STRICT-SECRET: Ce se ascunde după Alegerile Europarlamentare din 26 mai 2019. Operatiunea “AVOID” – despre MINCIUNILE și FRAUDELE PROGRAMATE. Cum a fost deturnat votul popular pentru „salvarea” FEDERALISMULUI U.E.? “Oferta e Statele Unite ale Europei sau Europa națiunilor suverane. Federaliști vs suveraniști”

alegeri-parlamentare

Reacționarii

Cine sunt moderații Europei?

Când broscuța e aruncată în apă fierbinte, sare: a simțit primejdia morții. Când e fiartă la foc mic, o realizează prea târziu. O plecare smucită de pe loc a trenului din gară te trezește din moțăială și te uiți pe fereastra vagonului: e totul în regulă. O urnire silențiosă te lasă adormit. Nici nu știi când ai ajuns la kilometri buni distanță …

Cam așa s-au trezit europenii, în 20 de ani pământești, la 20 de ani lumină de ceea ce însemna bunul simț al omului de mijloc: loialitatea față de patrie, schimbul liber de idei, familia firească și omogenitatea populației au devenit desuete și au fost etichetate ca extremism, în timp ce internaționalismul radical, pedepsele pentru cei care îndrăznesc să spună adevăruri neplăcute pretinsei sensibilități a noilor urechi auguste, sexualitatea deviantă și amestecul de culturi auto-segregate au devenit noua normă.

Marginea e noul centru – și se pretinde standard de moderație – iar centrul a fost aruncat în margine – și este etichetat ca radical.

Politeţea scrobită, limba lemnos-mieroasă şi invocarea unor concepte generoase, precum anti-fascismul, toleranţa, pacifismul sau diversitatea nu garantează un conţinut moderat al ideilor pe care le ambalează, ci pot foarte bine masca tendinţe distructive.Manierele, atâtea câte mai sunt, cravata și limbajul de lemn pot foarte bine camufla radicalismul ideilor (la urma urmei nici Brejnev sau Dej nu arătau punk și nu aruncau cu molotoave; curățaseră Neceaev și Troțki drumul înaintea lor, la fel ca Brigăzile Roșii, ieri, pentru Federica Mogherini și Guy Verhovstadt azi).

Teoriile genului, acceptarea şi promovarea schimbării de sex în cazul minorilor sau încurajarea imigraţiei colective, în masă, din spaţii culturale diferite sau chiar ostile celui occidental nu pot constitui decât politici radicale, extreme, indiferent de civilitatea termenilor în care sunt îmbrăcate.

Extremismul progresist-libertinist şi suicidal imigraţionist, cu reflexe anti-populare şi elitocratice, care s-a insinuat în guvernarea Occidentului în ultimii ani este un extremism hipnotic, al gulerelor albe şi al vorbei blânde şi adormitoare.

Forma moderată şi elevată şi tonul superior moral maschează conţinutul radical, pe fond, al politicilor testate și implementate de o vreme încoace.

În Europa, extremismul ni s-a servit sub masca moderației. Extremismul în catifea tot extremism rămâne. De-acum extremistul poate spune: “moderatul, sunt eu!”

Căci forma moderată a fost doar ambalaj al extremismului de fond (nu credeți că este extrem să inversezi, prin relativizare, morala, să denumești răul ca bine și să-l impui, condamnându-i pe susținătorii binelui tradițional ca intoleranți înguști, deci răi?), în timp ce frustrările provocate susținătorilor bătrânului bun simț și ai moderației de deplasarea normei fie au dus la etichetarea lor ca fundamentaliști, fie au fost îngropate de valul relativist al noii contra-morale.

Însă broscuța fierbe liniștită când focul e mic; urechea începe să se obișnuiască cu zgomotul halei de producție; așa se adaptează și europeanul la stridența noului mediu moral, încât dacă i s-ar mai întâmpla să dea de liniște i-ar țiui urechile.

A dori controlul migrației, prezervarea civilizației europene și respectarea creștinismului, întărirea familiei și valorilor morale, a concepe căsătoria doar între bărbat și femeie și faptul că sexul de la naștere nu se schimbă după chef nu e decât bunul simț al adevăratului centru.

Dacă asta înseamnă radicalism, mai bine radicalismul acestui centru decât moderația extremei stângi.

