşul de desfrîu femeile ,,kedeşe”, dari erau şi bărbaţi, numiţi în scrierile lor sacre ,,cîini” pentru că şi la ei pederastria era la mare cinste. Cînd vreo femeie rămînea la ghioc cu mare noroc, repede era scoasă la măritiş, şi se găsea cîte un Iosif, Guţah sau Maimuţah, ori Muleh, Suleh sau Naftuleh care să o ia de nevastă pe nefericita batjocorită de pohtele animalice ale acestor secături. Din acest closet al mizeriilor ivrite şi orgiilor bestiale, ne-au servit ei povestioara cu fecioara Mariah şi norocul ce a pălit-o pe cînd se afla ca ,,slujitoare” în bordelul templului din Ieursalim. Dacă aceste adevăruri istorice ar fi cunoscute de urechile celor care îşi spun creştini, s-ar dărîma toată şandramaua şi ar rămîne în picioare numai Satana gol puşcă ce i-ar îngrozi pe toţi. Năravul era păstrat cu sfinţenie – se putea altfel la ce sfinţeau rabinii – pentru că îl găsim pe la anii 58 ai erei noastre amintit în 1, Corinteni9,5: ,,N-avem dreptul să ducem cu noi o soră, care să fie nevasta noastră, cum fac ceilalţi apostoli, şi fraţii Domnului şi Chifa”? 9,9 ,,Lucrurile acestea le spun după felurile oamenilor? Nu le spune şi Tora”? Sigur că Şaul are dreptate cînd scria aceste texte şi el se străduia să respecte Tora ca orice iubitor de Iahwe, ca să nu ajungă sub incidenţa blestemului din Deuteronom 27,26 ,,Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia şi cine nu le va face.”. Cam aşa sînt zicerile în Vechiul şi Noul Legămînt, dacă le citeşti gîndind şi nu te iei după vînturile de sub anteree!

Ca să le desluşim mişelia şi să-i putem bate cu vărguţa la tălpi pentru aceste fapte odioase, trebuie să mergem chiar la începuturile scornelilor ,,revelate” şi emanate, dîndu-le nişte emulaţii de numai, numai! Spun ei, iar eu le iau minciuna drept dovadă pentru a le demonstra născocirea, că sărmanul Avram cînd îl luase dorul de pribegie spre alte meleaguri, s-a abătut prin Canaan, ţara filistenilor de neam ales, unde l-a întîmpinat Melchisedec care era rege în Salem/Ierusalim şi mare preot. În Facerea 14,18,19 Melchisedec binecuvîntează pe Avram cu pîine şi vin în numele Dumnezeului Cel Prea Înalt, ziditorul cerului şi pămînmtului. În Cartea lui Eno, versiunea slavonă, Melchisedesc este prezentat ca nepotul marelui preot Matusalem iar la naştere a fost îmbrăcat în veşmînt preoţesc şi i-au dat pîinile binecuvîntate primite cu mare cinste. Cu aceste pîini sfinte şi vin l-a binecuvîntat el pe pribeagul Avram. Dar Matusalem era fiul lui Eno iar Avram cînd ajunge în Egipt, ne spune Apocriful Genezeicoloana XlX 24, că, atunci cînd a fost cercetat de funcţionarii faraonului din Tanis, el le-a vorbit prin pilde din ,,cartea cuvintelor lui Enoh.” Deci, Avram practica religia crucii după învăţăturile lui Enoh,

Картинки по запросу CARTEA secreta a LUI ENOH,Картинки по запросу CARTEA secreta a LUI ENOH,

binecuvîntare primită de la marele preot şi rege al Ierusalimului Mechisedec, iar povestea scrisă chiar de ivriţi în Facerea, se întîmpla cu mult timp inainte ca Moşe să fi fost miluit pe muntele Sinai cu tablele de piatră pline de înţelepciunea celor 10 porunci ale lui Iahwe. Să ne dumirim puţin în acest univers al subţirimilor mioritice şi ce a avut de învăţat pribeagul Avram din înţelepciunile filistenilor cuprinse în Legea Adevărului şi Dreptăţii a Tatălui Ceresc pe care Eno a copiat-o şi a adus-o oamenilor pe pământ. În actul creaţiei de început, toată făcîndu-se ca un efort al minţii gînditoare şi a luminii, omul fiind zidit după asemănarea Tatălui Ceresc era cea mai iubită creaţiei a sa, iar în texte, neamul omenesc apare ca ,,fiii luminii.” Cînd Eno este urcat la ceruri de către cei doi îngeri ca să primească Legea Tatălui Ceresc, el trece prin mai multe ceruri, unde lumina slavei şi cîntecele îngerilor fac să rodească toţi pomii vieţii care erau în acele locuri. În mijlocul lor se afla un pom deosebit împodobit cu cele mai frumoase roade ale cerului şi din descrierea ce urmează, vedem coloana de lumină ce uneşte cerul de pământ. Cîntările dumnezeieşti ale îngerilor sînt cea mai frumoasă muzică ce a existat vreodată. ,,C 10 Îngerii mei păzitori m-au luat şi m-au dus în al treilea Cer. Am privit în jos şi am descoperit pe dată minunile acestor locuri, şi o fericire sufletească neştiută pînă atunci inimii mele. Vedeam mii de pomi ai vieţii cum înfloreau încet şi-şi pregăteau fructele, care miroseau nespus de frumos, la fel ca toată hrana pe care o purtau pe ramurile lor, într-o clocotitoare revărsare de miresme. În mijlocul acestor pomi ai vieţii, în acel loc unde Dumnezeu se odihneşte înainte de a urca în Rai, se află un pom deosebit care are o negrăită mireasmă de bunătate, şi care e mai împodobit decît oricare altul….Trei sute de îngeri luminoşi cîntă neîncetat cu o voce blîndă, şi păzesc această grădină, slujindu-l, în acelaşi timp pe Domnul.” Mai sus, în al Şaptelea Cer, Eno întîlneşte o lumină minunată, a fiinţelor fără trup formată din îngeri, Arhangheli, Domnii, Tronuri şi alte făpturi de lumină ce îşi duc existenţa în slava cerească şi iubirea faţă de Dumnezeu. În aceste locuri inefabile pline de strălucire şi iubire, pe unde îşi poată paşii şi Dumnezeu, a fost chemat Eno să se alăture lumii Veşniciei. ,,C 23 Dar să ştii că fiecărui suflet i s-a pregătit un loc în Veşnicie, căci fiecare suflet va obţine veşnicia…C 31 Eu am blestemat ignoranţa… C 33 Deschide-ţi mintea, Eno, şi cunoaşte-L pe Cel care îţi vorbeşte şi ia cărţile pe care le-ai scris” În scrierile esenilor aceşti pomi ai vieţii sînt pomul cunoaşterii binelui şi răului şi pomul învăţăturii divine a Tatălui Ceresc pe care toţi cei care fac parte din Frăţia Celui Ales trebuie să le cunoască.

Să vedem ce spune Tora despre pomii vieţii şi pomii cunoaşterii trecuţi prin miracolul minciunilor ivrite. Facerea 2,9 ,,Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mîncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului…2,17 dar din pomul cunoaşte rii binelui şi răului să nu mănînci, căci în ziua în care vei mînca din el vei muri negreşit…3,5 dar Dumnezeu ştie, că în ziua cînd veţi mînca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeucunoscînd binele şi răul.” Textul arată explicit că în mozaism şi iudeo-creştinism, cunoaşterea este cel mai mare păcat şi Iahwe te trăsneşte cu moartea. Amintesc aici morţile de martiri ai cunoaşterii îndurate de Ian Hus, Giordano Bruno şi Copernic, pentru că s-au opus îndobitocirii scriiturilor drăceşti ieşite din minţile unor duşmani ai neamului omenesc. În făcătura mozaică Adam şi Eva sînt alungaţi din rai tocmai pentru că au vrut să cunoască rostul existenţei pămîntene şi calea de urmat pentru a se înturna iarăşi în lumea de lumină a Veşniciei cereşti, devenind astfel ca Ziditorului. Ce este interzis şi blestemat în mozaism, în religia geţilor sînt fundamentele existenţei omului pe pământ şi calea si-gură de urmat pentru a deveni OM. În teozofia practicată de creştinismul ortodox român, iertarea este fundamentul relaţiilor sociale şi cu Dumnezeu. În iudeo-creştinismul după Vechiul şi Noul Legămînt şi mozaism, pedeapsa este temelia relaţiilor sociale şi cu Iahwe. Curat murdar că pute rău în closetul mozaismului satanist şi a iudeo-creştinismului.Dacă am dat mai sus bucăţele din scrisorelele geţilor, să vedem şi mărturiile pline de ,,evlavie şi milă” ale neprihăniţilor iahvişti. Esenii cînd s-au înfruntat cu fanaticii iudei în Palestina, i-au numit pe aceştia ,,ceata lui Belial” ori a Satanei sau ,,fiii întunericului”, pentru că practicau un cult al întunericului, necunoaşterii, lăcomiei, groazei şi urii fără margini împotriva celor ce nu le înghiţeau ideile şi mai ales pretenţiile lor absurde. În textele esenilor, se vede că geţii le cunoşteau bine ivriţilor scrierile religioase şi aveau argumente fără număr să le combată. Belile era alt nume pentru Iştar sau Astare, zeiţă a dragostei, desfrîului şi războiului, de aici geţii le spunea ivriţilor ,,ceata lui Belial”, pentru că trăiau într-un dezmăţ înspăimîntător şi o ură veşnică împotriva neamului omenesc. Printre manuscrisele găsite la Qumran, centrul principal al Frăţiei Celui Ales în Palestina, s-au descoperit mai multe variante ale Torei scrise în secolele ll-l î.e.n. foarte deosebite de ceea ce ni s-a vîndut nouă ca revelaţii, pe care esenii le studiau cu sîrg pentru a combate nebunia iahvistă. Dau spre exemplificare pretinsul moment cînd Moşe a primit cele 10 porunci şi tablele de la Iahwe pe muntele Sinai. În text nu se poate citi nici urmă de iubire, lumină, linişte, ceruri cu cîntări şi pomi ai vieţii, ci numai tunete, fulgere, cutremure, fum şi pucioasă, flăcări şi pîrjol, groază şi frică, teroare şi moarte cît nu-ţi poţi imagina! Moşe cheamă toate triburile ieşite din Egipt care umblau brambura prin pustiul Arabiei, să vină ciopor la poalele muntelui că va fi mare circ mare, iar Iahwe le va da spre păstrate, poveţe înţelepte şi scrisorele deştepte. Tot neamul lui Israel a fost scos la spectacol, dar avertizat să nu se aproprie prea mult de munte că este mare bîia şi se lasă cu moarte pe loc pentru că Iahwe este necruţător cu curioşii sau neascultătorii. Ieşirea 19,16: ,,A treia zi dimineaţa au fost tunete, fulgere şi un nor gros, trîmbiţa răsuna cu putere şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă.” 19,18 ,,Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Iahwe se pogorîse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere.” 20,18 ,,Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trîmbiţei şi vedea flăcările muntelui, care fumega. La priveliştea aceasta poporul tremura, şi stătea în depărtare.” Văzîndu-i pe ivriţi că le tremurau picioarele de atîta groază şi că Iahwe s-ar putea să-i nimicească într-o clipă, Moşe i-a îmbărbătat astfel la 20,20 ,,Nu vă înspăimîntaţi căci Iahwe a venit tocmai să vă pună la încercare şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi.” Spectacolul groazei se repetă în Psalmi 18,7-13: ,,Fumul îi ieşea din nări iar din gură îi ieşea un foc pîrjolitor, atît de aprinşi erau cărbunii. A coborît cerurile apoi a coborît şi el cu întunecimea întinsă sub picioare. Şi stătea călare pe un heruvim şi zbura. Era purtat pe aripile vîntului. Întindea în jurul lui negură, ca să se retragă, ca într-un cort, ceţurile apelor care sînt norii văzduhului. Din strălucirea ce se vedea înaintea lui, norii s-au îndepărtat şi s-a pornit grindina şi ploaia cu tăciuni în flăcări. Şi Iahwe a tunat din ceruri şi şi-a azvîrlit vocea cu grindină şi tăciuni în flăcări.’’ Imaginile terifiante din textul de mai sus, seamănă foarte mult cu descrierea iadului din iudeo-creştinism şi dacă nu ne-am tîmpit de tot după 1600 de ani de îndobitocire, atunci trebuie să acceptăm că strămoşii noştri aveau dreptate cînd judecau mozaismul ca pe un cult al răului unde Satana are un tartor şi un stăpîn pe nume Iahwe şi împreună conspiră împotriva neamului omenesc să-l ducă numai la rele şi robie.

Judecători 13,17 ,,Şi Manoah a zis îngerului Domnului::<>” Îngerul refuză să le spună numele dar precizează ,,că este minunat”. În Samuel cartea 1 la 18,10, îngerul lui Iahwe ne arată de ce este în stare: ,,A doua zi, duhul cel rău trimis de Iahwe, a apucat pe Saul care s-a înfuriat în mijlocul casei.” Iar la Zaharia 3,1 aflăm cine erau duhul cel rău al lui Iahwe şi ce nume sublim purta întunecatul: ,,El, Elohim mi-a arătat pe marele preot Iosua, stînd în picioare înaintea îngerului său, şi pe Satana stînd la dreapta lui, ca să-l pîrască.” Că o ştiau şi ei foarte bine cine este Iahwe, ne spun în Maleahi 2,17 cum îl vedeau pe Întunecimea sa şi felul cum răsplătea: ,,Oricine face rău este bun înaintea lui Elohim şi de el are plăcere!” Textele de mai sus sînt atît de clare încît orice alegorie, şmecherie sau nemernicie, invocate pentru a justifica acest cult satanist, nu este decît o dovadă în plus a acuzării definitive în faţa istoriei. Origene, unul din părinţii ideologiei iudeo-creştine, recunoaşte în scrierea lui Hexapla – cît a mai scăpat după ce a fost condamnată ca eretică şi arsă – că multe din textele Torei sînt împotriva bunului simţ, absurde şi nu pot fi puse pe seama lui Dumnezeu. Dar textele mozaicilor sînt chiar foarte explicite şi spun că vin din ,,înţelepciunea” lui Iaho care este Satana! Ca să arăt de unde vin ponoasele pe sufletul goimilor cap de lut, am să caut tot în istoria egiptenilor pentru că acolo şi-au clocit ivriţii mare parte din scorneli.

În Avesta se spune că Ariman, în ţinutul lui din Arezura, avea un lac de foc unde chinuia sufletele morţilor păcătoşi ce duceau în cîrcă multe mişelii ale vieţii de pe pămînt. Religia egiptenilor în epoca tîrzie, începînd cu secolul V, spunea că sub pământ era lacul de foc numit Rosetau unde ajungeau sufletele celor păcătoşi care l-au iubit prea mult pe Seth, căpetenia duhurilor rele, Tiphon după cultura grecilor sau Satana după cea mioritică. Cum ivriţii şi-au modelat cultul avîndu-l ca părinţel pe Seth din religia egiptenilor, înseamnă, după descrierile de mai sus, că Iahwe toc-mai atunci ieşise din măruntaiele pămîntului de la locul lui de muncă şi chin care este Lacul de foc unde deţine tronul primului furnalist, adică Talpa Iadului din conceptele religioase arimine. Ce credeai Întunecimea Ta că nu-ţi va da nimeni peste vicleşug?

În vremurile de început ale istoriei egiptenilor Seth a fost zeul principal care proteja ţara de invaziile străinilor, fiind alături de Horus cele mai mari divinităţi o lungă perioadă de timp. Dar după a doua invazie a perşilor de la începutul secolului lV – fenomenul apăruse chiar mai devreme – şi continuînd cu perioada lagidă, Seth ajunge un zeu al răului, al nenorocirilor, vicleniei şi vrăjitoriilor, izbitor de asemănător cu Satana. Este invocat în această epocă şi cu numele de Io, fiind asimilat şi cu zeul Iao, cel cu cap de cocoş, preluat mai tîrziu în gnosticismul setian. Iahwe în acele vremuri era chemat de către tot cioporul ivriţilor iubitori cu numele de Iao. fiind identic fonetic şi în conceptul cultic cu Iao celălalt nume pentru Seth.

Diodor din Sicilia care a trăit o parte a vieţii în Alexandria, în Biblioteca istorică, scrisă către anii 40-30 î.e.n., în Cartea l,XClV comentînd miturile diferitelor po-poare prin care zeii ar fi dăruit muritorilor legi sfinte spre a avea o bună rînduială, spune despre religia mozaicilor următoarele: ,,Tot astfel la iudei, Moşe spunea că legiuirea o datorează zeului lor, invocat de iudei sub numele Iao”. Deci asta se ştia în secolul l î.e.n. despre religia mozaicilor; era un cult tribal ce a preluat unele personaje din religia egiptenilor dar numai pe cele mai cumplite şi, punîndu-şi ei de o hîrjoană, se bucurau săracii că au cu cine a se ţine în mare iub, chiar dacă totul mirosea a pucioasă iar fumul şi pîrjolul îi îngrozea pe toţi.

Plutarh(45-130) în lucrarea De Iside et Oriside la pagina 31 spune despre acelaşi zeu al răului nemărginit din religia egiptenilor – Seth – că s-a căsătorit cu Nephtys. zeiţă a războiului, distrugerilor şi nenorocirilor care i-a născut două fiinţe îngrozitoare; Ierusalimos şi Iudeea. Chiar din secolul ll al erei noastre, au fost oameni cu mintea acasă care au văzut în mozaism un cult satanist al unui trib ce înnebunise de atîtea revelaţii, emanaţii, inspiraţii şi toate i-au condus într-un puhoi de emulaţii şi conspiraţii împotriva neamului omenesc pe care să-l călărească ei în veacul vecilor!!! Chiar dacă au reuşit să distrugă cea mai mare parte a scrierile geţilor şi celelalte scrieri venite din alte culturi ce informau despre neamul mioritic, au rămas totuşi suficiente informaţii pentru a le dovedi că religia lor este un cult satanist iar toată făcătura sprijinită mai tîrziu de greci şi romani este o crimă împotriva neamului omenesc.

