DEZBATERE LITERARĂ: 3 romane basarabene contemporane 1.Iulian din Înainte să moară Brejnev de Iulian Ciocan – 2.Lastocika din Grădina de sticlă de Tatiana Țâbuleac – 3. Woldemar din romanul omonim de Oleg Serebrean

cartea poezie proza

Copilăria distopică a personajelor din 3 romane basarabene contemporane

  Eugeniu Petrașcu

1.Iulian din Înainte să moară Brejnev de Iulian Ciocan

 

Картинки по запросу 1.Iulian din Înainte să moară Brejnev de Iulian Ciocan

 

Romanul și-a făcut apariția în 2007 la editura Polirom din Iași și înfățișează, după cum au observat criticii, o lume antiutopică, descrisă în culori ce amestecă tragicul și comicul, în care toate laturile vieții sunt supuse unei cenzuri acerbe, caracterizată de „antiteza permanentă între viața mizerabilă a basarabenilor(…) și „paradisul” socialist”[1].

Într-un astfel de cadru uniformizant îi este sortit unuia dintre personajele cărții, Iulian, să își trăiască perioada de inocență a vieții, copilăria. El resimte influența ideologiei regimului prin simpatia pe care o nutrește față de puterea partidului, simpatie indusă de propaganda școlară. Așa îl surprindem în diferite ipostaze apărând dogmele și contrazicându-și părinții în chestiuni ce țin de adevărurile oficiale.

Un impact mai adânc îl suferă sub aspectul acceptării identității lui naționale. Este bătut de copii din cauza că este „moldovean”,  etnie care este numită, argotic, depreciativ, „bâc”, adică bou, deși el neagă cu înverșunare apartenența la acest grup. Remarcăm cum celebrul precept socialist al egalității tuturor neamurilor se adeverește fals.

Personajul asupra căruia ne axăm provine dintr-o familie aflată la limita subzistenței, stare ce contrastează flagrant cu opulența trâmbițată zgomotos de conducere. Ei caută cu fervoare să obțină lucruri materiale, simboluri ale bunăstării, pentru care fac economii timp de ani de zile. Această compulsie de a aduna cât mai multe obiecte a fost reliefată, În Cartea din mâna lui Hamlet de cercetătorul A. Țurcanu care o pune în relație cu obsesia similară pe care a decelat-o la personajele scriitorului francez G. Perec.

Universul pe care ni-l zugrăvește romancierul nu este totuși absolut subordonat criteriilor dure ale roamnelor distopice clasice, absolut sumbre, ci este vorba mai degrabă aici de o lume aflată într-o ușoară tranziție, în care valorile tipice sovietice sunt violate pe alocuri. Ceea ce certifică această stare generală flotantă este și titlul romanului, care sugerează ideea previziunii unui mare eveniment, înainte de care starea de lucruri evoluează incert. Printre actele de rebeliune care coroborează teza dată se numără, fără îndoială, aruncarea roșiei în capul unui veteran de război, acțiune ce trece nepedepsită. Victima, care a mai constatat ireverențe și în alte rânduri, caută dreptate și clamează că faptele ar putea deveni contagioase, repetitive, și se confruntă cu indiferența celorlalți. Toate în condițiile în care însuși micul Iulian, cu un an în urmă, s-a dovedit respectuos față de bătrân, la care a fost chemat să facă ordine prin apartament.În Iulian se operează timid o schimbare, generatoare de contradicții interioare, de neclarități, care va căpăta proporții mai ample pe măsură ce descoperă posturi de radio internaționale, care transmit emisiuni critice, nonviolente, la adresa sistemului. Nedumerirea lui capătă proporțiipe măsură ce îi surprinde pe maturi strecurând remarci dezaprobatoare privind conducerea.