Uniunea Europeană, moștenirea culturală, trendul principal și democrația

de Ryszard Legutko

Versiunile mai vechi ale integrării europene au fost opera unor politicieni care aveau viu și dureros în memorie războiul, cu toate atrocităţile lui. Aceşti politicieni erau modelaţi de experienţa negativă a războiului, care a scos la iveală adâncimi nebănuite ale vicierii naturii umane şi exploziei necontrolate de iraționalitate politică; în plus, se identificau profund cu ceea ce era mai valoros în cultura și civilizația occidentală, în primul rând cu moştenirea lor creştină şi clasică. Este greu să mai găseşti astăzi figuri ale lumii publice cu un asemenea profil intelectual şi spiritual. Când îi comparăm pe fondatori cu politicienii contemporani, comunitari sau naționali, realizăm că primii aparţin unei lumi demult dispărute, greu de identificat în tipul spiritual care predomină astăzi.

Experienţa războiului, care a născut ideea apropierii europene, a încetat treptat să mai aibă vreo influenţă. Războiul mondial înseamnă, pentru majoritatea europenilor de azi, o etapă încheiată istoric, atât ca povești concrete de viață ale unor oameni, cât și pentru că e considerat ca aparţinând unei lumi trecute care nu mai are vreo legătură cu contemporaneitatea.

În schimb, Revoluţia anilor ‘68 este o experienţă vie nu doar în mintea celor mai în vârstă, care îşi amintesc cu plăcere tinereţea lor contestatară, ci şi în mitologia socială, fiind receptată şi retrăită cu pasiune de generaţiile mai tinere. Cultura de masă, adusă în circuitul global de mişcarea contra-culturală, domină conştiinţa a milioane de oameni din întreaga lume, tineri şi bătrâni, păstrându-şi legătura cu vechile idei contestatare.

Până la urmă, a sosit și momentul în care integrarea europeană a ajuns în mâinile generaţiei ’68.

Diferenţa între părinţii fondatori ai ideii europene şi succesorii lor este uriaşă. Cei dintâi, asemenea gânditorilor ce i-au precedat, de la Grotius până la Kant, căutau pacea. Succesorii care le-au preluat opera au creat la Maastricht Uniunea şi o guvernează până astăzi, fără a mai vorbi despre pace şi fără a mai invoca patrimoniul cultural European și moștenirea creștină, tinzând însă spre construirea unui superstat federativ, spre crearea unui demos european şi plăsmuirea unui nou om european. Sunt extrem de siguri pe ei, aroganţi, fără vreun respect deosebit faţă de moştenirea europeană, pe care nu o cunosc şi nici nu au de gând să o cunoască. Sunt mai degrabă birocraţi şi aparatcici decât vizionari sau bărbaţi de stat. Nu s-au format în spiritul culturii europene, despre care nu au decât cunoştinţe limitate, şi nici nu nutresc faţă de ea sentimente prea calde.

Cunoașterea lor se limitează la câteva deziderate, cuvinte șablon şi prejudecăţi ideologice, pe care nu au niciun chef să le revizuiască; de altfel, oricum nu dispun de instrumentele intelectuale necesare pentru a face o astfel de revizuire.

Uniunea Europeană actuală reflectă ordinea şi spiritul democraţiei liberale în cea mai degenerată versiune a sa. Dacă cea mai solidă componentă a democraţiei o reprezentau alegerile şi posibilitatea de a schimba echipa ce guvernează şi programul ei de guvernare, Uniunea Europeană a făcut totul pentru a reduce la maximum această posibilitate. Nu există niciun fel de mecanisme clare de schimbare a puterii, nici soluţii care să facă posibilă o influenţă a alegătorilor asupra direcţiei de guvernare comunitară. Parlamentul nu desemnează echipa care guvernează şi nici nu posedă o prea mare putere, fiind, probabil, singura instituţie parlamentară din lume – dacă nu luăm în calcul statele comuniste şi unele regimuri autoritare – în care nu există opoziţie. Indiferent cine câştigă alegerile, deciziile de bază sunt luate, de mulţi ani, în Parlamentul European de aceeaşi structură partinică şi este realizată aceeaşi politică. Guvernul European – sau, mai bine zis, ceva ce este echivalentul ideii de guvern, adică Comisia Europeană – nu se naşte în urma votului electorilor, ci este independent de acesta. Funcţiile principale în Uniunea Europeană le îndeplinesc oameni care nu sunt aleşi prin vot universal, iar alegătorii nu au nicio posibilitate de a-i revoca.