Dar să vedem şi istoria celuilalt grup important mozaic care s-a aciuat în Egipt şi de unde a influenţat puternic istoria triburilor ivrite. Cînd o parte a lor, de frica asirienilor, se refugiază în această ţară în anul 580 Vl î.e.n. la duşmanii de moarte – egiptenii – aceştia, din ,,duşmănie” îi lasă să-şi construiască un templu pe insula Elefantina închinat lui Iaho care a fost distrus în anul 417 de către localnici. După ce perşii au devenit stăpînii Egiptului la anul 525 î.e.n., ivriţii s-au dat în bărci cu noua stăpînire iar cînd aceştia au fost alungaţi pe la anii 417 î.e.n. şi templul lor a fost dat pradă focului pentru că băştinaşii nu vroiau să mai vadă mutrele care au fost uneltele ocupantului străin. La Elefantina exista o colonie de mercenari mozaici care mîncau carne de oaie şi berbec sacrificînd aceste animale în templul lui Iaho. Dar egiptenii venerau în acest oraş pe Chnum care avea ca animal sacru berbecul cu coarnele răsucite în lateral şi şarpele. De aici au avut loc numeroase conflicte cu mozaicii iar odată cu alungarea perşilor, egiptenii au dat foc templului lui Iaho. După revenirea stăpînirii persane la începutul secolului lV î.e.n. ivriţii s-au deplasat din nou către acest teritoriu şi începînd cu secolul lll î.e.n. cea mai marte parte dintre ei s-au adunat pe neştiute într-un singur cartier al oraşului Alexandria cerînd regilor macedoneni să se conducă după propriile legi avînd în frunte un alabarh. Deşi au primit acest privilegiu, totuşi nu erau văzuţi cu ochi buni nici de macedonenii care conduceau Egiptul şi nici de grecii care erau apropiaţii lor. De aceea regele sirian/macedonean Antioh lll, a fost primit la Ierusalim în anul 192 î.e.n. ca un binefăcător al poporului ivrit. În acest sistem închis şi controlat de mai marii lor, trăiau ivriţii prin toate oraşele unde aveau comunităţi mai mari, iar la Roma erau adunaţi în cartierul Delta. În Europa feudală, sectarismul locativ al mozaicilor a fost botezat ghetou, iar acum ei urlă furioşi că de fapt goimii i-au obligat să trăiască izolaţi de restul populaţiei şi asta este dovada istorică a celei mai sălbatice forme de antisemitism!

Numele divinităţii supreme a iudeilor era Iaho după informaţiile istorice aşa cum se numea în egipteană şi zeiţa Isis, ceea ce arată că rebotezarea stăpînului în Iahwe s-a făcut după anul 400 î.e.n. şi deci toate scrisorelele lor ,,revelate” s-au ticluit tot după această dată pentru că în ele apare numai Iahwe. Pentru a-i încolăci şi pe macedonenii care erau stăpînii lor, l-au botezat pe Iahwe şi cu numele de Adonai – Domnul, Stăpînul – fiindcă Adonis era divinitatea renaşterii vieţii şi a vegetaţiei foarte cinstită de macedoneni. Iahwe cel întunecat era chiar înaintea macedonenilor/sirienilor şi a grecilor dar aceştia nu au ştiut să-l descopere pentru că îl doreau numai pe Adonis. La Bethleem acest cult era practicat de către mozaici în perioada elenistică şi nimănui nu-i crăpa rînza de venin. Vecinilor arabi care făceau parte şi ei din regatul lui Antioh lV, ivriţii le-au dăruit pe Eloh-im, o iudaizare a lui Ilah, divinitatea lor supremă cu sensul de Domnul sau Stăpînul. Iar perşilor, pe care credeau că îi vor aduce la ţîţa Satanei, le-au născocit pe Anohi, adică tot Iahwe dar pe limba acestora, cuvîntul fiind tot o iudaizare a divinităţii supreme Anahita care era partenera lui Ormuzd în zoroastrism. Pe toate aceste popoare, doritoare de cultură şi religiei mozaică, pe la începutul secolului ll î.e.n. Iahwe îi aştepta cu braţele deschise iar rabinii cu baierele pungilor larg desfăcute. Te uimeşte viclenia şi perversiunea iudeilor în a falsifica totul, numai ca minciunile lor să fie singurele adevăruri. Aşa au ţinut-o pînă astăzi cînd au inventat industria holocaustului! Dar informaţiile mai arată că planul de răspîndire a mozaismului privea la început numai Orientul şi pentru că le-a ieşit rău socoata cu cărpănoşii stăpîni macedoneni, după ce au ajuns sub romani, au scos iarăşi făcătura lor drăcească în lume şi în şărpăria de la Alexandria au început să clocească ouă de basilisc, crezînd că vor ieşi numai basilei/împăraţi iudei peste romani şi toate Neamurile pămîntului.

În mozaismul de după exil, ritualismul se transformă în obsesie şi sufocă orice formă de existenţă individuală sau comunitară. Rabinii, începînd cu primii ani ai secolului ll î.e.n. au rescris întreg mentalul colectiv al ivriţilor pentru a-şi prezerva toată puterea asupra poporului ca o putere de ordin divin. Liftele iudeo-creştine au imitat ţîţa satanistă ca să fie şi ele stăpînii absoluţi ai popoarelor lumii. Pentru a nu bate la ochi acest puci la putoare, au pus toată făcătura că ar fi învăţătură lăsată de Moşe, personaj care nu prea există în scrierile profeţilor, dacă îl cauţi cu atenţie. Autorii morali ai acestor făcături care s-au tot modificat pe parcursul a peste 400 de ani sînt Ezra şi Nemeia şi toată liota de rabini care i-au urmat. Autentica tradiţie pastoral-agrară a ivriţilor a fost în totalitatea falsificată de rabini, astfel ca întreaga putere în societate să fie numai în mîinile lor. Concentrînd tot ritualul în Templul de la Ierusalim, ei au eliminat toate manifestările comunităţilor agrare pe care le-au avut ivriţii la începuturi, aşa cum se desprind ele din profeţii şi care nu cereau un cler scump şi pretenţios ci de multe ori sacrificiile se puteau face chiar de capul familiei. Teocraţia, prin această rescriere a vechilor tradiţii a reuşit să impună o viaţă de supunere totală în numele unei false tradiţii şi chiar păcatele cele mai josnice se puteau ierta prin plata unei sume variabile de bani(khatt’at) către rabin, religia devenind o afacere bănoasă dar odioasă şi criminală controlată de mîinile nevăzute ale teocraţiei şi pe spinarea întregului popor. Iudeo-creştinii catolici de rit romanic au preluat această escrocherie sub numele ,,indulgenţelor” şi afacerea a mers şnur o perioadă de timp. Totul se subordona pocăinţei şi ispăşirii care întreţinea speranţa unei răzbunări eterne şi a dreptăţii lui Iahwe împotriva celorlalţi. Fapta şi morala se opreau în faţa agoniselei şi lăcomiei teocraţiei iudaice, ajungînd să exercite majoritatea funcţiilor publice. Cu secolul ll î.e.n acest cler a început să viseze la crăcăcire şi mărire peste toate neamurile iar de aici s-a vărsat ca o otravă iudaismul şi fariseismul turbaţilor zeloţi, preluat de neamuri sub forma iudeo-creştinismului. J. Flavius spune în cărţile sale că zeloţii respectau cu sfinţenie scrierile fariseilor. În timp, morala şi respectul religiei mozaice s-au degradat atît de mult încît pe la mijlocul secolului l î.e.n. a izbucnit în sînul societăţii ivriţilor o formă sălbatică şi fanatică de revendicare a unei culturi şi a unui cult vechi, ce a dus în timp la răscoala din anul 70 cu toate nenorocirile ei. Pentru că vechiul legămînt al lui Ezra şi Neemia nu mai era respectat decît pentru a strînge cu chinga populaţia mozaică din Iudeea, dar şi din ghetourile existente printre Neamuri, fariseii au considerat momentul prielnic să-şi impună erezia în societatea iudaică, datorită faptului că dogmaticii tradiţionalişti – saduceii – erau în minoritate. Clocitoarea s-a pus în oraşul Alexandria unde trăia cel mai mare şi mai bogat grup de mozaici din afara Iudeei. Iar tartorul acestor acţiuni, care le-au adus nenorociri uriaşe strămoşilor noştri geţi, a fost rabinul înnoitor-eretic Filon ce a pus de o nouă frăţie, diferită de cea veche, considerîndu-se un nou Moşe pentru mozaici. Forma ei de organizare o cunoaştem din manuscrisele descoperite la Qumran şi intitulate: Manualul de disciplină, Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, Manualul de disciplină pentru viitoarea Frăţie a lui Israel, Noul Legămînt, toate fiind pline de ură împotriva neamului omenesc, urmărind să realizeze o organizaţie conspirativă care să lupte cu arma în mînă pînă vor nimici Neamurile de la un capăt la altul al pămîntului sau le vor tîrî în cea mai cruntă robie. Cei drepţi trebuiau să se retragă în deşert la Qumran, centrul pe care ei l-au luat prin viclenie şi sabie de la eseni în anul 26, astfel să se poată face o deosebire clară între trădătorii şi aleşii lui Iahwe. Ideile din aceste manuscrise se găsesc în Protocoalele Înţelepţilor Sionului, scriitură cunoscută de goimi în anul 1902, fiind la fel de odioasă şi criminală prin conţinut ce îşi recunoaşte rădăcinile în Frăţia lui Israel clocită de Ezra şi Nemeea, apoi remodelată de farisei în secolele ll î.e.n. – l e.n. şi rămasă în istoria ei vizibilă de 40 de ani prin centrul de la Qumran. În capitolul V al textului satanist amintit mai sus se spune: ,,O alianţă trainica între toţi creştinii din lume ne-ar putea opri oricând pentru câtva timp…Noi am pus faţă în faţă calculele individuale şi naţionale ale creştinilor, urile religioase şi etnice pe care le-am aţâţat şi le-am ţinut aprinse de douăzeci de veacuri”. Mărturisirea lor plină de fală că de douăzeci de secole cotonogesc la creştini, arată că se raportau la frăţia marilor rabini Onias şi Menelas propusă peşcheş năzuroşilor macedoneni care stăpîneau Siria pe la anii 175 î.e.n. dar respinsă de aceştia şi care a fost zburătăcită de Filon pentru că numai aşa ieşeau două zeci de veacuri în anul 1897 cînd a fost scris textul în urma Congresului masoneriei mozaice ţinut la Basel în acel an. Frăţia lui Filon din Alexandria a fost o adevărată şărpărie de unde s-au răspîndit în imperiul roman atît fariseismul fanatic cunoscut drept curentul zelot cît şi mii de satanişti care urmăreau să pună şărpăria pe creasta imperiului. Să încercăm o înţelegere a realităţilor acelei regiuni şi acelor vremuri după surse istorice cunoscute dar puse în judecată cu manuscrisele descoperite la Qumran. Între anii 64-63 î.e.n. după distrugerea regatului seleucid Pompei reorganizează Orientul; Pontul occidental şi Cilicia sînt transformate în provincii romane iar Siria, Galatia şi Iudeea devin regate clientelare. Atît Samaria care a fost inclusă în regatul haşmonean în timpul domniei lui Aristobul iar populaţia a fost obligată prin sabie să treacă la iahvism în jurul anului 104 î.e.n. cît şi Galileea care a ajuns sub controlul iudeilor 75 de ani mai tîrziu, erau regiuni locuite de populaţii neivrite şi cu religii străine de mozaism. La Roma apare prima comunitate de mozaici din sclavii aduşi de Pompei după cucerirea Ierusalimului în anul 63 î.e.n.Sistemul teocratic ce conducea Iudeea şi aristocraţia sacerdotală a impus tuturor iudeilor indiferent în ce provincie locuiau, să trimită Templului din Ierusalim atît dijma de 10% cît şi taxa pentru rabini. După distrugere lăcaşului de cult de către romani în anul 70, toţi iudeii care trăiau în imperiu au fost obligaţi să plătească templului lui Jupiter suma de bani pe care o plăteau celui din Ierusalim, dar beilicul roman a durat pînă în anul 98 sau 99 cînd împăratul Traian le-a acordat cetăţenia romană pentru meritele deosebite în tagma cum fraude.

După moartea lui Irod(37-4 î.e.n.) Sanhedrinul a hotărît prin Sfatul bătrînilor iudei să trimită o delegaţie la Roma pentru al ruga pe Octavianus Augustus(27 î.e.n. – 14 e.n.) să preia ţara sub stăpînirea sa, astfel ca regatul iudeu să fie cîrmuit de împăratul romanilor. Acesta a împărţit ţara în patru regenţe sau tetrarhii, conduse de moştenitorii direcţi ai fostului rege dar prezenţa străinilor ca stăpîni în Iudeea nu a fost acceptată în sufletul lor de toţi mozaicii. Romanii au impus un recensămînt al populaţiei în anul 6 al erei noastre dar acţiunea a generat nemulţumire fiind germenele unei mişcări naţionaliste avînd în frunte pe fariseul Sadoc şi pe Iuda din Galileea. Înconjurîndu-se de mulţimi de adepţi pe care le fanatizau cu cuvîntările lor Iuda Galileanul şi Sadoc fariseul, au fost creatorii fanatismului iudaic întreţinînd în societate o fierbere sălbatică împotriva Romei şi a tuturor Neamurilor, atitudine care avea să-i ducă la dezastru! Ei sînt părinţii istorici ai mişcării zeloţilor pe care a hulit-o atît de mult J. Flavius dar numai după ce ei au pierdut confruntarea cu romanii pentru că înainte a fost şi el adeptul curentului fanatic naţionalist-religios şi a revoltei. Mozaicii îi considerau pe toţi cei de altă religie, chiar şi pe samariteni, spurcaţi şi vrednici numai de dispreţ şi sabie şi asta se găseşte foarte explicit atît în Vechiul şi Noul Testament cît şi în manuscrisele descoperite la Marea Moartă unde ei cloceau conspiraţia împotriva romanilor şi a întregului neam omenesc. Acest viespar iudeu care numai a blîndeţe nu duhnea, a fost aţîţat de nebuniile şi nelegiuirile lui Filon pentru realizarea religiei universale. Toţi susţinătorii lui au fost iudei elenizaţi din Alexandria dar a găsit destui adepţi şi în Iudeea, pentru că trebuia anihilată religia crucii practicată de galii şi geţii din Galileea care au ajuns pînă în marginea Iudeei, la Qumran fiind cunoscuţi sub numele de eseni. După cum spune mitul solomonarilor mioritici, cei ce se făceau bute de carte în cetatea Babarului din Carpaţi se duceau în Orient – în taberele ce formau Frăţia Celui Ales şi care era legată de Frăţia din Carpaţi – unde se aşezau la o masă de piatră şi scriau toată înţelepciunea lumii, pe care ne-o spune un document esen din partea locului, o răspîndeau printre fiii oamenilor ca fiecare să poată alege calea de urmat în viaţă pentru a găsi chemarea Tatălui Ceresc şi a Maicii Pămîntene. Mozaicii au hotărît că răul trebuie stîrpit de la rădăcină şi au pornit acţiunea de infiltrare şi confiscare a centrelor locuite şi administrate de eseni. În anul 19, evreii au fost alungaţi din Roma din porunca împăratului Tiberius(14-37) pentru că jucau bîza cu răbdarea romanilor în reveriile lor divine, dar supărarea n-a durat mult fiindcă atunci cînd Filon vizitează cetatea în anul 40 îşi găseşte coreligionarii ciopor în inima duşmanului lor de moarte! După ce au pus stăpînire pe Qumran în anul 26 prin acţiunea lui Apolo trimis de Filon, a urmat cearta cu galii şi geţii, stăpînii şi mentorii spirituali ai acestor lăcaşe de cult iar în anul 30 îl răstignesc pe Ili marele preot al geţilor şi conducătorul Frăţiei Celui Ales din Sarmisetuza. Fanaticii farisei după ce s-au înstăpînit pe Qumran, au uzurpat şi titlul de mare preot iar scrierile esene au fost înlocuite cu cele mozaice. Cloceala lui Filon se răspîndea tot mai mult în societatea iudaică iar mulţi zăluzi se considerau chemaţi de Iahwe să schimbe lumea chiar dacă vor trebui să ucidă pe toţi ce nu sînt tăiaţi împrejur. Aceşti turbaţi considerau comunitatea lor de la Qumran ,,casa adevărului’’, membrii ei se ţineau de ,,aleşi’’ sau ,,fiii adevărului’’ iar preoţii lor se numeau ,,fii lui Sadoc”, în amintirea întemeietorului curentului fanatic, religios şi naţionalist, fiind cunoscuţi în societate ca ,,zeloţi” adică cei ce ţin cu zel curăţenia şi dreapta religie a lui Iahwe. Ei se considerau adevărata frăţie a lui Israel, însărcinată cu misiunea clară de a păstra Tora şi Legămîntul lui Iahwe, într-o epocă de apostazie şi confuzie, de a aduce oamenii pe calea cea dreaptă înainte de Judecata de Apoi şi de a purta ultima bătălie împotriva celor lipsiţi de credinţă, fiind organizată într-o adevărată confrerie ocultă cu caracter militar. J. Flavius pune acest fanatism naţional şi religios pe seama unei noi gîndiri numind-o ,,a patra filozofie” ca o formă directă de nesupunere faţă de romani şi avea ca precept zicerea că Iahwe – este unicul stăpîn şi rege iar ei nu trebuie să se supună altei autorităţi! Despre ei, iudeul amintit mai înainte spune în Războiul iudeilor cu romanii ll, 259: ,,Şarlatani şi impostori, sub pretextul unei inspiraţii divine, au căutat să provoace schimbări revoluţionare şi să convingă mulţimea să se lase pradă nebuniei, îi conducea pe oameni în deşert spunîndu-le că acolo Iawhe le va arăta semnele mîntuirii”. Autorul nu ne spune unde anume se duceau ei în deşert de parcă deşertul ar fi o pajişte unde te ia dorul de un somn liniştit chiar dacă şi el a fost tot în acelaşi deşert unde s-a înţelepţit trei ani. Şi el a fost adeptul acestui curent, deci făcînd parte din şleahta de şarlatani pînă să-i căsăpească romanii pe capete. În Antichităţi iudaice acelaşi autor la XVlll,9 îi pune din nou sub ghilotina istoriei susţinînd că acest curent este cauza ruinei ţării, ,,deoarece Iuda şi Sadoc care au întemeiat la noi cea de-a patra şcoală filozofică, şi s-au înconjurat cu nenumăraţi adepţi, au tulburat prin răzvrătirea lor întreaga ţară, nu numai în clipa aceea, ci au sădit şi rădăcinile viitoarelor nenorociri”. Chemarea deşertului ca fundament al acestui curent religios este o temă care incumbă numai existenţa iudeilor ca forţă conducătoare pe pământ şi renaşterea religiei lor ca singur cult demn de urmat pentru toţi cei ce vor scăpa de la marea căsăpeală pusă la cale de ei. Ea înseamnă atît o suferinţă cît şi un act purificator. Proclamînd venirea regatului lui Iahwe, fanaticii spuneau că trebuie să se purifice pentru a fi primiţi în tărîmul fericirii veşnice chiar dacă este nevoie de exterminarea întregului neam omenesc. Comunitatea de la Qumram prin scrierile de după anii 50 a fost factorul ce a ,,croit un nou drum” pentru fanatici. Textul scrierii ,,Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului” a fost ,,programul de luptă” al fanaticilor iudei nu numai împotriva romanilor dar şi împotriva Neamurilor iar evenimentele ce au urmat, s-au desfăşurat pînă la un moment dat conform acestui plan de luptă al iudeilor împotriva neamului omenesc. De aici au apărut iluminaţi precum Theudas care împreună cu adepţii lui se retrăgeau adesea în deşert pentru a se purifica. Molima s-a răspîndit cu repeziciune în rîndul iudeilor astfel că mulţimile mergeau în deşert pentru a se purifica şi a aştepta venirea lui Iahwe spre a-i mîntui. Dar alţii mai iuţi de mînă – sicarii – au pus cuţitele la îndemînă căutîndu-şi singuri mîntuirea prin trimiterea romanilor pe lumea cealaltă. Exaltarea mistică nu era numai în Iudeea ci peste tot unde ei constituia o comunitate compactă şi toţi aşteptau venirea lui Iahwe să-i pună pe năsălie pe romani şi pe Neamuri. Practica mozaică spune că pentru a constitui o comunitate – frăţie sau sinagogă – sînt necesari cel puţin zece bărbaţi, capi de familie aşa că peste tot pe unde circula aurul şi erau afaceri, răsăreau la frăţii şi conjuraţii ale întunecaţilor ca ciupercile după ploaie. Această formă de fanatism şi naţionalism religios a marcat perioada de timp ce a dus la distrugerea Templului şi a fost factorul de unitate a iudaismului şi mozaismului împotriva întregii lumi precum şi temeiul tentativei de falsificare a istoriei culturilor mediteraneene şi nu numai. Considerînd scrierile lor religioase drept unicele izvoare de credinţă şi istorie adevărată, ei încercau în ura fără margini să rescrie realitatea după minciunile din Tora şi alte sminteli cu pretenţii de adevăruri absolute! Au fost numiţi zeloţi/zeloşi, pentru că se pretindeau singurii care urmăreau adevăratele scrieri sacre, considerîndu-se ostaşii lui Iahwe fiind binecuvîntaţi şi avînd o protecţie specială! Cuvîntul de ordine al lor era: ,,Nici un stăpîn în afară de Iahwe” expresie ce se situează în cea mai fanatică gîndire mozaică de unde a ieşit iudaismul iar peste secole sionismul, ideologie din cauza căreia nici astăzi lumea nu poate respira. Să amintesc faptul că în acest cuib al urii şi fanatismului religios şi naţional nemaiîntîlnit în istoria lumii, a adăstat pentru adîncă cugetare şi purificare sufletească Saul – cunoscut şi ca apostolul Pavel – pe la anii 32 şi rabinul J. Flavius, autorul scrisorelelor hulitoare tocmai asupra celor ce l-au primit şi format să fie unul dintre cei mai mari mincinoşi a istoriei.

Filon(20 î.e.n. – 50 e.n.), rabin în Alexandria, considerat cel mai mare gînditor iudeu, a continuat conspiraţia strămoşilor săi Onias, Iason şi Menelas, urmărind să contopească într-un singur sistem religios cultul esenilor/geţilor, mozaismul, platonismul, pitagorismul, stoicismul şi misterele religiei greceşti iar noua dogmă să fie slujită de preoţii ivriţi şi îmbrăţişată de toate civilizaţiile din jurul Mediteranei dar nu numai. Dar textele arată clar că a dorit în realitate să impună mozaismul ca unică religie a lumii şi pentru că Neamurilor nu le intra pe gît, i-a ajutat cu ,,alegoriile”. Ca să fie sigur pe sprijinul fariseilor din Ierusalim dar şi a altor grupuri interesate, a făcut mai multe vizite în oraşul unde îşi avea rădăcina neamul său, dar era considerat de către rabinii ortodocşi din Iudeea drept un rabin eretic. Prin intermediul şcolii de cateheţi – Didaskaleion – din Alexandria înfiinţată de rabinul Filon, acesta a exercitat o mare influenţă asupra viitoarei teologii creştine iar scrierile lui au marcat puternic operele lui Clement Alexandrinul, Origene, Ambrosius şi Augustinus. În neobrăzarea lor fără margini, Filon şi Clement – urmaşul său întru plăsmuiri nebune şi ticăloase – au scris că Platon s-a inspirat în scrierile lui din Tora!!! Prin traducerea Torei în limba greacă de către grupul fariseilor din Alexandria, s-a realizat o influenţă evidentă asupra culturii greceşti şi romane dar numai după ce iudeo-creştinismul a ajuns religie unică a imperiului roman la anul 381 iar scriitorii iudei elenizaţi toţi legaţi de acest oraş, au trecut de la susţinerea şi apărarea iudaismului la o hotărîtă ofensivă împotriva cultelor şi culturii acestor popoare. Zeci de mii de învăţăcei în ale întunericului care au trecut prin această şcoală timp de trei secole, au fost arma principală a răspîndirii fanatismului iudaic şi a iudeo-creştinismului în imperiul roman. Un rol identic l-a avut Cominternul în răspîndirea comunismului prin mulţimea de organizaţii oculte răspîndite în toată lumea ce aşteptau numai semnalul pentru a porni dezordinile şi acţiunile criminale numite de ei revoluţii. Ambele acţiuni au fost lucrătura exclusivă a mozaicilor. Trebuie observat numeroasele paralelisme între scrierilor lui Filon din Alexandria şi scrierile trismegiste, influenţe pe care pretinsul înţelept nu spune că le-a căpătat cînd a fost iniţiat în tainele cele mari ale esenilor/terapeuţilor din Egipt! Pre limba acestor lifte, hoţia se cheamă înţelepciune. Filon este apologetul care a apărat cu fanatism miturile şi profeţiile ivrite, interpretate alegoric nu prin conţinutul filozofiei elenistice ci mai mult el a încercat o iudaizare a elenismului alexandrin. Edersheim, într-un remarcabil studiu cu privire la acţiunea lui Filon scrie: ,,Abia dacă se poate spune că în această privinţă esenţa şi spiritul proveneau din iudaism iar forma din Grecia. Mai degrabă, pare de multe ori că esenţa a fost de sorginte greacă, iar numai forma de origine ebraică”. Filon pretindea că scrierile Vechiului Legămînt sînt de inspiraţie divină la fel cum era şi tot ce a scris el în legătură cu propriile plăsmuiri în greacă păstrate la Vatican ca cele mai sfinte scrisorele ale iudeo-creştinismului. El nu a acceptat niciodată că miturile altor popoare au fost transmise iudeilor de către proorocii lor ci numai faptul că aceştia au fost uneltelor inspiraţiei divine eliminînd complet elementul natural uman prin teoria profeţiei, care presupune că aceştia au acţionat ca instrumente impersonale şi pasive ale inspiraţiei divine. Noi avem multe dovezi şi dreptul să credem că toate aceste inspiraţii au venit numai din partea Satanei, din iuţeala de gură care se numeşte minciună şi viclenie şi iuţeala de mînă care se numeşte hoţie. Ca să nu fie cu supărare, vom chema de martori chiar scrierile lor pe care le pretind primite de la Iahwe unde se spune că năravul profeţiei sau al proorocirii era o nemernicie pe care mulţi regi iudei au potolit-o cu sabia. Voi da un tras din Epistola lui Şaul/Pavel către Tit, care autor a fost contemporan cu Filon şi spune despre apucăturile celor ce conduceau frăţiile ivriţilor prin cetăţile din imperiul roman: 1,7 ,,Căci veghetorul ca administrator al lui Dumenzeu trebuie să fie fără prihană; nu încăpăţînat, nici mînios, nici dedat la vin, nici bătăuş, nici lacom de cîştig mârşav…1,14 ,,Să nu se ţină de basme ale mozaicilor şi de porunci date de oameni care se întorc de la adevăr.” Aşa spunea şi Celsus pe la anul 177 despre scrierile teologice ale mozaicilor, că erau nişte basme scrise pentru femei bătrîne. Dar năravul lor mincinos şi stricăcios a fost sădit de multă vreme, chiar din secolele Vlll-Vll î.e.n. pentru că scrierea lui Mica la 3,5 ne atenţionează asupra acestei tagme de lepre: ,,Aşa vorbeşte Elohim despre proorocii care rătăcesc poporul, care dacă au de muşcat ceva cu dinţii vestesc pacea, iar dacă nu li se pune nimic în gură, vestesc războiul sfînt.” Un secol mai tîrziu, în scrierile lui Ieremia constatăm că veselia proorocirii a ajuns un circ public unde fel de fel de lichele dau cu gura ca să poată trăi bine prin minciună şi viclenie: ,,23,15 De aceea aşa vorbeşte Domnul oştirilor despre prooroci: iată. îi voi hrăni cu pelin, şi le voi da să bea ape otrăvite, căci prin proorocii Ierusalimului s-a răspîndit nelegiuirea în toată ţara… 23,26 Pînă cînd vor mai prooroci aceştia, să proorocească minciuni, să proorocească înşelătoriile inimilor lor?” O spune un iudeu fără a fi strîns cu uşa sau bătut la tălpi, proorocirea sau profeţia este o minciună şi o înşelătorie, metehne pe care iudeii le-au considerat şi le consideră cele mai nobile trăsături de caracter ale neamului lor. Să mai continui cu zicerile lui Ieremia: ,,13,6 Vedeniile lor sînt înşelătoare şi proorocirile lor mincinoase. Ei zic: << Aşa vorbeşte Iahwe! măcar că Iahwe nu i-a trimis şi fac pe oameni să tragă nădejde că s-ar împlini cuvintele lor>>… 13,8 De aceea aşa vorbeşte Iahwe: << Pentru că spuneţi lucruri înşelătoare şi vedeniile voastre sînt minciuni, iată am necaz pe voi zice Iahwe>>”. Şi Ezechiel pe cînd era oropsit în imperiul persan pe la anul 562 î.e.n., pe malul rîului Chebar îl apucă nişte vedenii şi zice la 13,3: ,,Aşa vorbeşte Elohim: Vai de proorocii fără minte care umblă după duhul lor şi nu văd nimic! 13,4 Proorocii tăi Israele, sînt ca nişte şacali în mijlocul dărîmăturilor!” Şi Filon trebuie pus în această categorie a marilor lepre pentru că se considera chiar cel mai mare prooroc pe care l-a avut neamul său după Moşe. Tot acest autor ne spune că din zurbă şi venin trăiau foarte bine şi proorociţele cum este scris la 13,17 şi l3,19 ,,Voi Mă necinstiţi înaintea poporului meu, pentru cîţiva pumni de orz şi cîteva bucăţi de pîine, ucigînd nişte suflete care n-ar trebui să moară şi făcînd să trăiască suflete care n-ar trebui să trăiască, înşelînd astfel pe poporul Meu care ascultă minciunile voastre…13,23 de aceea nu veţi mai avea vedenii înşelătoare şi nu veţi mai rosti proorociri…” Dar ei, neastîmpăraţii, au continuat-o cu proorocirile şi minciunile lor pentru că era meserie bănoasă şi căutată, ajungînd pînă în zilele noastre cu marele prooroc Elie Wiesel, care este chinuit sub lumina reflectoarelor de taina marilor minciuni ivrite inclusiv a holocaustului. Şi snoava lui Filon cu interpretarea textelor mozaice numai prin alegorie, este tot o mare minciună pusă la cale de acest întunecat în acţiunea lui de iudaizare a religiei geţilor. În cartea Contra ChristianosPorphyrios, ironizează metoda alegoriei folosită de acesta în interpretarea Vechiului Testament. Adică pentru mozaici era interzisă interpretarea textul scris dar pentru Neamuri care erau sărace cu duhul, trebuiau să asculte numai de minciunile şi aiurelile mozaicilor ca singurii pricepuţi în manipulare numită de ei subţire – alegorie sau revelaţie. El susţine că textele lui Moise sînt clare şi deschise pentru înţelegerea oricui doreşte să le citească iar alegoria este numai un mijloc de a vedea şi crede altceva decît scrie. Acelaşi lucru este dovedit de manuscrisele descoperite la Qumran unde fanaticii farisei îi condamnă pe cei care nu respectă ce scrie în Tora cu punct şi virgulă. Ei spuneau într-o turbare fără margini că trăiesc în ,,Veacul Răzbunării” dar trebuie adăugat că era şi ,,Veacul Minciunilor mozaice” şi care l-au tot lungit pînă a ajuns la două milenii şi tot nu s-au săturat! Filon şi Clement din Alexandria vorbesc în scrierile lor plăsmuitoare de influenţa hotărîtoare a Torei asupra lui Platon!!! Iar iudeul Numenios, născut în Apameea, Siria, în a doua jumătate a secolului ll al erei noastre. şi luat de Clement drept autoritate de necontestat cum fac mozaicii şi în ziua de azi, îl citează în Stromate la l, 22 cu marea nemernicie: Numenios, filozof pitagorecian, scrie limpede: ,,Ce este Platon, dacă nu un Moise care vorbeşte limba greacă!?” Prea departe aţi mers cu ticăloşiile şi prea obraznici aţi ajuns! Alexandru, fratele lui Filon, conducea cea mai mare casă de cămătărie din Alexandria, fiind considerat cel mai bogat om al vremilor sale de unde s-au scurs sume mari de bani pentru susţinerea Didascaliei – şcoala de cateheţi mozaici – care a fost cel mai puternic centru al fanatismului iudaic. El făcea împrumuturi pentru casa imperială romană fiind prieten al împăratului Claudius Germanicus, iar fii săi s-au unit prin căsătorie cu familia regală a regelui iudeu Agrippa. Flota comercială din imperiul roman era deţinută în mare parte de ivriţi iar comerţul din partea orientală a imperiului şi Egipt era controlat de ei. Familia lui Filon avea o veche tradiţie sacerdotală şi a emigrat din Palestina în Egipt la Alexandria, tatăl său avînd cetăţenia romană, la care egiptenii nici nu puteau visa. Fratele mai mare al rabinului Filon, Caius Iulius Alexander ocupa şi funcţia de alabarh al Alexandriei – şeful comunităţii mozaicilor din acest oraş şi cel care strîngea impozitele în numele imperiului roman. Averea uriaşă a acestuia era adunată din sudoarea săracilor egipteni, el fiind unul din familiarii împăratului roman Claudius(41-54) şi protejatul mamei acestuia, Antonia. În urma conflictelor numeroase cu grecii din anul 35 iudeii din Alexandria pun palalaia focului la gioalele romanilor dar aceştia consideră pornirea total neserioasă şi o sting cu mult sînge. Trei ani mai tîrziu, mozaicii nu au astîmpăr şi le fac grecilor din acelaşi oraş o paranghelie de le-a mers vestea. Grecii care erau al doilea neam constitutiv al imperiului roman – avînd aceleaşi drepturi cu romanii – cer acestora să bage sabia cît mai adînd în mozaici pînă le vor potoli năbădăile şi anularea tuturor privilegiilor primite de iudei în anul 56 î.e.n. de la Cezar. Acesta le-a acordat iudeilor o serie de privilegii cum ar fi: libera exercitare a religiei, dreptul de a se întruni în sinagogi, scutirea de serviciul militar şi de obligaţia de a se prezenta în faţa unui tribunal în ziua a şaptea, dreptul de a colecta fonduri băneşti pentru Templu. Pentru potolirea belicoşilor ivriţi, prefectul Egiptului Flaccus interzice mozaicilor dreptul de şedere în Alexandria. Iudeii care îşi urmăreau planurile lor, s-au simţit descoperiţi rău şi au luat drumul bejeniei către Romei să nu piardă ceva din ceea ce au cîştigat în urmă cu 84 de ani de la Cezar, trimiţînd în anul 39 o delegaţie formată din 5 persoane în frunte cu Filon către cetatea duşmanului de moarte pentru a unge încheieturile care scîrţîiau asurzitor. Au reuşit iarăşi să-i lase pe greci cu ochii în soare pentru că au cumpărat bunăvoinţa unor senatori romani ce se bucurau de influenţă pe lîngă împăratul Caligula dar nu reuşesc să-l înduplece să le înghită iudeilor noile isprăvi! El interzice o parte din privilegiile ivriţilor din Alexandria şi îi pofteşte să părăsească oraşul, tratînd cu un dispreţ absolut poporul ivriţilor zurbagii necunoscut de istorie. Însă împăratul este asasinat la 15 ianuarie 41 de către tribunul Chaereas şi noul uns împărat, Claudius(41-54) care a beneficiat din plin de generozitatea ivrită pentru a ajunge sus, anulează legile lui Caligula şi nu-i pedepseşte pe ivriţi pentru măcelurile din urmă cu 5 ani însă îi urecheşte rău pe greci şi egipteni pentru neascultare şi că i-au supărat pe mozaici. Primind liber de la noul împărat pentru apucăturile lor, mozaicii frecîndu-şi mîinile de mulţumire se întorc în Alexandria şi scot armele dosite din timp in ghetou, făcîndu-le un nou măcel grecilor şi egiptenilor pînă ce au scăldat oraşul în sînge. pretinzînd că au executat o jertfă de purificare aşa cum cere Iahwiţă. Împăratul le arată obrazul reproşîndu-le că au fost prea amarnici – zeloşi am zice astăzi – şi …cam atît! Ei s-au întunecat de supărare – de parcă au fost vreodată luminoşi – şi au spus că nu au îndeplinit decît poruncile stăpînului lor Iahwe. Crezîndu-se pe cai mari ei au adus zurba şi vicleşugul chiar în Roma, dar împăratul i-a scos de urechi afară din cetate. Istoricul latin Suetoniu(71-140) spune că împăratul Claudius(41-54) ,,i-a alungat pe iudeii care se răsculau mereu la instigarea unui anume Crestos” – dacă informaţia nu este cumva strecurată de o peană creştină ce a copiat manuscrisul – şi a veşnicilor scandaluri puse la cale contra celor ce nu le înghiţeau inepţiile chiar dacă acest împărat i-a protejat mult pe mozaici. În tot locul unde iudeii locuiau împreună cu grecii sau cu alte seminţii mai puţin aplecate să le accepte tîmpeniile sau să se lase cumpărate, existau conflicte permanente sfîrşite de multe ori cu masacre reciproce. T. Iulius Alexander nepotul lui Filon, a ajuns strategul Siriei în anul 41, procuratorul Iudeei în anul 45 şi prefect al Egiptului sub Nero unde a reprimat răscoala mozaicilor din Alexandria pornită în anul 66. Familia lui Filon era numai una din familiile ivrite favorizate de curtea imperială de la Roma dar favorurile se răsfrîngeau asupra întregii comunităţi pe cînd egiptenii, populaţia băştinaşă şi cea mai numeroasă aveau parte de o asuprire cruntă atît din partea stăpînilor romani cît şi a cămătarilor mozaici. În Iudeea, Frăţia ivriţilor de la Qumran defila cu flamurile tot mai sus iar prozeliţii lor numai la conspiraţii se gîndeau astfel că în anul 50 Alexandru Tiberiu a răstignit pe fii lui Iuda Galileeanul – Iacob şi Simon – care instigau pe mozaici că trebuie să se supună numai lui Iahwe, fiind o acţiune făţişă de nesupunere faţă de puterea romană! Zumzăiala nemulţumirii şi conspiraţiei se auzea tot mai puternic dar încă nu se pregătea plecarea viesparului de la Qumran şi instalarea lui la Ierusalim. În anul 52 o mulţime de iudei s-au adunat pe muntele Măslinilor unde ascultau predica unui profet venit din Egipt, de la faimoasa Didascaleion din Alexandria înfiinţată de Filon, pentru a scoate prozeliţi ai religiei universale cîtă frunză şi iarbă. Romanii i-au împrăştiat cu şpăngile şi săbiile iar pe profet l-au trimis în lumea pe care o propovăduia. Josephus Flavius în cartea amintită ne spune că pe la anii 52 un prooroc prea vesel la minte ce-şi revendica numele de Mîntuitor a reuşit să păcălească mult norod cu predicile lui pe Muntele Măslinilor. Dacă el chema curăţenia sufletului în nisipurile deşertului, unde steagul Frăţiei de la Qumran se ridica tot mai sus, trebuie să acceptăm ideea că era un fel de repetitor îndrumat de aceştia să vadă cum sînt înţeleşi de populaţie. Dar la Qumran, nu le stătea mintea numai la cele veşnice şi miloase pentru că firea lor nu era asta şi în umbra zidurilor şi izolarea nisipurilor ei au conceput planul de distrugere a lumii organizîndu-se într-o forţă militară, socială dar şi religioasă ce urmărea să-i elimine pe conducătorii religioşi şi politici iudei care s-au vîndut romanilor, să pornească un război în care ei să pună stăpînire pe întreaga lume distrugînd în primul rînd puterea romană, dar nebunia lor se uita şi în ograda altora. Odată cu instalarea stăpînirii zeloţilor la Qumran, strigau către cele patru zări că va veni Vîrsta de Aur în care ei vor conduce prin sabie şi foc toată lumea, procedeu practicat de comuniştii cazari/jidani care au îndobitocit prin minciună şi teroare o bună parte a lumii contemporane. Trebuie să repet pentru a scoate adevărul la lumină, că cel care a început înfăptuirea monstruozităţii numită mai tîrziu iudeo-creştinismul, a fost Filon, rabin fariseu, iudeu elenizat din Alexandria fiind sprijinit de cea mai mare parte a teocraţiei iudaice. Clocelile lui Filon au fost scuipatul la furca pricepuţilor în revelaţii ce i-au bîntuit precum bolboroseala burţii plină de fasole şi au luat-o razna cu scrierile lor apostolice şi evanghelice! El se considera un al doilea Moise ce dădea lumii o religie universală de data aceasta, faţă de strămoşul lui care a dat o religie tribală şi aceea unei cete de prăpădiţi fiind cel mai mic popor dintre popoare. Pentru a reuşi în acţiunea lui a pornit o furibundă manipulare prin care urmărea să pună mozaismul ca cea mai veche şi mai demnă de urmat cultură a lumii antice făcînd o apologie sălbatică şi dementă a iudaismului pe care romanii dar mai ales grecii o găseau bună numai pentru glume josnice.