Răspunsul la întrebarea în ce fel în vremuri de retorică democratică insistentă şi atotprezentă ar putea să se nască o instituţie aproape complet nedemocratică este, în pofida aparenţelor, destul de simplu, dacă ne amintim observaţiile făcute până acum. Sistemul de funcționare a Uniunii Europene nu s-a născut în mod conştient ca sistem antidemocratic sau având ca scop slăbirea democraţiei, ci dimpotrivă, ca proiect hiper-democratic sau hiper-liberal-democratic. Cel mai târziu începând din perioada Maastricht, se află în mâinile aşa-numitului mainstream (trendul principal) politic de astăzi, adică al partidelor, mediilor sau grupurilor birocratice care, indiferent dacă sunt mai aproape de creştin-democraţi, liberali, ecologişti sau social-democraţi, se consideră democrat-liberali model, gata de a face democrat-liberală întreaga Europă, ba chiar întreaga lume.

Politicienii europeni nu văd, prin urmare, nicio problemă în faptul că, pe de o parte, elogiază democraţia-liberală, iar pe de alta nu tolerează nicio abatere de la trendul principal (mainstream). Considerându-se întruchiparea supremă şi garantul principal al ordinii democrat-liberale, pentru ei e de netăgăduit că toţi cei care gândesc altfel şi le-ar putea submina puterea trebuie să fie niște duşmani ai acestei ordini, iar lupta cu ei este doar o legitimă apărare.

La fel de evident le apare și faptul că Parlamentul European, condus dintotdeauna (și probabil și în viitorul apropiat) de acelaşi cartel de partide, este o formă politică perfectă, preferabilă unui parlament naţional în care de obicei mai există și opoziţie – uneori din afara trendului principal – și care are şanse să câştige majoritatea la următoarele alegeri, să preia guvernarea şi să schimbe mai mult sau mai puţin orientarea politicii. În Uniunea Europeană, o schimbare a politicii este privită acești politicieni din mainstream ca o catastrofă inimaginabilă.

Pentru politicienii europeni faptul incontestabil că politica comunitară e dirijată de oameni care nu au un mandat dat de electorat nu prezintă vreo problemă, deoarece acești oameni au fost aleşi şi unşi de o elită, de elita curentului principal. În acest fel, politicienii europeni cad victime automistificării, la fel cum au alunecat toate grupările care au crezut că propriul comportament se identifică cu concepţiile lor politice și le reprezintă. Ei sunt motivați de credința că reprezintă un regim care, aşa cum se consideră de regulă, respectă diversitatea, alegerile fiecăruia şi pluralismul, ceea ce îi face să fie convinşi că guvernarea lor, deşi exercitată de mereu aceeaşi majoritate şi având o legătură mai degrabă laxă cu preferințele alegătorilor, e o guvernare care respectă diversitatea, alegerile şi pluralismul.

Și atunci – gândesc ei – ce rost ar avea să supunem riscului ceea ce este bine? Ce rost are să pui prea multă bază pe decizia alegătorilor? Referendumul – o veche soluţie a democraţiei directe tradiţionale, cu certe și serioase neajunsuri, dar uneori necesar – nu se bucură de respectul partidelor curentului principal. Forţarea Tratatului de la Lisabona fără referendum, iar apoi jocurile destul de perfide făcute cu referendumul irlandez sunt o ilustrare elocventă a acestui lucru.

Sorin Faur

Mîine nu e despre Dragnia, penali, ougeuri “pe justiție”, nici despre fără hoție facem caca la veceu în casă, nici despre autostrăzi, nici despre creșteri de salarii și pensii, nici despre guvernul de opoziție. Oricît ar fi de greu de imaginat, nu e vorba nici măcar despre Iohannis. Despre Cioloș, cu atît mai puțin.

Săptămîna asta în 28 de state europene are loc primul test serios al nivelului de acceptanță publică la ideea federalizării Europei prin abolirea statelor naționale. Oferta e Statele Unite ale Europei sau Europa națiunilor suverane. Federaliști vs suveraniști.

În România, nu există un sigur politician suficient de coios care să-și fi asumat deschis și argumentat vreuna din cele două ipoteze reale de lucru. Undeva pe la mijlocul celui de-al doilea mandat prezidențial, Traian Băsescu, actualmente pensionar cu aspect troglodit, a emis anunțul că România susține varianta SUE. Ținînd cont că singurul partener de dezbatere publică asupra acestei probleme trebuie să fi fost aburul etilic care îi furnizează exprezidentului actualul aspect, cugetarea n-ar trebui să se contabilizeze.