În Antichităţi iudaice l,13 Josephus Flavius – al doilea părinte al iudaismului şi al doilea mare falsificator – scria despre acţiunea de mistificare grosolană şi manipulatoare a istoriei că: ,,Trebuie, de altfel, să umplu o lacună în bibliotecile greceşti rezumînd cinci mii de ani de istorie iudaică plină de peripeţii neprevăzute, de capriciile războaielor, de strălucitoare fapte de arme ale conducătorilor de oşti, precum şi de revoluţii politice de la naşterea primului om pînă la al doisprezecelea an de domnie al lui Nero, cu toate cîte ni s-au întîmplat nouă iudeilor, în Egipt, în Siria şi în Palestina, tot ceea ce am avut de suferit de la asirieni şi babilonieni, şi după ei romanii”. Tot aşa aţi umplut ,,găurile” din istoria altor popoare numai cu minciuni şi golănii. Această politică de falsificare şi manipulare a istoriei iudeilor numai în favoarea lor şi pe cea a Neamurilor numai în defavoarea acestora, se găseşte scrisă în textele părinţilor iudaismului, în unele manuscrise de la Marea Moartă, în scrierile părinţilor sionismului născut la mijlocul secolului XlX şi în Protocoalele Înţelepţilor Sionului, dovedind că timp de 2000 de ani iudeii au urmărit să-i mintă şi să-i înjosească pe toţi nemozaicii. Istoricii contemporani refuză să trateze cu responsabilitate acest subiect lăsînd cîmp liber sioniştilor să scrie cîte în lună şi în stele despre prigonirile suferite din partea egiptenilor, sirienilor, grecilor şi romanilor sau a prigonitorilor moderni, ei fiind mereu victime numai pentru că sînt mozaici şi pe ei i-a ales Iahwe să conducă lumea. Ca să vezi, crapă lumea de necaz că Iahwe s-a oprit asupra lor şi îi iubeşte cu patimă!

Cam în aceeaşi perioadă spun plăsmuirile iudeo-creştinilor, că a umblat apostolul Saul/Pavel pămîntul în lung şi-n lat să fie evanghelizat de înţelepciunile ivrite, în veci fie afurisite. Minţind cu mare neruşinare că l-a pălit inspiraţia lui Iahwe în moalele tigvei, damblagitul a luat-o pe coclauri să împrăştie minuni şi lauri dar ursita, afurisita, i-a stat în cale şi munca lui de trei parale şi acelea chioare s-a dus de izbelişte, fără oprelişte cum îmbufnat a constat el la capăt de drum înfundat. Chiar în timpul apostolatului început pe la anii 34, vede că nu toţi ivriţii erau dispuşi să-i asculte prostiile şi au fost încercări ale celor tăiaţi împrejur de a-l pune pe năsălie, dar prevederea l-a salvat de la moarte iar cînd a ajuns în puşcărie în anul 58, vede că toată urdia lui de prozeliţi ivriţi ce a făcut-o după Faptele apostolilor, ar fi de cîteva mii cum scrie la 21,20: ,,Apoi i-au zis: >>’’. Ori iudeo-creştinismul nu avea cum să cucerească lumea pe la anul 61 cu cele cîteva mii de zărghiţi care nu erau cu toate acasă. Prea străvezie este minciuna! Între secolele ll î.e.n. şi începutul secolului ll al erei noastre, caracterizată ca o perioadă plină de tulburări în istoria ivriţilor, societatea cunoaşte o reaşezare spirituală prin conturarea celor trei mari curente religios-filozofice: saduceii, fariseii şi mai tîrziu zeloţii. J. Flavius îi include şi pe eseni în tagma celor tăiaţi împrejur, dar este o golănie ce a făcut parte din acţiunea de iudaizare a tot ceea ce era valoros în cultura imperiului roman în secolele l-lll ale erei noastre indiferent de origine! Renumele de exegeţi ai Torei, le conferea fariseilor o autoritate recunoscută în ce priveşte modul de îndeplinire a prescripţiilor acestei plăsmuiri. Ei aveau o influenţă puternică nu numai asupra poporul care le acorda încredere, ci şi asupra saduceilor, care avînd opinii diferite, se simţeau constrînşi să urmeze curentul majoritar atunci cînd oficiau în Templu. Deşi nemurirea sufletului nu este afirmată nicăieri în Tora, fariseii au făcut din această idee un element de bază al ereziei/doctrinei lor. Mai aveau ca o contradicţie gravă faţă de scrierile religioase pe care le slujeau, existenţa îngerilor şi răsplata judecăţii cereşti după înviere. Dar aceste idei au pătruns în cultura şi religia iudeilor farisei de la galii stabiliţi în Galileea la anul 271 î.e.n şi care se despărţiseră de prietenii lor geţi pe la anul 279 î.e.n. sau poate le-au luat cu ceva vreme mai înainte de la filistenii care practicau religia taurului solar – Thor – după scrierea numită Cartea lui Thor sau Tora. Geţii numiţi eseni în regiune şi ,,galii cei roşcaţi” au dus religia lui Sîntu în această regiune şi au dat un nou suflu centrelor filistenilor existente în zonă de peste 1500 de ani iar Josephus Flavius cînd descrie religia esenilor în lucrarea Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, spune fără să aibă îndoială că aceasta seamănă cu a preoţilor geţi poleistai. Chiar dacă iudeii în orgoliul lor nebun, mai bine ar prefera să-şi taie limba decît să recunoască adevărul, tăbliţele de plumb ale geţilor şi alte izvoare scrise ale antichităţii îi obligă să înghită şi asemenea fapte confirmate de istorie. Fariseii se arătau neîndurători în apărarea propriilor credinţe religioase şi pentru aceasta nu aveau remuşcări să trimită la moarte pe cei ce le cleveteau dogmele. Erau adepţii confruntărilor militare atunci cînd i-au prins flama fanatismului religios şi a făcut-o chiar în rezolvarea unor litigii cu vecinii sau în cadrul societăţii iudaice prin fioroasa miliţie a rabinilor, considerîndu-se foarte pricepuţi în interpretarea scrierilor sfinte pentru conservarea iudaismului, a legii lui Moşe şi ca păstrători ai învăţăturilor orale. O minoritate dintre ei erau foarte ostili influenţelor elenistice sau de aiurea care contraziceau scrierile lor. Mulţi se manifestau ca adevăraţi fanatici religioşi atunci cînd nu mai aveau argumente să-şi învingă adversarii prin puterea logicii punînd la cale răscoala din anul 66 şi căsăpirea Neamurilor de pe întreg pămîntul. Se opuneau şi convertirii celor netăiaţi împrejur la iudaism pe motiv că se pierde puritatea neamului ales de Iahwe, dar citind Tora vezi că ei erau un amestec de seminţii care s-au perindat prin acele locuri şi s-au prăsit prin încrucişări mai mult decît deochiate. În limba română cuvîntul fariseu are sensul de lichea, ipocrit, mincinos, făţarnic şi voi arăta mai încolo de ce are la noi această semantică. După descoperirea manuscriselor de la Qumran, s-a făcut multă lumină în ceea ce priveşte rolul acestui centru, istoria lui şi ce aer se respira aici după ce zeloţii au devenit stăpîni. În Regulile comunităţiicoloana lll, turbaţii zeloţi lămuresc toată posteritatea privind credinţele lor: ,,Iar Iahweh al lui Israil şi îngerul credinţei sale vin în ajutorul fiilor luminii. El a făurit duhurile luminii şi ale întunericului şi pe ele a clădi Iahweh toate lucrurile sale.” În coloana lV găsim cît de rîvnitori erau aceşti fii ai întunericului să belească pe viu tot neamul omenesc: ,,Să fie un om plin de rîvnă pînă la uitarea de sine, mereu pregătit pentru ziua răzbunării lui Iahwe. Să îndeplinească dorinţa lui Iahweh în orice treabă şi în orice cale, aşa cum a poruncit el…El va socoti veşnică hotărîrea lui Iahweh.” Şi continuă cu coloana X: ,,Cît timp voi vieţui, întipări-se-va porunca lui pre limba mea…La plecarea serii şi a dimineţii rosti-voi poruncile sale…La începutul groazei şi al spaimei, Atunci cînd se aşterne teama şi pustiirea, L-oi binecuvînta pentru minunăţiile sale nespus de mari…Pînă în ziua răzbunării, Mînia nu mi-o voi abate de la nelegiuiţii oameni, Nu le voi arăta bunăvoinţă cît timp nu-i judecata pronunţată.” În acelaşi text la Vlll,12 descoperim cu uimire că acest plan criminal de stăpînire a lumii de către mozaici era o acţiune ultrasecretă cunoscută doar de cei aleşi cum se precizează: ,,Întreaga acţiune va rămîne ascunsă în faţa poporului lui Israel dar va fi descoperită omului care îl caută pe Iahwe şi va fi tăinuită faţă de ceilalţi oameni de teamă să nu se slăbească hotărîrea lor.” Şi cu o completare de la Vlll,17-18: ,,Orice om…care se îndepărtează de la o poruncă oarecare…să nu i se facă cunoscut nici un plan.” De aceea principalele texte prin care ei puneau la cale acest plan, au fost scrise în ebraică, limbă pe care o cunoşteau foarte puţini ivriţi şi aceia numai rabini. Dar acest trib blestemat şi plin de ură împotriva neamului omenesc nu s-a săturat pînă în epoca modernă să tot duşmănească ce nu este tăiat împrejur fiindcă ne ameninţă tartorii Cremieux şi Montefiore că judecata lor asupra neamului omenesc încă nu a fost îndeplinită. În Apelul lansat către mozaici de Cremieux, ministru de justiţie al Franţei şi Montefiore, ministru al Italiei, privind înfiinţarea ,,Alianţei Universale Israelite”, mesaj apărut în ziarul L’Eclair din Paris în mai 1860, vedem că ei au de gând să-i distrugă pe toţi goimii şi religia lor: ,Trăim în ţări străine şi nu ne putem îngriji de interesele vremelnice ale acestor ţări – întrucît interesele noastre morale şi materiale sînt în primejdie. Religia lui Israel trebuie să cuprindă într-o bună zi pămîntul întreg. Creştinismul, duşmanul nostru de veacuri…Pe zi ce trece reţeaua pe care iudeii o aruncă asupra Pămîntului se întinde şi măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor îndeplini. Nu este departe timpul în care toate bogăţiile Pămîntului vor fi ale noastre. O nouă împărăţie mesianică, un nou Ierusalim trebuie să se ridice în locul celor trei cetăţi, a Împăraţilor, a Papilor şi a Patriathilor.” Gînduri şi mai înfiorătoare au ei la adresa goimilor în Protocoalele Înţelepţilor Sionului şi în ideologia comunistă, toate scrierile fiind lăstărite din tulpina mozaismului satanist. Dacă le dovedeşti cu scrierile lor, că sînt un trib de lepre care au trăit numai din conspiraţiile împotriva neamului omenesc, te spurcă într-o clipă cu mare meşteşug că eşti antisemit, antiipocrit, antimincinos, antiviclean, antitiran, etc. adică eşti împotriva lor. Manuscrisul intitulat Manualul de disciplină pentru viitoarea Frăţie a lui Israel, spune că orice bărbat care a împlinit vîrsta de 30 de ani poate fi ales în conducerea miliţiei(deci erau o organizaţie paramilitară sau teroristă cum am zice astăzi), iar după împlinirea vîrstei de 20 de ani făceau parte obligatoriu din miliţie. Esenii nu erau organizaţi militar şi de aceea romanii nu i-au căsăpit în anul 70. Între textele de la Qumran Manualul de disciplină şi Documentul Sadochit se vede că există o asemănare uluitoare cu Didahia, Didascalia Apostorum şi Constituţiile Apostolice care reglementează organizarea religioasă a primelor frăţii creştine ce purtau nevinovatul nume de Militia Cristi. Deci aceste frăţii oculte şi militarizate, la început au avut un caracter criminal, urmărind confiscarea puterii în imperiul roman, impunerea acestui cult ca religie unică, interzicerea creştinismului arimin şi distrugerea tuturor scrierilor cu caracter religios şi sapienţial a geţilorDocumentul Sadochit lll scrie despre rolul Veghetorilor asupra celor abia veniţi în Frăţia lui Israel ,,şi să-l scrie în registrele sale de partea Adevărului” Goimii nu au văzut niciodată asemenea registre –deşi chiar mozaicii recunosc că le au – şi nici printre manuscrisele de la Qumran nu s-au găsit, iar aceste informaţii mă îndrituiesc să cred că fac parte din categoria celor mai secrete documente ale şărpăriei lui Iahwe. În anul 66, centrul de la Qumran a fost părăsit. Dar esenii au mai dăinuit în regiune, aşa cum arată scrierile lui Ieronim, mai bine de 400 de ani! Dacă ei mai erau în frăţia de la Qumran în anul 66, atunci, după liniştirea fanatismului mozaic, ar fi recuperat manuscrisele ascunse în peşteri. Dar asta nu s-a întîmplat ceea ce dovedeşte că centrul înainte de anul 66 şi mai sigur, la scurt timp după asasinarea lui Ili în anul 30, ajunsese un cuib locuit numai de zeloţii fanatici, fiii ai lui Israel cum este scris în manuscrise, iar acţiunea de ascundere a acestora s-a făcut într-un secret desăvîrşit. O metodă asemănătoare de distrugere a ,,ereziilor” o găsim ca firească şi la iudeo-creştinul Hegesip pe la anul 190, care propune confiscarea tuturor manuscriselor ce le contraziceau pe cele mozaice. Urmaşii lor întru ,,revelaţii’’ şi crime fără seamăn – cazarii bolşevici – au procedat la fel cu cultura românilor după anul 1947 şi nimeni nu are de spus nimic în această direcţie.Să amintesc al doilea grup de ideologi ai ivriţilor numiţi saducei, care erau politicienii ţării şi considerau că interesele statului nu pot fi sacrificate de dragul religiei iar practicarea cu fanatism a acesteia nu rezolva problemele interne şi externe ale societăţii ivrite. Ei negau nemurirea sufletului şi ca urmare învierea, afirmînd deplina libertate a omului, dar erau foarte severi în aplicarea justiţiei după legea textelor sacre. Nu acceptau decît Tora scrisă şi refuzau învăţăturile orale – Talmudul – practicate de fariseii, fiind consideraţi nişte încăpăţînaţi. Scrierile rabinice care aparţin numai curentului fariseilor, nu sînt deloc blînde cu saduceii, ei dispărînd din istorie după distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70. Una din gravele probleme care năşteau zilnic conflicte între aceste curente ideologice era calendarul practicat de fiecare grupare. Saduceii ţineau după calendarul esenilor care avea 365 de zile şi îşi ordonau toate sărbătorile după acest îndrumat dar fariseii au venit pe la începutul secolului l î.e.n. să impună calendarul lor de 360 de zile, preluat de la egipteni şi care dădea peste cap toată tradiţia ivriţilor şi scrierile religioase. Acest conflict a fost ,,rezolvat” de către farisei în timpul revoltei începută în anul 66 cînd i-au cam masacrat pe saducei de nu le-a mai rămas urma după ce romanii au pîrjolit Ierusalimul în anul 70. La începutul verii anului 66, fanaticii de la Qumran – fariseii zeloţi – declanşează războiul împotriva neamului omenesc fiind prima conspiraţie de acest fel concepută şi pusă în practică de către o grupare mînată cu sălbăticie de fanatism religios şi naţionalism belicos. Un grup de sicari au cucerit de la romani Masada iar preoţii Templului au oprit sacrificiile care se făceau în lăcaşul de cult încă din timpul lui Augustus din anul 6, cheltuielile făcîndu-se din caseta imperială, ambele fapte de rebeliune înfăptuindu-se sub comanda ,,fiilor lui Sadoc”, adică a adepţilor fanatismului propovăduit de către fariseul Sadoc. Alăturată fanatismului noii renaşteri a religiei mozaice prin Frăţia de la Qumran, a urii maniacale împotriva Neamurilor şi faţă de stăpînirea romană, toate acestea au dus la declanşarea revoltei iudeilor împotriva tuturor. Faptele sînt amintite de istoricul roman Tacitus în Istorii la V,13 care scrie despre iudei: ,,această naţiune, adversară a oricărui cult religios şi care se dedă superstiţiilor” nu a găsit de cuviinţă să îndepărteze pericolul războiului cu romanii ,,prin făgăduinţe sau jertfe expiatorii”. Dar nu este numai atît. În Vieţile cezarilor. Doisprezece cezari, Suetoniu care a cunoscut aproape direct evenimentele spune despre revolta iudeilor că a avut un alt motiv, cel care se găseşte în manuscrisele descoperite la Qurman, cuibul fanaticilor iudei şi scrie în Cartea a opta, despre Vespasian astfel: ,,4 …În tot Orientul se răspîndise o veche şi statornică credinţă că destinul hotărîse imperiul lumii pentru oameni proveniţi din Iudeea în această epocă. Crezînd că această prevestire se referă la ei – în realitate ea se referea la un comandant roman, aşa cum avea să arate evenimentele – iudeii s-au revoltat, l-au ucis pe guvernatorul lor şi l-au respins, capturînd o acvilă, pe legatul consular al Siriei care venise în ajutor”. Aceste informaţii ale lui Suetoniu sînt dovada istorică de netăgăduit a faptului că iudeii, în fanatismul şi turbarea lor nebună au vrut să pună mîna pe imperiul roman şi să-şi ungă un împărat pentru a-şi impune schisma satanistă aşa cum vor face după 1900 de ani cu cel rus unde au impus un alt cult satanist de-al lor – comunismulÎn istorie nu mai sînt amintite informaţiile transmise de Suetoniu, pentru că nu dau bine deloc la pretinsa persecuţie şi prigonire a mozaicilor. Revolta a izbucnit simultan în toate locurile cu populaţie mozaică mai numeroasă din provinciile imperiului roman: Egipt, Iudeea, Idumeea, Siria, Samaria şi Galileea. Zeci de oraşe au fost cuprinse de flacăra măcelurilor. Începutul a fost fulminant pentru mozaici ucigînd în cîteva săptămîni pînă să se dezmeticească Neamurile, 220000 de persoane cum spune Dio Casius. Iar alţi 200000 de oameni au fost măcelărite separat în Cipru. Chiar dacă cifrele lui Dio Casius pot fi considerate ca exagerate, ele demonstrează că acţiunea a fost planificată cu multă grijă – aşa cum dovedesc chiar planurile lor de luptă, cunoscutele scrisorele descoperite după 1947 în peşterile de la Qumran – şi a reuşit datorită surprizei. În Egipt revolta lor a fost înăbuşită într-o baie de sînge de către Alexandru Tiberiu care ocupa funcţia de procurator, la fel întîmplîndu-se cu toate cetăţile din afara Palestinei. Toate istoriile cînd vorbesc despre aceste evenimente, se opresc doar la ce s-a întîmplat în Palestina pentru a eluda cu bună ştiinţă că acţiunea a fost concepută şi executată de toate Frăţiile, iar cele mai multe erau printre Neamuri, care la un semnal au pus mîna pe arme şi au trecut în mare grabă să le ia sînge tuturor celor netăiaţi împrejur, ce le-au ieşit în cale. La această revoltă au luat parte şi idumeenii, populaţie arabă din sud-estul Iudeei, care a fost trecută la iudaism cu sabia în anul 129 î.e.n. de către Ioşua Hyrcan după cucerirea ţinutului acestora. Împotriva zeloţilor şi a idumeenilor rabinul şef Hanan a ridicat poporul şi astfel a început războiul civil care a durat pînă romanii au început asediul Ierusalimului în vara anului 70. În această perioadă de timp de peste trei ani iudeii s-au tăiat între ei pe săturate, dar s-au tăiat şi cu cei pe care i-au chemat în ajutor – idumeenii care au părăsit Ierusalimul în anul 67, oraşul fiind stăpînit de terorismul zeloţilor.Încă de la începutul revoltei, ea s-a transformat într-un adevărat război civil între fanaticii naţionalişti-religioşi, teocraţia care era împotriva mişcării şi regalitatea formală, acceptată de Roma prin Agripa ll, ajungînd să se dea lupte chiar în incinta sacră din Templu. Răsculaţii înving trupele regelui şi legiunea procuratorului Siriei trimise să-i aducă la ascultare pe iudei iar aceste victorii au adus în tabăra lor o adevărată beţie a nebuniei. Ei ocupă Galileea şi îi incită pe idumeeni împotriva romanilor astfel că la sfîrşitul anului 66 răsculaţii controlau Iudeea, Galileea şi Idumeea. Nu au reuşit – deşi au încercat – în Samaria cu populaţia ei majoritar arameică-scitică ce practica o religie diferită de mozaism. Trebuie menţionată povestea cetăţii Skithopolis(oraşul sciţilor sau Beth Skean în ebraică) din sudul Galileei care a fost atacată de mai multe ori de către fanaticii iudei fără a reuşi să o cucerească şi să aducă Neamurile scitice, arimine şi elene din ea, cu sabia la sînul lui Iahwe. Romanilor nu le venea a crede că primeau asemenea recunoştinţă din partea ivriţilor ce se bucurau de atîtea privilegii faţă de celelalte popoare ale imperiului. Împăratul Nero îl numeşte pe Vespasian să-i potolească pe iudei şi acesta ajunge în Antiohia, capitala provinciei Siria iar de aici pleacă spre Samaria în fruntea legiunilor V şi X împreună cu trupele regilor clientelari unde se întîlneşte cu fiul său Titus care era însoţit de legiunea XV. Galileea a fost recucerită de către romani cu legiunile V, X, şi XV, o legiune avea 6100 de infanterişti şi 120 de călăreţi. După o lună de asediu, Iotapata, cea mai puternică cetate din Galileea este cucerită la 20 iulie 67 şi distrusă pînă la temelii iar masacrarea bărbaţilor a fost făcută de romani cu mult sîrg fiind iertaţi numai copii şi femeile care au fost vînduţi ca sclavi. Josephus Flavius care conducea armata răsculaţilor din această cetate, cade prizonier şi va avea acest statut pînă în decembrie 69 cînd va fi eliberat. Romanii cuceresc şi celelalte cetăţi din Galileea, Iudeea şi Idumeea pînă la sfîrşitul anului 67, încercuind total Ierusalimul dar opresc campania de cucerire a oraşului pentru că încep tulburările la Roma după sinuciderea lui Nero la 9 iunie 68. Într-un an se perindă pe tronul imperiului Galba, Otho şi Vitelius iar în decembrie 69 Vespasian devine împărat. La cucerirea Ierusalimului au participat legiunile V, X, XV şi Xll venită din Siria care a fost înfrîntă în Galileea în anul 66 de către răsculaţi şi dorea să-şi spele ruşinea. La începutul lunii iunie a anului 68, Ierusalimul se afla încercuit de trupele romane care erau poziţionate la distanţe între 35 şi 60 km faţă de oraş, doar zona de sud-est către deşert unde se afla şi Masada era încă penetrabilă pentru iudei. În primăvara anului 69 Ierusalimul era complet izolat de restul teritoriilor iar trupele romane aveau poziţiile la 5-35 de kilometri faţă de cetate. Povestea lui J. Flavius privind venirea a peste un milion de iudei de Paşti la Ierusalim în anul 70 pentru omagierea sărbătorii şi pe care romanii i-ar fi măcelărit pînă la unul este…o poveste mozaică! La începutul anului 70 la Ierusalim a reizbucnit cu şi mai mare violenţă războiul civil care a dus la incendierea proviziilor de grîu adunate ca bir în incinta Templului, ce puteau asigura hrana oraşului pe cîţiva ani. În Războiul iudeilor cu romani V,25 J. Flavius spune că: ,,Întreaga zonă din jurul Templului a căzut pradă flăcărilor, oraşul s-a transformat într-un pustiu, pradă războiului civil, iar toate grînele care s-ar fi dovedit salvatoare pentru cîţiva ani de asediu au fost în cele din urmă mistuite de flăcări”. Dacă oraşul a ajuns o ruină, îl întreb pe mincinosul Flavius unde a stat milionul de mozaici venit să se pupe puţin cu Iahwe de sărbătoarea Pesah. Incendierea oraşului în timpul războiului civil s-a petrecut în luna ianuarie 70 cînd romanii în frunte cu Titus încă nu plecaseră din Alexandria. Numărul total al luptătorilor iudei din cetate a fost evaluat de J. Flavius la 23400 oameni dintre care 5000 de idumeeni veniţi din nou în ajutorul iudeilor. Vedem cum singur se contrazice mincinosul iudeu, la o populaţie de peste un milion de oameni ce pretinde că erau în Ierusalim cum vrea el să ne convingă, au avut curajul să pună mîna pe arme numai 18000 pentru apărarea independenţei lor şi a Templului lui Iahwe. Dar restul ce făceau? Jucau zaruri, puneau de vreo afacere sau se gîndeau ce bine va fi în împărăţia lui Iahwe! Prea neobrăzat s-a arătat mozaicul cu pretenţii de profet faţă de adevărul istoric. O parte din populaţia civilă a reuşit să fugă la romani dar străjile puse peste tot de zeloţi au oprit acţiunile de evadare din oraş. După cum prezintă J. Flavius războiul, cea mai mare parte a victimelor au fost făcute chiar de către iudei în războiul fratricid pe care l-au continuat timp de trei ani! Titus le-a propus iudeilor de trei ori să se predea ca să salveze distrugerea totală a oraşului care a fost incendiat chiar de către ei, pentru a-i opri pe romani şi amplificat de aceştia pentru a-l cuceri. Oraşul a fost cucerit la data de 25 septembrie 70, zidurile au fost distruse în totalitate s-a arat pe ruine să nu mai fie locuit vreodată. O proorocire făcută cu aproape 40 de ani înainte de către adevăraţii eseni spunea că faptele se vor întîmpla chiar aşa! Femeile şi copii sub şaptesprezece ani au fost vînduţi ca sclavi, bărbaţii bătrîni, neputincioşi sau răniţi au fost ucişi, alegîndu-se un număr de unsprezece mii pentru jocurile din amfiteatre sau pentru triumful de la Roma. Înfrîngerea ivriţilor şi distrugerea Templului din Ierusalim a fost primită cu mare bucurie de către greci şi celelalte neamuri din imperiu sperîndu-se că s-a pus capăt fanatismului iudeo-mozaic şi urii faţă de Neamuri. J. Flavius după ce şi-a trădat neamul, fiind convins de darul profeţiei şi considerîndu-se un al doilea Ieremia s-a pus să scrie fel de fel de minciuni care să schimbe istoria lumii şi a neamului său prin prezentarea falsă a realităţii! A mai existat o scriere a acestui război făcută de către Justus din Pistos, unul dintre conducătorii partidului antiroman din Galileea şi care prezenta revolta total diferit faţă de ce a scris Flavius fiind foarte nefavorabilă iudeilor, dar textul a rezistat pînă în secolul X după care a dispărut.În Antiohia, cetăţenii cer lui Titus expulzarea iudeilor din cetate şi ţinuturile aparţinătoare pentru veşnicele răzvrătiri, dar acesta le dă următorul răspuns: ,,Da, dar patria lor, unde ar trebui să fie retrimişi ca iudei, a fost distrusă iar nici un alt teritoriu nu ar putea să-i primească”. Dezamăgiţi, locuitorii au cerut atunci măcar să le fie distruse tăbliţele de bronz pe care erau scrise drepturile iudeilor, însă şi această cerere a fost refuzată. Am copiat acest citat spre a distruge încă o minciună pe care se bazează istoria mitologic-scornitoare a iudeilor, nu Titus i-a împrăştiat în toată Asia şi Europa ci lăcomia şi dorinţa lor de a trăi numai pentru a aduna avere. Citind Faptele apostolilorscrise tot de un iudeu şi cu ceva ani înainte de izbucnirea revoltei din anul 70, constatăm cu surprindere că erau răspîndiţi în toate oraşele din Asia, Siria, Mesopotania, Misia, Capadocia, Galaţia, Egipt, Grecia, Macedonia şi chiar la Roma în inima duşmanului lor de moarte! Dacă Ierusalimul în acea vreme avea o populaţie cam de 70000 de suflete, în Alexandria trăiau cam 40000 de mozaici, în Roma cam 20000 mozaici, în Babilon cam 10000 mozaici, ei fiind răspîndiţi cam jumătate printre Neamuri şi jumătate în Iudeea, care avea o populaţie formată în majoritate din ivriţi. Iar această împrăştiere a lor s-a făcut lent în funcţie de cine deţinea puterea în zonă şi de drumurile comerciale din fiecare epocă istorică. Titus după cum am arătat mai sus, dacă nu i-a protejat pe toţi iudeii, nu i-a împrăştiat în lume aşa cum vreau ei să-şi justifice lipsa totală de ataşament faţă de ţara de baştină. După eşecul revoltei fanaticilor de la Qumran, trebuiau găsiţi şi ceva vinovaţi, iar dacă iniţiatorii mişcării au plătit cu viaţa, pentru a salva Frăţia lui Israel ce era la un pas de disoluţie, rabinii au căutat duşmani şi în scrierile ce le-au înflăcărat exaltarea lor mistică pretinzînd că diavolul i-a amăgit cu făcăturile lor! Pentru că era recunoscută şi în Tora, Cartea lui Eno a fost interzisă imediat după distrugerea Templului de către rabinul Simon Ben Jochai considerînd-o ca o scriere antimozaică şi a blestemat pe oricine o va citi! Informaţia în sine luată la socotit şi pe faţă şi pe dos spune foarte multe din tainele ei. Cartea lui Eno sau Enoh cum l-au iudaizat ivriţii, era o scriere sacră pentru cultul mouzaic de multe zeci de ani sau poate chiar de vreo două sute şi atunci ne apropiem cu mare uimire de rădăcinile schismei fariseilor ce a apărut pe la începutul secolului ll î.e.n. Dacă asta nu se numeşte furăciune pentru că nu a reclamat încă nimeni tîlhăria, nu înseamnă că fapta nu a existat. Fiindcă şi Cartea lui Eno făcea parte din textele sacre mozaice, iar ,,înţeleptul” rabin Filon din Alexandria o ştia ca pe Tora, la fel cum spune că s-a iniţiat în ,,tainele cele mari” ale esenilor sau teurgilor din Egipt, rezultă concluzia firească şi clară, că mai toată ,,înţelepciunea” şi revelaţiile acestuia sînt luate din scrierile teozofiei geţilor care circulau în draci prin toată lumea antică aşa cum ne spune mitul solomonarilor. După distrugerea templului din Ierusalim, rabinii din acest oraş au dispărut ca importanţă religioasă şi economică afirmîndu-se cu mare furie, cei din Alexandria formaţi la şcoala lui Filon numită Didascalia şi care a făcut omenirii chiar mai mult rău decît Cominfernul bolşevicilor cazari. Dar ei au folosit ca armă de luptă pentru a pune stăpînire pe imperiul roman, pînă la mijlocul secolului lll al erei noastre şi varianta economică prin controlul circuitelor economice şi financiare şi au adus statul în pragul falimentului, chiar încercînd o tentativă de a pune mîna pe putere în anul 260 cînd şi-au uns doi împăraţi ai imperiului, dar nu le-a reuşit planul. În vara anului 70, cînd Ierusalimul era asediat de armatele romane, rabinul Iohanan Ben Zakai, după ce a ieşit din cetate pe furiş cu un mic grup de susţinători, a fost lăsat de Titus să se ducă la Yabne pe litoralul Mediteranei, oraş cruţat de romani unde a înfiinţat o şcoală pentru tinerii ivriţi care doreau să-l slujească pe Iahwe cu pana, continuînd industria falsurilor începută de rabinul eretic Filon în Alexandria prin Didaskalia lui. Aici s-a stabilit şi Sanhendrinul după distrugerea Ierusalimului, devenind centrul spiritual din Iudeea. Istoricul Burkitt în lucrarea Jewish and Christian Appocalypses, apărută în anul 1913, scrie la p. 15,16 despre aceste evenimente următoarele: ,,Acestea sînt rămăşiţele cele mai caracteristice a ceea ce, cu toată îngustimea şi incoerenţa sa, mă voi aventura să numesc <>, perioadă în care iudeii au încercat să transpună în fapte menirea lor de popor ales al lui Iahwe. Sfîrşitul a fost catastrofal, dar acest popor a lăsat doi urmaşi, Frăţia/Biserica creştină şi şcolile rabinice, fiecare ducînd mai departe unele dintre ţelurile iniţiale”. Dacă ar fi cunoscut el manuscrisele de la Marea Moartă ar fi avut ce scrie! Să ne desluşim acum cine erau aceşti creştinii de început, care, după scriitura tuturor mincinoşilor, erau nişte iudei ce l-au cam lăsat pe Iahwe mai încolo şi s-au apucat de glume şi şotii cu unul numit Iisus. Plăsmuind fel de fel de gugumănii cu pretenţii de adevăr sacru, Saul scrie în Faptele apostolilor la ,,11,26 că a dat ucenicilor săi din Antiohia numele de creştin pentru că arătau mare ascultare faţă de zicerile lui Iahwe”. Prin mare ascultare trebuie să înţelegem că nu urmăreau chiar punctul şi virgula, pentru că ideologia creştină nu are nimic comun cu iahwismul şi atunci vine firească întrebare: ori apostolul minte cu neobrăzare în apostazia lui, ori adevărurile stau chiar aşa şi atunci ceva pute rău în lumea asta?