Însă problema unei opțiuni nu e o halucinație. Briții au avut curajul s-o pună ca atare și au tranșat-o la referendumul din 2016. Nici alții nu se mai prea tem s-o pună exact în acești termeni, nefardați de ambalatorii marketingului politic, mari fani ai vagului în această chestiune.

Aș fi tare curios, de pildă, să aflu poziția PNL asupra acestei teme de fond a proiectului european. Sloganul de campanie al PNL – “România în primul rînd” – trimite fără meandre fix la dreapta naționalistă americană din care Trump e doar cel mai proaspăt produs activ. Cum s-o împăca asta cu apartenența PNL la una dintre cele mai federaliste familii politice europene, PPE? Cum se împăcă opțiunea pentru SUE a peneliștilor creștin-democrați cu tricolorul umectat de lacrimi patriotice purtat pe umeri de capul listei, chiar dacă steagul compromite uneori asorteul cu draperiile kitsch vestiv-impulsive purtate la piept?

Mi-aș fi dorit să aud intonată cu voce limpede, tare și cu argumente poziționarea față de SUE a Alianței USR-PLUS. Dar, mucles. Nimic. Că nu e oportun. O frigem pe anticorupție, că prinde la acneici și frustrați. Pentru cine știe să citească, poziționarea radical profederalistă a ultrarecenților macroniști locali se deduce cristalin din integrarea în programul artistic al Omului cu Șobolani, pe aceeași scenă de campanie plouată, a lui Ghii Ferhofștad a.k.a ALDE, șeful de familie politică europeană (în curs de dezintegrare) al prezidențiabilului Popescu Tăriceanu. Domnu Călin, nu vă supărați că deranjez, dumneavoastră vă plac SUE? Dacă da, de ce? Dacă nu, atunci cînd?

Și, deloc în ultimul rînd, aș vrea să aud toate, absolut toate argumentele profederaliste ale Viorichii Dăncilă, în calitatea sa de președinte executiv PSD, partid din marea și fericita familie profederalistă a socialiștilor europeni, dintre care Timmermans e Cel Dintîi dintre Întîi. Dacă nu cer prea mult, de la doamna Viorica aș dori să aud motivele social democrate pentru care și România trebuie transformată în județ continental numai dacă se costumează dumneaei în faimoasa ie tradițională românească. Ca să și lăcrimăm nițel.

Dan Diaconu

Să nu ziceți că nu v-am spus. Știu că v-ați uitat cruciș în Olanda unde Timmermans a reușit să cocoțeze partidulețul său rahitic pe prima poziție. Știu că vă veți uita cruciș și-n alte țări unde „rezultatul votului va răsturna pronosticurile”. Cei duși cu capul, care habar n-au pe ce lume trăiesc, se vor minuna. Rar se-ntâmplă asemenea „fenomene”.

Din fericire eu nu vorbesc cu proștii. Mai bine spus, vorbesc cu oamenii care i-au auzit pe oficialii Comisiei Europene spunând cu subiect și predicat că nu vor lăsa Europa pe mâna naționaliștilor. Așa-i că ați râs de idioții ăia care se înfumurau știindu-se fără relevanță electorală? Rău ați făcut. Iată dovada Timmermans. Așa-i că vă întrebați cum de e posibil?

La nivelul întregii Uniuni Europene se desfășoară „Operațiunea Avoid” de falsificare masivă a votului. Serviciile secrete acționează concertat pentru a introduce în urne cât mai multe voturi false bazându-se pe lipsa tradițională de participare la europarlamentare. Acolo unde se poate „diaspora va vota masiv” cu ajutorul serviciilor prietene, iar în țările unde diaspora are dreptul la vot limitat s-au dezvoltat alte tehnici creative.

Campania „veniți la vot” este una concertată la nivel european, dar nu pentru a stimula participarea, ci pentru a încetățeni în capul publicului ideea că de data asta se va înregistra o participare mult mai mare decât de obicei. Ca și la noi, peste tot campania este targetată pe spălații pe creier care trebuie să iasă masiv la vot, în timp ce oamenii normali sunt descurajați.