Eusebiu din Cezareea(260-340), a fost unul dintre primii apologeţi ai iudeo-creştinismului şi consideră descrierea esenilor din Egipt făcută de către Filon drept comunitatea creştină primară. Clar ca lumina zilei zicerea prelatului grec, dar erau şi în Palestina aceşti eseni amintiţi chiar de tartorii iudaismului, marii rabini plăsmuitori şi scornitori Filon şi J. Flavius, însă cu vreo 200 de ani înaintea minciunilor lui Saul. Episcopul Meliton din Sardes spunea pe la anul 176 că filozofia creştină a venit de la barbari şi s-a răspîndit în imperiul roman iar Justin Martirul înainte de anii 150 spune despre sciţi/geţi că erau mari iubitori de filozofie creştină! Oare adevărul nu are şi el dreptul să se răspîndească printre oameni? Suetoniu(75-169 e.n.), în Vieţile cezarilor. Doisprezece cezari, în cartea a treia despre împăratul Tiberius (14-37 e.n.) spune că: ,,A interzis religiile străine, cultele egiptene şi iudaice, constrîngîndu-i pe adepţii superstiţiilor egiptene să-şi ardă hainele şi obiectele sacre. A răspîndit în provinciile cu climă aspră neamul iudeu sub pretextul serviciului militar iar pe ceilalţi membri ai neamului acesta pe cei care aveau un cult similar i-a izgonit din Roma sub ameninţarea unei servituţi perpetue dacă nu se supuneau”. Informaţia are o importanţă covîrşitoare pentru demascarea minciunii iudeo-creştinismului, fiindcă dovedeşte faptul că după asasinarea lui Ili, iudeii farisei au început să-şi arate ,,revelaţiile” şi pe la Roma ceea ce nu a fost deloc pe placul stăpînilor lumii. Iar istoricul roman face precizarea că era vorba de o schismă din mozaism şi nu de o religie nouă datorată unor curente doctrinare apărute de nu se ştie unde şi răspîndită ca fulgerul aşa cum susţin toţi plăsmuitorii de adevăruri creştine. Dar ei au fost alungaţi din Roma şi în timpul împăratului Claudius pe la anii 50 tot pentru neliniştile lor revelate şi belicoase, zbîrnîite pe sub nasul romanilor. Şi pentru că nu aveau destul curaj şi mai ales putere să se măsoare în sabie cu duşmanii lor de moarte în inima căruia – în Roma cea coruptă – două zeci de mii de ivriţi se lăsau persecutaţi şi prigoniţi, la 18 iulie 64 le-au pus de un cumplit parpalac, dînd foc oraşului. Istoricii spun că este sminteala lui Nero şi trag obloanele. Acţiunea însă trebuie pusă în relaţie directă cu Frăţia lui Belial de la Qumran a fanaticilor ivriţi farisei numiţi zeloţi, care îi tot încercau pe romani cu fel de fel de fapte ghiduşe să vază pînă unde se poate întinde coarda. Nero a dat ordin ca să fie cîteva sute răstigniţi, dar aceştia nu erau creştini ci fanatici farisei sau zeloţi, aşa cum scrie foarte limpede Suetoniu despre zurbagii şi vicleniţii din sînul Romei care aparţineau unei schisme mozaice. După revolta lor din 66 şi distrugerea Templului din Ierusalim din anul 70, influenţa zeloţilor a scăzut mult în rîndul Frăţiei lui Israel, afirmîndu-se fariseii moderaţi care încercau să pună mîna pe imperiul roman cu ajutorul pungii şi al intrigilor. Cumpărîndu-şi cu bani cetăţenia romană, o parte dintre ei s-au apropiat pe neobservate de cercurile puterii imperiale, devenind şi senatori. Pînă către prima partea a secolului ll, episcopii iudeo-creştini ai Romei au fost ivriţi tăiaţi împrejur care ţineau regulile mozaice şi nici pomeneală de obiceiurile creştine care la ei vor apărea odată cu episcopii de origine greacă sau siriacă ce le-au luat locul pentru a răspîndi în lume cultul minciunii şi urii faţă de semeni şi adevăr.

Pînă la incendierea Romei, iudeo-fariseii nu era persecutaţi de către romani ci chiar apăraţi, dar după această ispravă şi după pretenţia publică de a conduce imperiul roman pentru că ei au fost hărăziţi de către Iahwe să conducă lumea, sînt priviţi cu mare dispreţ de toată lumea. Pilduitoare este bucuria ce a cuprins populaţiile din imperiul roman, după dărîmarea Templului din Ierusalim văzut ca un cuib al Satanei şi al urii maniacale arătată de ivriţi împotriva neamului omenesc. În scrierea amintită mai sus a lui Suetoniu, acesta spune despre Nero că: ,,i-a supus la chinuri pe creştini (de nu va fi o făcătură a catolicilor care şi-au băgat coada în text pentru că manuscrisul este din secolul Xl) neam dedat unei superstiţii noi şi vinovate”. Iar Tacit(55-120) care a trăit evenimentele pe viu, spune în Anale: ,,Pentru a ascunde murmurele de nemulţumire legate de incendierea Romei, Nero a desemnat ca acuzaţi indivizi urîţi pentru ticăloşiile lor, pe care mulţimea îi numea creştini. Acest nume venea de la Chrestos care, sub Tiberiu, fusese supus supliciilor de către procuratorul Ponţiu Pilat. Reprimată la un moment dat, această execrabilă superstiţie deborda din nou, nu numai în Iudeea, leagăn al nenorocirilor, ci şi la Roma, unde tot ce se cunoaşte ca atroce şi infam, se revarsă din toate părţile. Sosiră mai întîi, cei care îşi mărturiseau credinţa lor, apoi, sub îndrumarea lor, mulţi alţii, acuzaţi nu atît de a fi dat foc oraşului cît de ură împotriva neamului omenesc – odium humai generis”. Poate că istoricul Tacit care a prins urgia fiind copil, după vreo treizeci de ani cînd a scris lucrarea, a avut în mînă o parte din manuscrisele fanaticilor zeloţi cu toată turbarea lor, pe care noi le-am cunoscut după descoperirea de la Qumran sau poate că romanii au reuşit să dezlege limba unor iudei ce au spus şi gustul laptelui pe care l-au supt, după ce au trecut prin foc şi sabie Iudeea în anul 70. După această nenorocire, centrul puterii ivriţilor este preluat de cei din Alexandria pentru că ei erau cei mai bogaţi oameni ai imperiului. Nimeni nu poate înţelege cum un popor mic, prigonit şi persecutat peste tot, să ajungă într-o perioadă de timp de 100 de ani să controleze circuitele economice ale imperiului roman şi să aibă pretenţia publică de a-i înlocui pe romani în fruntea statului. Poate ne luminează ei cu vreo revelaţie! Tacit foloseşte în text cuvintele chrestos şi chrestiani; dar christos şi chrestos avea sensul de bun, cinstit, onest iar cuvintele au fost folosite şi de Suetoniu. Deci nu este vorba de un personaj cu numele acesta ci un apelativ cu sensul de bun, cinstit, aşa cum apare conducătorul Frăţiei Celui Ales în scrierile adevăraţilor eseni, cu numele de ,,Învăţătorul sau Maivîrstnicul. Catarii erau numiţi de cei din afara comunităţii lor, ca oameni buni iar ţăranii ruşi, în feudalism se numeau crestiani.. Explicaţia are legătură cu titlul de ,,fii ai luminii” pe care îl purtau adevăraţii eseni, uzurpat prin minciună şi sabie de către fanaticii zeloţi, şi care se ocupau printre altele de vindecarea trupului şi sufletului celui aflat în suferinţă indiferent de neam sau religie. Iudeii niciodată nu au avut asemenea practici sau milostenii între ei sau faţă de Neamuri. Dar cînd i-a luat pe fanaticii zeloţi sminteala înălţării de sine şi dorinţa de a conduce imperiul roman, au agăţat această podoabă la trăncăneala lor slută pentru că suna foarte bine şi era cunoscută de multă lume la acea vreme.

Domiţian(81-96) îi i-a la socotit pe iudeii din jurul său infiltraţi în cercul puterii imperiale, pentru practicarea ,,obiceiurilor mozaice”. Sînt acuzaţi Manius Acilius Glabrio, consul în 91 executat împreună cu alţi doi aristocraţi pentru aceste năravuri. Ori una dintre proprietăţile lui Glabrio va servi de cimitir iudeo-creştinilor mai tîrziu. Sub sabie mai pică Flavius Clemens, vărul lui Titus şi al lui Domiţian şi soţia sa Flavia Domitilla, nepoata împăratului care i-a condamnat. Clemens a fost executat în 95 iar soţia sa a fost exilată în insula Pontia în anul 96 datorită aceloraşi acuzaţii de ,,moravuri mozaice”. Mozaicii au urmărit pe tot parcursul secolului l să antreneze schisma iudeo-fariseică împotriva Romei astfel să poată fi folosită pentru visele lor de mările mai sus de laba gîştei. De-a lungul secolului ll nu se înregistrează în imperiul roman persecuţii generale împotriva pretinşilor iudeo-creştini iar acţiunile sporadice au fost determinate de atitudinea populaţiilor locale împotriva acestei secte.

Împăratul Nerva(96-98) este revoltat de atitudinea episcopului Romei, ivritul Clement l (88-97), fost discipol şi colaborator al lui Pavel/Saul. Tradiţia spune că era fiul senatorului Faustinus, din ginta Flaviilor, aşadar, rudă cu Domiţian, şi tocmai această origine l-a salvat în anul 95 cînd s-a declanşat persecuţiile împotriva lor. După Dio Casius, motivele pentru care aceste persoane au căzut în dizgraţie au fost ,,ateismul şi obiceiurile mozaice”. Istoricul roman este foarte clar cu privire la realităţile acelor vremuri, ,,obiceiuri mozaice” şi nu creştine aşa cum o tot ţin plăsmuitorii şi scornitorii de istorii iudeo-creştine. Acest episcop al Romei a făcut puterii romane ceva nelinişti cu privire la scopurile activităţii lui fiind mazîlit în anul 97 la Cherson în nordul Mării Negre unde găseşte alţi două mii de iubitori ai lui Iahwe şi toţi tăiaţi împrejur. Încă odată este demascată falsificarea istoriei pentru că zurbagii şi scandalagii cu săbiuţe şi şiş erau ivriţii farisei care doreau să înhaţe de chică imperiul roman şi să-l înjuge la carul lui Iahwe iar ei să fie diriguitorii noii făcături, aşa cum au încercat în urmă cu mai bine de 200 de ani cu macedonenii care erau stăpînii Siriei! Chiar dacă nu au reuşit, ei nu au renunţat la proastele năravuri. Este semnificativ faptul că cele cîteva mii de mozaici care s-au lăsat convinşi de gugumăniile lui Pavel/Saul au rămas cam la acelaşi nivel şi după 50 de ani pentru că la Cherson erau mazîliţi două mii de furioşi dar toţi tăiaţi împrejur. Deci grupul fanaticilor farisei care au pus la cale răzmeriţa din anul 66 ce a dus şi la distrugerea Templului din Ierusalim, nu dispăruse după terminarea luptelor ci mai supravieţuia prin mici frăţii, dar toate foarte subţiri şi nesprijinite de majoritatea mozaicilor. Aceste grupuscule care nu trec de două mii de suflete după informaţiile anticilor, sau poate că erau în realitate de două sau trei ori mai mult, sînt prezentate de apologeţii iudeo-creştinismului drept popoarele creştine din imperiul roman de la sfîrşitul secolului l. Numai tîmpiţii pot crede asemenea minciuni!

Traian(98-117) le acordă mozaicilor în anii 98 sau 99 cetăţenia romană, dar pentru care merite, istoria nu ne spune! Privilegiul este trecut sub tăcere de către toţi istoricii iar ivriţii o trag tare cu persecuţiile îndurate de la duşmanii lor de moarte.Eu cred că ,,meritul” a fost cumpărat cu bani foarte mulţi plătiţi de mozaici în punga împăratului pentru războiul de cucerire şi distrugere a statului get. Vistieria imperiului era secătuită, iar impozite noi sau bani de jefuit nu mai existau pentru că ivriţii ,,persecutaţi”, cum erau mari cămătari şi strîngători de impozite, îi adunaseră în cea mai mare parte în pungile lor. În imperiul roman dar şi în alte părţi în acele vremuri, războaiele erau privite ca mari afaceri unde unii participau cu banii, alţii cu sabia iar prada se împărţea. Dar şi ivriţii aveau un interes special în această acţiune criminală; distrugerea Frăţiei Celui Ales a părintelui Eno din Sarmisetuza sau cum au scris ei în Toraşi Talmud, distrugerea Domnului Gog din Ţara Magog. Edictul lui Traian din anul 112 care interzice practicarea religiei crucii în imperiul roman se referă la creştinii arimini amintiţi de Pliniu cel Tînăr şi nu la sectanţii iudei desprinşi din mozaism şi cunoscuţi sub numele de farisei sau la grupul de fanatici desprins din aceştia pe care Flavius i-a numit zeloţi. Pentru a înţelege mai bine fenomenul să-l aduc pe Pliniu cel Tînăr(61-114) care a ocupat funcţia de guvernator al Bitiniei scriind despre creştini că erau locuitori ai oraşelor dar şi ai satelor şi ogoarelor care au renunţat la vechile culte adoptînd unul nou închinat unui personaj numit Cristos. Să nu ne mai trimită preacucernicii în sutană să căutăm urşi polari în deşertul Saharei. Aici nu este vorba de iudei pentru că aceştia nu serveau ca meserie agricultura, nu locuiau în sate, nu mergeau în templele altor popoare, nu practicau ceremoniile imperiale romane şi nu se rugau în zori de zi către Soare. Iar lăcaşele de cult nu puteau deveni paragină după un asfinţit de soare, trecerea populaţiei la religia crucii a fost un proces lent şi de durată aşa cum o spune chiar scriitorul roman. Iar finalul citatului ,,să înalţe pe rînd cîntare lui Cristos ca unui zeu” arată că romanul îl considera pe Cristos o persoană fizică, un simbol sau un ideal demn de atins pentru orice muritor să devină asemenea zeilor, dar ritualul nu avea nici o legătură cu a zeloţilor de la Qumran sau cu mozaismul. O religie, nu se poate naşte peste noapte şi să cuprindă largi pături ale imperiului roman aşa cum pretind plăsmuitorii istoriei iudeo-creştinismului. Amintesc spre completarea informaţiei că bitinii erau neam trac iar cei din Tracia sînt pomeniţi de tăbliţa 60, pe la anul 35 ca adepţi ai religiei crucii. Şi tot vecini cu bitinii erau galaţii sau galii cei roşcaţi care s-au aşezat în regiune la anul 275 î.e.n. şi practicau cultul crucii şi al judecăţii cereşti/cinstite sau amănunţite(cris: judecată cerească, cruce + tos: cu amănuntul, mărunt). Textul surprinde o realitate pe care biserica iudeo-creştină a dorit să o falsifice şi să o ascundă pentru vecie, creştinismul ca religie şi practică de cult nu are nimic în comun cu pretinsele revelaţii divine ale unor plăsmuitori fanatici iudei. Credinţa este legată de cultul luminii şi al nemuririi ca fundamente ale existenţei umane pe pământ promovate de religia geţilor ce avea ca simbol crucea şi care a fost confiscată de biserica amintită mai sus prin minciună, sabie şi genocid. După moartea lui Traian nu se mai aude nimic de aceşti creştini că ar fi persecutaţi în imperiul roman. De la mijlocul secolului ll zeloţii desprinşi din curentul fariseilor nu mai au manifestări în viaţa publică romană şi vor dispărea înainte de mijlocul secolului lll dar se impun creştinii neamurilor, o tagmă de mişei cu năravurile lor copiate după religia geţilor însă invocînd scrierile mozaicilor şi neacceptaţi de împăraţii geţi care conduceau imperiul roman.

În anul 115 mozaicii din Egipt şi Cyrene, plictisindu-se rău de cetăţenia pe care o primiseră plocon de la Traian, doreau ceva mai ochios şi le mai pun romanilor de o fierbinţeală pe la gioale răsculîndu-se în mai multe oraşe dar au fost reprimaţi de Marcius Turbo. Revolta lui Bar Kochba din anul 132 din timpul împăratului Hadrian s-a întins şi în Egipt, ţinînd trei ani pînă a fost potolită cu sabia de parcă cele cîteva zeci de mii de iudei erau spaima Romei. Atitudinea nu poate fi niciodată luată ca persecuţie, ci clemenţă imperială de care ei au beneficiat din plin pînă la venirea împăraţilor geţi prin Septimius Severus(193-211), la conducerea imperiului roman. Episcopul Romei pentru frăţia iudeo-creştină, Pius l(140-155), a hotărît ca ereticii din sectele iudaice care se converteau să fie acceptaţi în comunitate şi botezaţi, fiind o dovadă a spiritului deschis al Evangheliei. Informaţia este încă o confirmare că iudeo-creştinismul ca religie nu are nimic cu ideologia mozaică şi practicile ei de cult ci cu religia geţilor atît în practica cultului cît şi în dogmatică. Episcopul vorbeşte de ereticii din sectele mozaice la fel ca Suetoniu şi spune că se converteau, deci chiar de sub pana unui prelat a ieşit adevărul că religia creştină nu se trage nici din mozaism nici din schisma lor numită fariseism şi nici din acea exaltare fanatică şi belicoasă pe care o practicau zeloţii, ci rădăcinile cultului sînt în altă parte dar ocultate cu multă ură.

Împăratul Marcus Aurelius(161-180), îi condamnă pe iudeo-creştini pentru tulburările pe care le fac în imperiu. De la mijlocul secolului ll se observă la frăţia iudeo-creştinilor o desprindere clară de mozaismul schismatic al fariseilor, sînt admise femeile ca diaconese, iar adamiţii, împreună cu gnosticii şi nicolaiţii sînt sectele care contestă atît dogmatic cît şi organizatoric biserica organizată de către iudeii farisei. Schismaticii care s-au desprins din fariseism, zeloţii, care în timp şi-au luat numele de ebioniţi, le bat obrazul iudeo-creştinilor Neamurilor că nu vor să se taie împrejur, nu respectă sabatul ca zi de odihnă şi sărbătoare, nu fac sacrificii pentru Iahwe, nu se întrunesc sîmbăta pentru a bate cîmpii în ,,revelaţii şi inspiraţii” şi alte apucături supărătoare pentru orice mozaic sadea, chiar dacă era el schismatic. Îi supără foc faptul că femeile sînt admise în ritualul de cult ceea ce pentru mozaici este o blasfemie. Antonia Minor, fiica lui Marcus Aurelius cu Octavia era descrisă de un istoric al vremii pe la anul 175 ca fiind ,,complet elenizată şi iudaizată” şi nu creştinată cum ar fi trebuit să iasă de sub poala acestor apologeţi. Toate aceste informaţii de la mijlocul secolului ll arată fără putinţă de tăgadă că atunci nu se admitea vreo confuzie între mozaism sau ereziile ieşite din el – fariseism şi zelotism sau ebionism – şi religia crucii numită de plăsmuitori creştinism iudaic. Sfîntul Iustin Martirul, scria, înainte de anul 150 în lucrările sale Apologia şi Dialogulcu evreii, că ideile creştine sînt cunoscute de sciţi, adică de neamurile geţilor şi arameilor sciţi care trăiau la nordul Istrului şi a Mării Negre, să ne limpezim mai bine la minte noi, cei de aztăzi. Ca să nu vină liftele cu vreo nouă cloceală despe identitatea geţilor şi sciţilor amintes pe Arian Flavius(95-175) din Nicomedia care a scris lucrarea Arta tacticii militare cam în aceeaşi vreme cu Iustin Martirul şi spune despre armata romană că are în componenţă ,,diferite steaguri nu numai romane dar şi sciticeSteagurile scitice le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu prăjinile de care sînt ei legaţi. Se fac din bucăţi de pînză de felurite culori, cusute .laolaltă. Balaurii aceştia au capul şi întregul trup pînă la coadă ca al şerpilor”. ,,Steagurile scitice” descrise de autorul roman sînt steagurile geţilor ce făceau parte din legiunile romane pe la anii 160, pentru că romanii ocupaseră în anul 106 partea de vest a imperiului get. Iudeo-creştinul Eusebiu spune în Istoria bisericească la lV, 13,6 că pe la anul 176, episcopul Meliton din Sardes care a trăit pînă pe la anii 189—199, a înaintat împăratului Marcus Aurelius o apologie prin care îl ruga să înceteze persecuţiile asupra creştinilor neamurilor pentru că dogma lor nu este periculoasă imperiului. Iar dovada este chiar apologia transmisă. El explică în scrierea sa reprodusă de Eusebiu, ,,că filozofia creştină după ce a înflorit la barbari, s-a răspîndit în imperiu”. Acest adevăr istoric este recunoscut chiar de către Şaul, unul dintre marii născocitori de revelaţii, aberaţii, emanaţii, incantaţii, inovaţii şi alte conspiraţii drăceşti care scrie pe la anul 62 în Romani2,14-15: ,,Cînd Neamurile măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii… şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor.” Traducerea cuvîntului Toraprin lege este greşit pentru că termenul în ebraică înseamnă cale sau drum de urmat. Întunecatul scornitor spune despre Neamuri că nu au Lege dar trăiesc în spiritul ei, asta dovedind că aceste popoare practicau regulile prevăzute în Legea Adevărului şi Dreptăţii de zeci sau sute de ani iar făcătura iudeilor nu poate fi numită decît hoţie sau fărădelege. Cum barbari amintiţi de Meliton mai sus, nu erau nici grecii nici romanii nici iudeii pentru că toţi aveau cetăţenie a imperiului roman, îi vom găsi pe părinţii ,,filozofiei creştine” în ,,neamul ales de Sîntu” cum se scrie pe tăbliţele geţilor sau ,,neamul scoborîtor din zei” cum a scris latinul Ovidiu cînd era mazîlit la Tomis sau neamul sciţilor cum a scris Iustin Martirul pe la anii 150. Informaţia este năucitoare pentru oricine are glagorie şi o foloseşte să gîndească cu ea. Adică o recunoaştere explicită din partea unui scriitor iudeo-creştin dar şi a unui episcop de aceeaşi religie că teozofia creştină nu vine de la iudei cum behăie în turbare acest neam mincinos şi ticălos ci de la alt popor cu o cultură bazată pe înţelepciune şi chibzuinţă, de la neamul geţilor ales de Sîntu. Toţi cei care au scris despre mitraism, spun că el s-a răspîndit de la Dunărea de Jos în imperiul roman în prima parte a secolul ll fiind dus de către armatele geţilor ausoni sau ,,sciţilor” care formau baza armatelor romane în acele timpuri. Iar Tertulian spune pe la anul 200 că mitraismul este o …erezie creştină!!! Prea tare se umflă în pene curva satanistă, pentru că mitraismul sau creştinismul arimin ca religie a poporului get poate fi dovedită arheologic încă din secolul Vll î.e.n., la fel şi epigrafic însă vechimea lui se duce în primele secole ale mileniului ll î.e.n. Încă o dovadă care demască marea mişelie pusă la cale de ivriţi, numită iudeo-creştinism şi care a fost numai în dauna culturii şi istoriei strămoşeşti. Scrierile acestui neam ,,barbar” şi ,,neştiut” de Meliton se găsesc amintite în scrierile grecilor din secolului Vll î.e.n., în Egiptul lui Hermes Trismegistos sau în Siria şi Palestina. Toate izvoarele antice ne informează că iudeo – creştinismul practicat de zeloţii iudei era aproape apus la sfîrşitul secolului ll iar creştinismul neamurilor în aceeaşi perioadă abia îşi ştergea puchii de la ochi. Vin şi întreb cu mult năduf: despre care filozofie creştină scria în aceeaşi vreme episcopul Meliton că venise de la barbari şi s-a răspîndit în tot imperiul roman? Sigur ceva ce a fost şi este ascuns cu mare înverşunare de către liftele iudeo-sataniste. Iar scrierile teologice şi teozofice ale lui Clement din Alexandria şi Origene care se pretinde că ar sta la baza ,,filozofiei creştine” apar abia după 50-70 de ani! Adică în această însăilătură a minciunii nu se leagă nimic şi totul este mai mult decît străveziu. Bată-te-ar să te bată, mincinos cu gura daurată! În această perioadă mai mulţi creştini ai neamurilor au adresat scrisori – apologii – împăraţilor Marcus Aurelius şi Comodus încercînd să obţină pentru frăţiile lor statutul de cult recunoscut public în tot imperiul roman pentru că ei avea statutul de cult privat şi numai atît. Acelaşi Meliton scrie la începutul secolului lll o predică necruţătoare întitulată Împotriva iudeilor, la adresa mozaicilor unde îi acuză de multe nelegiuiri puse la cale împotriva filozofiei creştine venită de la barbari. Textul va fi tradus de episcopul Ciprian al Cartaginei în latină spre a fi de mărturie că minciuna nu poate dăinui o veşnicie. Chiar unul dintre cei mai citaţi istorici ai bisericii iudeo-creştine, Eusebiu din Cezareea, spune în Istoria bisericească la V,19,3 că pe la mijlocul secolului ll graniţele acestei religii se întindeau în nord pînă în…Tracia, ori această zicere spulberă ca un crivăţ mitul crăcăcit de confraţii lui întru plăsmuiri, şi de românii smintiţi ce spun că ne-a creştinat ivritul Saul/Pavel şi care venind pînă la Istru, şi-a ridicat odată poalele pînă peste cap şi astfel geţii au văzut tot ce aveau de văzut şi au înţeles chiar mai mult! Făcătura a fost demascată din antichitate şi unul dintre cei care le-au pus jar sub tălpi liftelor iudeo-creştine, filozoful platonician Celsus ce a trăit la Roma în secolul ll al erei creştine. Opera lui s-a pierdut la fel ca a tuturor criticilor creştinismului sau iudaismului fariseic, dar găsim citate din ea la Origene, în lucrarea Contra Celsus. În cartea Doctrina Adevărului scrisă pe la anii 178 poate în Alexandria, Celsus neagă orice valoare creştinismului plăsmuit de iudei şi îi acuză pe adepţii acestui cult de exclusivism şi infatuare: ,,Ca nişte lilieci sau ca furnicile ieşite din muşuroi, ca nişte broaşte pe malul bălţilor, ori ca nişte viermi în gunoaie, aşa se întrec creştinii întrebîndu-se mereu care din ei ar fi cei mai păcătoşi, însă declarînd în acelaşi timp că ei sînt centrul universului, numai de dragul lor conduce Dumnezeu lumea, numai cu ei comunică, deoarece, fiind asemenea lui Dumnezeu, ei urmează în veşnicie imediat după Dumnezeu’’. Nu greşea deloc filozoful roman cînd punea sub lumină asemenea idei. Celsus critică cu ironie şi maliţie iudaismul şi creştinismul pentru lipsa de logică, de argumentaţie şi de coerenţă a dogmelor ce aveau pretenţii de adevăruri sacre. Cercetînd Tora o consideră o înşiruire de poveşti şi alegorii iar autorii ei ,,istorisesc un mit oarecare ca pentru nişte femei bătrîne’’. El spune despre iudeo-creştinism că este religia lui Zamolxe pe care o practică neamul geţilor, adică atunci erau oameni cu scaun la cap care să le dea peste bot liftelor ivrito-sataniste ce umblau cu revelaţiile pe sub anteree. Din fragmentele păstrate în alte scrieri privind opera lui Celsus se disting: originea incertă şi suspectă a iudeo-creştinismului, falsificarea bazelor doctrinare creştine, şi caracterul nul al valorilor şi doctrinei creştine. Cu asemenea idei nu putea rămîne în istoria falsificată a creştinilor. Ca să faci un fals trebuie să ai un original despre care biserica iudeo-creştină a avut grijă să nu se mai ştie nimic dar au ieşit la iveală manuscrisele descoperite la Qumran şi tăbliţele de plumb astfel că istoria adevărată a putut fi recompusă în firescul ei. Astfel prin condeiul unor nemernici, istoria a fost plăsmuită pentru clica de şarlatani mozaici ce ne-au prezentat furtul, falsul, plagiatul şi minciuna sub forma lor mistic-golănoasă drept revelaţie divină.Celsus a văzut totdeauna în iudeo-creştinism o erezie mozaică iar iudeo-creştinii erau iudei renegaţi, fiind şi primul care face un rechizitoriu documentat împotriva acestei secte. El şi-a scris lucrarea în vremea frămîntărilor civile romane şi susţine în textele ajunse pînă la noi, că adunările creştinilor erau adevărate cuiburi unde se cultiva vrăjitoria, lipsa de patriotism şi de loialitate faţă de imperiu, frăţiile fiind organizaţii ilicite potrivit legilor romane. În timpul lui Augustus au fost desfiinţate toate societăţile cu excepţia celor funerare. Acestea puteau să se adune o dată pe lună cînd se strîngea cotizaţia dar şi alte întîlniri nerestricţionate legate de aducerea jertfei zeului patron şi de a sărbători împreună. Această lege era se pare valabilă numai pentru Roma iar împăratul trac Septimius Severus a extins-o pe la anul 200 pentru întreaga Italie şi a celorlalte provincii. Ele nu puteau funcţiona fără o autorizaţie specială din partea împăratului. Datorită deselor tulburări publice pornite de iudeo-creştini sau de acţiunile acestora, împăratul Severus, prin edictul său din anul 202 a mers mai departe spunînd: ,,Iudaeos fieri sub grandi poena vetuit: idem etiam de Christianis sanxit”. Tradus sună astfel: Se interzice sub grea pedeapsă sărbătorile în public ale iudeilor, de asemenea şi ale creştinilor sînt sancţionate” Vita Severi 17, de Symmachus.Parcă îţi vine să pui mîna pe ciomag şi să le faci lotrilor o cătare la drumul mare! Scriitorul Lucian, născut la Atena în 125, scrie după mijlocul secolului ll Viaţa lui Peregrinus, unde spune despre acest personaj, prezentat ca un şarlatan, că era un iudeu ce se converteşte la iudeo-creştinism în Palestina. Intrat în frăţie, ajunge foarte repede şeful adunării – episcop – devenind un pretins profet şi interpret al scrierilor alegorice. Aruncat în temniţă pentru tulburarea ordinii publice, el primeşte de la iudeo-creştini mulţimi de daruri, adunînd o adevărată avere. Ieşit din detenţie, el se înfruptă din darurile oferite idolilor şi este exclus din frăţie. Textele bisericii creştine primare nu numai că au paralelisme numeroase cu textele Cărţilor lui Eno şi scrierilor esene dar şi forma de organizare este luată din acestea iar primii creştini din Palestina îşi numeau în siriacă, biserica edah ori pe tăbliţele geţilor edia erau preoţii judecători care cumpăneau neînţelegerile între muritorii comunităţii după legile sfinte, forma siriacă a cuvîntului fiind o adaptare a celui get. În textele ebraice apar cuvintele Iezer ţob – fîntîna Luminii sau învăţătura bună – ori iezer în română este un lac adînc de munte de unde ies cele mai curate izvoare, iar ţob vine de la tobă cu sensul de plin de înţelepciune; şi iezer ra avînd sensul de izvorul întunericului sau învăţătură rea, adică identic cu cel din limba română. Mai au sha’ar ce înseamnă poarta cetăţii, loc unde se făceau judecăţile iar în română cuvîntul şar este linia dreaptă călăuzitoare sau hotarul dintre proprietăţi. Expresia or tom din textele aramaice are sensul de lumina desăvîrşită dar o găsim pe tăbliţe sub forma domoz tomu ca fiu al crucii strălucitoare iar la emeşi cuvîntul or are sensul de lumină iar tomu are sensul de cruce strălucitoare, perfecţiune. În Cartea lui Eno versiunea etiopiană, soarele apare sub numele de Tomas, ca să lumineze pe toţi pe unde s-a făcut scorneala. Mai au iudeii un fel de rugăciune foarte veche numită alenu dar noi avem aleanu cu sensul de durere sau suferinţă iar în eme-gi avem a-la-an care înseamnă stejar. La români stejarul este arborele sfînt folosit la înmormîntare iar sub el în vechime se ţineau judecăţile. Istoria arată că noi am fost peste 1500 de ani în Galileea şi Palestina dar niciodată iudeii în Carpaţi, iar împrumutul s-a făcut numai în această direcţie.