Ca și element de noutate, de data aceasta avem „votanții gri”, adică cetățeni inexistenți, inventați în cazarmele serviciilor și care sunt incluși pe listele electorale. În caz că nu știați, populația electorală a României a mai crescut anul trecut cu 1 800 000 votanți. Mulți dintre ei sunt vecinii voștri. Locuiesc câte 1000-2000 într-o garsonieră sau apartament părăsit. Iar voturile lor urmează să fie înfipte în urne. Și – probabil asta nu vă miră – morții refuză să părăsească listele electorale. Securiștii au de lucru duminică!

La nivel european – cu câteva excepții – se desfășoară o acțiune masivă de deturnare a votului cu scopul vădit de a avea în PE doar partide „dă sistem”, adică „d-alea corecte politic și cu prințipurile intacte”. Rețineți așadar că orice ezitare de a merge la vot este de fapt un cec în alb pe care-l dați ticăloșilor. Cel puțin mergeți ca să fiți siguri sunteți cei care-ați pus votul în urnă. Și, pe cât posibil, să anulați cât mai mult din fraudarea masivă care se pregătește.

National

Partidele de intelligence fac jocurile în România

Zilele în care securiștii se mulțumeau să recruteze grupări de oameni din interiorul partidelor s-au dus. Acum, ca orice serviciu secret care se respectă, aceștia și-au făcut propriile partide, având, desigur, și sprijinul celor care mai sunt infiltrați prin PNL. Cu toate că și în partidele mari au infiltrat oameni – mulți dintre ei fiind descoperiți și dați afară – aceștia încă mai exită pe ici, pe colo. Pentru că serviciile nu vor și nu pot să piardă puterea din mână, simțind că ei sunt stăpânii guvernelor și a președinților. Cel puțin în privința președinților nu s-au înșelat prea tare. Așa a ajuns securitatea să aibă propriile partide. Acestea sunt deja știute, doar cine nu vrea să creadă nu o face, dar realitatea, fără prea multe ascunzișuri, este chiar în fața noastră.

În mediul politic și informativ se știe destul de clar că USR este construcția fostului prim adjunct al SRI, Florian Coldea. Omul care a instaurat poliția politică în România la 30 de ani de la Revoluție. Omul care a aruncat justiția în aer și a făcut din aceasta un joc de noroc, fără a mai avea cu nimic de-a face cu ceea ce ar trebui să fie justiția.

USR a fost deturnat de la formula de partid al societății civile, condus de un activist civic (Nicușor Dan) și fortificat cu oameni hotărâți să ia cât mai multă putere în stat.

Despre PLUS nu sunt multe de spus. Dacian Cioloș, fost premier, acum este cumva ultimul om din politică, acesta nemaiavând vreo importanță, chiar dacă serviciile franceze îl susțin. Despre faptul că partidul lui Cioloș a fost plămădit de securiști știe toată lumea, chiar el recunoscând, cu greu ce-i drept, o anumită legătură între niște oameni ai serviciilor și el. Dacian Cioloș este omul care are un trecut plin de generali și ofițeri, lucru pe care, de asemenea, nu l-a putut contesta. Acesta, recent, spunea cu nonșalanță că oricine are o legătură cu securitatea, de parcă întreaga țară a avut legături suspecte cu oamenii care încearcă să vândă țara stăpânilor din Uniunea Europeană.

„Dar, Daciane, când spui că „sigur se poate ‘demonstra’ că există cel puţin o legătură între oricare dintre noi şi Securitate” noi îţi spunem să mai tai dracului din ele că întreaga ta viaţă, activitate şi carieră reprezintă o serie lungă de astfel de „demonstraţii”.” Însă e doar praf în ochi aruncat românilor. Dacian Cioloș a căzut în dizgrația lui Iohannis și se pare că cei care îi comandă pe cei doi „mari” politicieni au decis că Iohannis  le reprezintă mai bine interesele.

Cel mai proaspăt produs al serviciilor este chiar Pro România, partidul înființat de Daniel Constantin și condus cu succes de Victor Ponta. Un succes care nu răsună pe niciunde, dar se zbate să iasă din urmă atrăgându-și securiștii din celelalte partide la Pro România. Ceea ce nu ar fi deloc rău, măcar să fie toți într-un loc să știm și noi în ce parte să privim cu atenție. Nu de puține ori diverși politicieni au afirmat că Victor Ponta este ofițer acoperit al serviciului condus de Predoiu, consilierul partidului.

Ce au în comun aceste partide?