Scriitorul latin Lucius Ampelius care a trăit în secolul ll al erei creştine a scris un foarte scurt rezumat al faptelor vrednice de ţinut minte, numit Liber Memorialis, şi în capitolul Vl zice că ,,Cele mai vrednice popoare din Asia sînt: indienii, serii, perşii, mezii, parţii, arabii, bitinii, frigienii, capadocienii, cilicii, sirii şi licii. În Europa cel mai vestite popoare sînt: sciţii, sarmaţii, germanii, dacii, moesii, tracii, macedonenii, panonii, dalmaţii, ilirii, grecii, italienii, galii şi spaniolii. În Libia popoarele cele mai vestite: etiopienii, maurii, numizii, punii, getulii, garamanţii, nasamonii şi egiptenii”. Textul arată că nebunia iudaică nu o lua nimeni în seamă în secolul ll chiar dacă răcnea că este trimisă de Iahwe, autorul nu-i aminteşte pe iudei considerîndu-i un popor nevrednic de ţinut minte aşa cum îi judeca şi Caligula cu 100 de ani mai devreme, pentru că nu a adus culturii antice nimic în afară de ură şi viclenie. Pe cînd neamuri vrednice de ţinut minte sînt o mulţime din seminţia cea mare a ariminilor: bitinii, frigienii, sciţii, sarmaţii, dacii, moesii, tracii, macedonenii, panonii, dalmaţii, ilirii, getulii. Prea rău ne-au şonţit istoria, blestemaţii! Nimic nu era mai demn de veneraţie în ochii anticilor decît vechimea originilor iar grecii şi romanii dispreţuiau pe iudei că nu au dat lumii nici valori spirituale nici oameni de vază care să scrie despre ei sau despre alţii. Au dat în schimb urdii de mincinoşi şi ticăloşi care au falsificat istoria culturilor şi civilizaţiilor antice mediteraneene şi cea a geţilor.

Eusebiu în Istoria bisericească lV,22 spune despre Hegesip că era un iudeu convertit ce a trăit la începutul secolului lll şi care a prezentat în scrierea sa originile iudeo-creştinismului drept o revoluţie divină în gîndirea omenirii ce s-a răspîndit ca fulgerul pînă la marginile pămîntului. În ll,3 el subliniază că deja în timpul lui Tiberiu, adică înainte de anul 37, cînd ajunge împărat Caligula, ,,întreg pămîntul răsuna de glasurile evangheliilor şi ale apostolilor”.

Saul/Pavel îl contrazice în Faptele apostolilor spunînd că după mai bine de 25 de ani de evanghelizat pămîntul în lung şi în lat, pe la anii 60 el adunase doar cîteva mii de prozeliţi şi aceea toţi numai iudei, dar la scurt timp l-au abandonat. Nu se potrivesc deloc scriiturile mincinoşilor, chiar dacă ei pretind că sînt revelaţii de la Iahwiţă.Pe la anul 180 prelatul iudeo-creştin Irineu face selectarea evangheliilor şi le păstrează numai pe cele scrise de iudei. Nimeni nu a reuşit să înţeleagă de ce numai acelea iar celelalte trebuiau interzise. Acum cunoaştem motivul exact al acţiunii iudeo-creştinului şi a clicii lui de lifte şi criminali. În lucrarea Cele cinci cărţi împotriva ereziei scrisă între anii 182-186, în prima carte Irineu scrie despre iudeo-creştinismul din timpul său: ,,Biserica, răspîndită aşa cum este ea pînă la hotarele pămîntului, păstrează cu grijă credinţa pe care a primit-o de la apostoli şi de la discipolii lor…Căci oricît de neasemănătoare n-ar fi limbile lumii, puterea tradiţiei este una şi aceeaşi: şi nici Bisericile statornice în Germania nu au crezut altminteri şi nu au transmis vreo altă învăţătură; nici cele din Spania, nici cele ale celţilor, nici cel din Răsărit, nici cele din Egipt, nici cele din Libia, nici cele statornicite în mijlocul lumii…” Gogonată rău de tot, dar este una din primele forme de terorism intelectual, de aici înainte el va fi citat ca autoritate de necontestat. De la cîteva mii de întunecaţi în urmă cu o sută de ani, au ajuns în mintea liftei cretine, cîtă frunză şi iarbă în cele patru zări de nu-i mai poate cuprinde pămîntul. De la el s-a îmbolnăvit de cretinism şi iudeo-satanism Tertulian care în Patrologia latina ll luînd textul din Faptele apostolilor 2:9-11, îl falsifică aducîndu-l ,,la zi” astfel ,,În, precum într-adevăr alt drum general, neamurile îşi pun nădejdea, chiar în Cristos care acum a venit. Care într-adevăr este alt drum al neamurilor ce trag nădejde? Parţi, mezi, elamiţi şi cîţi alţi locuitori ai Mesopotamiei, armeni, frigieni, capadocieni şi cei ce locuiesc în Pont, şi asiatici şi pamfili şi vechii egipteni, şi regiunile africane care sînt dincolo de locuitorii din Cirene şi locuitorii romani, atunci şi în Ierusalimul Iudeei, şi alte neamuri: ca tocmai diferiţii getuli, şi maurii din numeroasele ţinuturi, hispanicii din toate hotarele, (şi diferitele naţii ale galilor, şi Britania unde încă nu s-au aşezat romanii, fiind puşi într-adevăr toţi sub Cristos şi sarmaţii, şi dacii, şi sciţii şi germanii şi să adunăm numeroase neamuri) şi provincialii şi insularii multor nobili ignoranţi, şi pe unde am putea număra mai puţini? Zic în tot felul de locuri numele lui Cristos, care tocmai a venit, pentru a domni; întrucît, precum înainte toate porţile cetăţilor sînt deschise, şi care nici una nu este închisă”. Şi dăi şi luptă, şi dăi şi luptă să nu se-împută! Dar rău de tot s-a împuţit făcătura voastră sataniştilor!

În Aduersus Iudeos, acelaşi plăsmuitor minte spunînd că sarmaţii, geţii şi sciţii erau creştinaţi. La fel zice şi Eusebiu în Historia eclesiastica lll, 1. Ardă-v-ar para focului de întunecaţi cu minciunile voastre drăceşti!În Recunoaşteri clementine, lV, 6 autorul ne spune că pe vremea lui, adică pe la anul 200, creştinii nu aveau lăcaşuri de cult stabile ci se întîlneau în casa unuia dintre ei unde se spuneau rugăciunile şi se săvîrşeau celelalte ritualuri cultice. Dacă toate neamurile pămîntului hăhăiau într-o sminteală către Iahwe, de ce nu aveau şi lăcaşe de cult – temple sau un singur Templu – să-i aducă jertfe după cum scrie la Tora şi cum au lăţit-o într-o gugumănie fără margini nemernicii arătaţi mai sus? Iarăşi nu se leagă deloc minciunile între ele. Din nedumerire ne scoate unul din părinţii plăsmuirii iudeo-cretine, Origenes(185-254) care în scrierea In Matth. 39 explică situaţia răspîndirii creştinismului pe la anii 230 astfel: ,,Ce să vorbesc despre britanii şi germanii care sînt lîngă Ocean, sau la barbari, despre daci, sarmaţi şi sciţi, dintre care cei mai mulţi încă n-au auzit cuvîntul Evangheliei dar au să-l audă la sfîrşitul veacului.” Şi au auzit acest cuvînt criminal şi odios dar la sfîrşitul mai multor veacuri, însă spus numai prin sabie şi pîrjol chiar dacă nu erau doritori de asemenea minciuni, grozăvii şi monstruozităţi! Tertulian, un adversar crîncen al ereziilor ne lămureşte în Praescriptio adversus Haereticos cam tot pe la anul 200 de ce stăteau iudeo-creştinii călare pe val: ,,Pentru că adevărul învăţăturii Bisericii este dovedit de unitatea şi vechimea sa, iar eroarea ereziilor de diversitatea şi noutatea lor.. Pentru că, dacă există vreo erezie mai veche, care să meargă în trecut pînă în epoca apostolică, ea nu are nici o succesiune de episcopi, pentru a păstra continuitatea ca Biserică…Pentru că cele mai vechi erezii au fost condamnate de apostolii înşişi”. Şi plin de hulă, afuriseşte cu mult venin mitraismul/creştinismul arimin că ar fi o erezie din iudeo-creştinism sau ce dracu mai aveau prin căpăţînele lor ticăloase şi tîmpite. Noi ştim că erezia este doctrina particulară născută în sînul unei biserici şi care este condamnată de aceasta pentru încălcarea unor ritualuri sau concepte. Dacă iudeo-creştinismul nu era decît un cult particular practicat de cel mult zece sau două zeci de mii de persoane în întregul imperiu roman iar creştinismul arimin/mitraismul era cultul oficial al împăraţilor romani începînd cu Commodus din anul 181 fiind practicat de peste 20 de milioane de persoane, întreb despre ce erezie bolboroseşte turbata liftă? Irineu în catalogul lui de ticăloşii nu trece mitraismul în rîndul ereziilor şi chiar nu-l aminteşte deloc deşi era religia oficială a imperiului roman. Nici un text al creştinilor nu suflă o vorbă despre mitraism că ar fi erezie sau religia oficială a imperiului roman cînd ei ca nişte scapeţi se maimuţărea că erau crăcănaţi pînă peste marginile pămîntului. Ca jurist de profesie, în Apologeticum Tertulian reproşează conducerii iudeo-creştinilor din Roma şi Cartagina faptul că acceptă situaţia juridică a ilegalităţii lor în raport cu celelalte culte publice din imperiu. Prea multă minciună trebuie să înghiţim din partea acestor gunoaie, adică un cult care nu avea decît un caracter privat fiind practicat de cîteva mii sau poate zece de mii de persoane era stăpîn pe întreg pămîntul! Dar ceilalţi locuitori ai imperiului roman ce meniu religios serveau? Nimeni nu a încercat pînă în prezent să explice această situaţie absurdă pe care Tertulian o prezintă: cum a ajuns ca mitraismul sau creştinismul arimin care era cultul oficial al împăraţilor romani şi al majorităţii populaţie din imperiu să fie considerat de acest gunoi odios, drept erezie a iudeo-creştinismului, cult ce nu avea nici caracter public ci exclusiv unul privat practicat în particular de cete de întunecaţi? Furiosul plăsmuitor de adevăruri sfinte mai condamnă cu vehemenţă poligamia pe care o practicau mulţi creştini cu mare plăcere, la fel avortul şi divorţul care deveniseră o jucărie pentru femei. Şi Origene, alt mare crainic al iudeo-creştinismului prezintă aceeaşi stare de lucruri pe la anul 240. Atunci îi întreb pe întunecaţii şi încornoraţii cei înveninaţi ce ne tot tăbăcesc capetele cu revelaţiile lor, ale cui erau bisericile din Siria, Palestina şi Galileea din secolul ll care aveau deasupra uşii sculptat crucea cu braţele egale înscrisă în cerc? Ne mai spune în Omilia despre creştinii din vremea sa: ,,Într-adevăr, dacă judecăm lucrurile după realitate şi nu după număr, după stări şi nu după mulţimile adunate, vom vedea acum că noi nu sîntem credincioşi”. Mare adevăr i-a scăpat din gură, dacă se judecă lucrurile după realitate nu după ,,revelaţiile” profesioniştilor minciunii, atunci nu putem vorbi de creştinism, ci doar de falsificarea unei realităţi care să fie folosită după secole drept unic adevăr! Prima biserică ce poate fi datată arheologic cu puţin înainte de anul 256 la Roma este în fapt o construcţie asemănătoare cu casele de locuit din jur, iar primele lăcaşe de cult cu această destinaţie sînt construite în timpul lui Constantin cel Mare, după recunoaşterea creştinismului ca cult public în imperiul roman. Modelul de construcţie este mitreumul luat din religia geţilor şi nu templul din Ierusalim! În vremea lui Origene, cînd acesta se afla în Palestina după anul 231 şi ulterior în Capadocia, cultul iudeo-creştinilor avea amenajate unele clădiri particulare unde în jurul altarului se adunau episcopul şi clerul său. ,,Slujbele erau zilnice şi lungi. Unii dintre practicanţi nu participau decît în zilele de sărbătoare şi nici atunci întotdeauna. Unii părăseau biserica înainte ca predica să înceapă, iar dacă rămîneau, se adunau în grupuri în celălalt capăt al clădirii, locul necreştinilor şi a celor nebotezaţi, întorcîndu-şi spatele cuvîntului lui Dumnezeu şi ocupîndu-se de clevetiri lumeşti”. Oricît ar fi avut de săltăreaţă mintea marii mincinoşi arătaţi de mine, totuşi nu trebuie să mai înghiţim asemenea porcării cu pretenţii de adevăruri sacre interzise a fi puse în discuţie vreodată, şi nicidecum contestate! Pe la mijlocul secolului lll, în imperiul roman erau atîţea iudeo-creştini cît negru sub unghie, dar şi acestora le ardea mintea de trăsnăile ivriţilor farisei şi turbaţi precum cîinelui a linge sare.

O scrisoare a episcopului Cornellus(251-253) păstrată în Istorie bisericească a lui Eusebiu la Vl,43 ne spune că toată preoţimea romană cuprindea patruzeci şi şase de preoţi, şapte diaconi, şapte subdiaconi, patruzeci şi doi de paracliseri. Dacă Roma şi împrejurimile aveau 46 de preoţi la o populaţie de peste 600000 de persoane, atunci iudeo-creştinismul nu reprezenta aproape nimic din punct de vedere numeric în cultele din imperiul roman şi chiar aceşti fioroşi mincinoşi îşi dau cu stîngul în dreptul cînd se pun pe minţit. Cum iudeo-creştinismul s-a dezvoltat după modelul frăţiilor mozaice care se constituiau din cel puţin 10 capi de familie în care oficia un preot, atunci singuri putem să ne facem o părere corectă despre ce însemna comunitatea iudeo-creştinilor la acea vreme. Preşedintele adunării preoţilor mai era denumit şi episcop începînd cu secolul ll, fiind mai mult o funcţie administrativă şi numai după secolul V ea a primit caracter religios. Conciliul roman care adună toată iudeo-creştinătatea pentru a-l condamna pe Novaţian, reunea şaizeci de episcopi. Un conciliu reunit către anii 230 la Cartagina de episcopul Agripinus, grupează şaizeci de episcopi din toată Africa de Nord. Un alt conciliu reunit de Donat grupează nouăzeci de episcopi iar cel reunit de Ciprian în anul 256 are acelaşi număr de episcopi. Informaţiile de mai sus vin numai din surse creştine şi cred că sînt la fel de false ca toate celelalte pentru a arăta timpurilor ce va să vină că ei erau peste tot şi alt cult nu exista în imperiul roman! În acele vremuri, funcţia de episcop era una publică putînd fi ocupate şi de persoane de altă religie şi prevedea administrarea bunurilor unei frăţii iudeo-creştine. Importanţa lor în viaţa imperiului la mijlocul secolului lll, este nesemnificativă în raport cu pretenţiile trîmbiţate mai sus şi preluate de toţi gorniştii care s-au alăturat de-a lungul timpului cioporului de plăsmuitori întunecaţi. Curentul iudeo-elenist din Alexandria a dat în secolul lll Cîntarea cîntărilor şi Ecleziastul făcături ce au fost preluate ca revelaţii în ambele culte şi au influenţat puternic atît creştinismul iahwist cît şi teocraţia mozaică.Şi totuşi, adevărul despre istoria bisericii creştine se bazează pe minciunile acestor tartori aşa cum le-am arătat mai sus. Că situaţia este chiar aşa am să dau gîndurile lui Jean Danielou, autorul lucrării Biserica primară, apărută în limba franceză în anul 1978 şi la noi în anul 2008, care la pagina 8 îşi exprimă propria credinţă în adevărul istoric astfel: ,,La fel se prezintă cazul istoricilor Bisericii ce doresc să facă abstracţie de dimensiunea divină a acesteia. Asupra acestui punct, mărturia Faptelor apostolilor este capitală. Ele ne prezintă creaţia Bisericii ca un eveniment al istoriei sfinte. Nu există nici un motiv să punem la îndoială această mărturie”. Numai dacă eşti nebun sau canalie!

Autor: Constantin Olariu Arimin

http://daciasacra.blogspot.com/2010/04/mileniul-de-intuneric-2.html