Toate partidele enumerate au ceva în comun. Acestea sunt controlate de grupuri cu genetică securistă care au drept scop distrugerea partidelor mari, fără să țină cont de popularitatea democratică. Pentru că cetățeanul nu reprezintă nimic pentru ei atâta timp cât scopul este acela de-a prelua puterea.

În demonstrația acestor afirmații vin tehnologiile utilizate de servicii, tehnologii pe care le regăsim la toate cele trei partide. Vorbim despre subminarea adversarilor prin războiul online, rețeaua de propagandă media și sistemul de donații “anonime”.

Partidele de intelligence și Klaus Iohannis

Președintele României intră și el în schema aceasta fiind principalul garant al acestor partide presupuse a fi de dreapta. Scopul președintelui este destul de clar, scop pe care l-a și declarat: răsturnarea guvernării PSD și dezbinarea acestora până la disoluție.

Contele de Saint-Germain

Dezbinatorii

Slavă Domnului că toate au un sfârșit! E, până la urmă, o formă de protecție a speciei.

Se va termina și această oribilă campanie electorală și vom închide încă un episod de tiflă și umilire colectivă la care suntem supuși periodic de politicieni seci și goarnele lor acordate la cacialma pe cheia, chipurile sol, a democrație.

Democrație pe naiba! O turmă abulică și niște lătrăi în jurul ei care văd peste tot prăpăstii de care, chipurile, vor s-o țină departe. Dar nu oricum, ci purtând-o din minciună în minciună, din hârtop în hârtop, din deziluzie în deziluzie.

Mi-am impus să nu intru în această farsă a propagandei drapate în bune intenții. Nu scriu nici la comandă, nici pentru bani, sunt liber așadar să tac atunci când alții, constrânși de tot felul de obligații, se transformă în agenți electorali.

Nu aș fi scris până peste următoarele trei zile nici măcar aceste rânduri dacă nu m-ar fi indignat, joi seara, felul în care un așa zis vector național de opinie, reper moral, stâlp al jurnalismului echidistant dâmbovițean de dinainte și de după decembrie 1989, a ales să se prostitueze în public într-un mod de-a dreptul scabros. Scabros înseamnând să renunți total la meserie, la deontologie, la regulile și tainele înnobilării ei, la partea ei  de frumos și diferențiere, pentru a te prezenta superlativ obscen și partizan.

Domnul Cristian Tudor Popescu, căci despre domnia sa este vorba, a apărut în emisiunea pe care o realizează săptămânal cu Cosmin Prelipceanu, ca un fel de exponent al mizeriei umane în vitrină. Din față și din profil. Pe dinafară și pe dinăuntru. Fără farduri și căptușeli.

Cu “dinafara” n-aș prea insista, căci e pe bază de cromozomi și gene. Ba chiar aș invoca circumstanțe atenuante; când peste o schimonoseală nemiloasă de la natură aplici grimase de speriat copiii, uneori obții efecte simpatice. Asta și-o fi închipuit și domnul CTP când a ales să se scălâmbăie convulsiv, ca împielițații loviți frontal în nări de aburii tămâii, vărsându-și ochii din orbite, rânjind câinește și proeminându-și venele de la gât și frunte mai ceva ca scările de acces la Centrul Pompidou.

Cu “dinăuntrul” e însă de neîntors capul. Adică, desi primul impuls ar fi să întorci capul de la atâta mizerie umană, minima higienă morală te obligă să reacționezi.

CTP reia tema “sluților și știrbilor” lui Liiceanu adâncind-o, cu binecunoscuta lui mușcătură inchizitorială, până la nivelul identificării unei prostii congenitale, aproape generalizată, la nivelul poporului român. Adică poporul ăsta, care nu e în stare să înțeleagă că binele și răul sunt acolo unde le indică el, CTP, e eminamente imbecil. Sau, cu vorbe mai catifelate, prostibil.

Dacă nu a repetat de 10 ori într-un singur minut că majoritatea asta a noastră, a românilor care votează puterea actuală, e prostită ca ultima retardată de Dragnea si ai lui, de minciunile și promisiunile acestora, atunci nu a spus-o niciodată.

Atâta e în stare această suflătoare coclită a torționarilor de rit nou să dea pe pâlnie: românii au (majoritar) preferințele electorale pe care le au pentru că românii sunt (majoritar) proști. Inculți, manipulabili, fără să aibă habar pe ce lume trăiesc, bâjbâind ca niște animale besmetice care și-au pierdut instinctul de orientare și, în final, chiar și pe cel de conservare.

Acum eu nu vreau să spun că nivelul de instruire și informare al românului statistic ar fi ceva cu care să ne mândrim, pe care să-l propunem ca brend de țară. Există încă multă ignoranță, mai ales la sate, care vine în principal din pauperitate.  Dar ce ar fi de făcut pentru a depăși acest handicap? Să-i excludem de la vot pe cei care nu au bacul (cum tot CTP propunea)? Să ne dăm, total nepregătiți, pe mâna unor “elite” amorale care, cum ne-au demonstrat de câte ori au avut prilejul (íntelectualii lui Băsescu, guvernul Cioloș), au realizat pentru popor doar dureroase contra-performanțe iar pentru țară aproape exclusiv cedare de suveranitate?

De acord: mulți români de la sate și din provincia uitată de mahării de la centru își limitează legăturile cu realitatea aproape exclusiv la problemele lor imediate de subzistență. Dar să spui că aceștia și-au pierdut busola? Că habar nu au pe ce lume trăiesc? Că nu sunt în stare să deosebească binele de rău în ceea ce-i privește? Asta nu e doar propaganda bezmetică, nu e doar delir segregaționist pentru, practic, scoaterea din ecuația democratică a unor compatrioți incomozi. Asta este, pe față, o discriminare abominabilă.

Până la urmă, marea masa a haștagiștilor care își iau informațiile doar de pe facebook, care refuză să se uite la televizor pentru că nu le convin realitățile prezentate acolo, care ar da oricând ideea de identitate națională pe un globalism aneantizant mai bine plătit, o avea o privire mai corectă asupra realității imediate? Acești oameni veșnic nemulțumiți de “ciuma roșie”, dar atașați cu patimă robustă de instituțiile represive ale țării și de abuzivii conducători ai acestora, or fi mai patrioți și mai generoși cu semenii decât românii simpli pe care îi batjocorește CTP? Sau dimpotrivă?

M-au indignat tupeul și suficiența jurnalistului respectiv pentru că, din malformații genetice și din interese de gașcă, el se face că nu înțelege un lucru elementar: că țara asta se va ridica din genunchi cu adevărat doar atunci când nivelul mediu, material și intelectual, al populației ei se va ridica și el la nivelul mediu al celorlalte populații de pe continentul pe care coexistăm.

Soluția sănătoasă (și democratică) pentru țară nu este să conservi înapoierea și să impui din afară vătafi cinici care să conducă poporul ca pe o turmă, dezbinându-l și antagonizându-l. Soluția sănătoasă (și democratică) pentru țară este să iei pulsul tălpii (fără de care ești suspendat, lipsit de rădăcini), să asculți ofurile acestei tălpi și, pentru ea, împreună cu ea, să faci ceea ce trebuie ca să devii un egal al celorlalte națiuni europene și nu argatul lor bun doar pentru muștruluială și muncile de jos.

Știu, asta necesită mult timp și enorm de multă perseverență pe drumul greu al recuperării handicapului pe care ni l-a creat regimul comunist în 50 de ani de “emancipare originală”.

E greu, dar nu imposibil să recuperăm. Condiția esențială pentru reușită constă însă în unitate și solidaritate. Adică exact în opusul a ceea ce avem acum în țară, a ceea ce propovăduiește CTP și camarila pe care o deservește cu atâta încrâncenare.

Cei care rup țara în două, cei care au declanșat și intrețin frenetic războiul româno – român, cei care ne împart în buni și răi, în deștepți și proști, în ai noștri și ai lor, în patrioți și trădători de neam, sunt cei de care trebuie să ne ferim cu orice preț.

Dezbinatorii.

Iată adevăratul pericol! Iată marele dușman colectiv!

Dezbinatorii.

Sunt atât de simplu de identificat.

Dacă vrem să redevenim uniți și puternici trebuie, în primul rând, să scăpăm de dezbinatori.

Cred că încă e la îndemâna noastră.

Alegerile Europarlamentare 26 mai 2019. Intre EXTREMISMUL EURO-ELITELOR, partidele serviciilor si PROPAGANDA DEZBINARII. Operatiunea “AVOID” – despre MINCIUNILE si FRAUDELE PROGRAMATICE. Va fi deturnat votul popular pentru „salvarea” FEDERALISMULUI U.E.? “Oferta e Statele Unite ale Europei sau Europa națiunilor suverane. Federaliști vs suveraniști”