Cu toate acestea, semnele de relaxare a cenzurii se averează infime în raport cu forța lor opresivă, modelatoare generală. Concludentă pentru a descrie starea unanimă de disperare ce domină pe toată durata epocii este scena în care Iulian se vede învinuit că ar fi stabilit un acord cu un băiat nesupus să râdă în timp ce el încerca sărecite poezia consacrată mamei, ca să aibă o justificare pentru faptul că nu s-ar fi pregătit îndeajuns pentru sărbătoare. Copilul trece prin tribulații teribile atât pe duata șederii mute, descumpănite, pe scenă, cât mai ales în clipa când sunt luați la întrebări ambii, căutându-li-se o pedeapsă. Pus în fața dublei alternative fie de a mărturisi că nu a trișat și că doar nu a fost în stare să își depășească neliniștea, fie de a recunoaște că ar fi existat o înțelegere, el alege a doua variantă, de teama bătăii groaznice pe care ar fi încasat-o de la colegul său mai mare. Ca rezultat, nu întârzie să fie admonestat dur, fiind pus în aceeași oală, fără ezitări, cu tulburătorul ordinii, fără a i se lua în considerare trecutul de elev model. Decelăm aici o consecință nefastă a comandamentului ideologiei despre egalitatea tuturor indivizilor, aplicat într-un mod traumatizant. Ceea ce transpare însă și mai evident este lipsa de considerație pentru esență, care se manifestă prin judecarea rapidă, superficială, a datelor, din partea oficialităților, și prin lașitatea de a spune lucrurilor pe nume ce vine din partea reprezentantului supușilor, Iulian, în circumstanțele în care sistemul nu prevede rezolvarea unor cazuri neadmițând aprecierile în termeni radicali și descurajează vehement veracitatea.

O consecință mai importantă însă a acțiunilor date este că în copil s-a operat o evoluție psihologică la nivel subliminalcare îl împiedică să își manifeste personalitatea autentică. Partidul Unic descurajează expresia genuină a emoțiilor, impulsurilor și impune niște oameni denaturați, pervertiți. Fapt care, într-un fel, îi dedublează, le creează o conștiință schizoidă, după cum afirmă criticul A. Țurcanu în Cartea din mâna lui Hamlet.[2]

Un stigmat similar al interdicției planează și asupra libertăților lingvistice, româna și caracterele latine fiind prohibite în favoarea celor rusești, la care recurg scriitorii poporului spre a exalta politica partidului. Iulian este înconjurat în permanență de texte teziste, leniniste, care îl asaltează fie prin filiera cărților din programele școlare, fie prin tipăririle ziarelor și revistelor, fie prin discursurile crainicilor de la radio și televiziune. Singura lui evaziune din parametrii anchilozanți ai  dogmei oreprezintă lectura romanelor SF.

Revenind la constatarea că atmosfera ce domnește în paginile din Înainte să moară Brejnev este crepusculară, descriind un aparent declin al opresiunii ce ar facilita puțin libertățile, trebuie să punctăm că Iulian nutrește un sentiment crescând de încordare, de neîncredere în ziua de mâine. Perspectiva morții lui Brejnev, „Fratele cel Mare care își plimbă privirea circumspect peste toată populația din URSS, îi induce o stare de angoasă. Căci ideea că „atotputernicul” președinte ar fi capabil să piară vine, în ochii lui inocenți, în contradicție cu stipulările despre măreția națiunii sovietice. Nici remarcile liniștitoare ale mamei despre perisabilitatea ființei umane, nu au efectul scontat, semn că îndoctrinările timpurii l-au influențat nefast. Experiența candidă a copilăriei îi este alterată de pecetea unui regim totalitar, care se insinuează în intimitatea oamenilor.

În linii mari, destinul lui Iulian din Înainte să moară Brejnevse poate raporta la soarta altor personaje din utopii negre. El este subiectul variatelor practici abuzive de care se face uz în țările în care se impune permptoriu un cod antiuman de legi. Cărțile copilăriei, cu mici excepții, îl programează să gândească după un calapod care impietează asupra adevărului și pune accentul pe colectivitatea manevrabilă în detrimentul individualităților oprimate. Numai că, dată fiind frăgezimea vârstei, Iulian receptează la nivel profund, visceral, încărcătura propagandistică, de tarele căreia încearcă să se elibereze și la maturitate, scrisul fiind, pentru autor, un act de defulare și de cunoaștere.

2.Lastocika din Grădina de sticlă de Tatiana Țâbuleac

GRĂDINA DE STICLĂ de Tatiana Țîbuleac

Romanul a văzut lumina tiparului în 2018, la editura Cartier. Exegeții i-au remarcat la unison duritatea prin care se zugrăvesc evenimentele, faptul că „reconstituie arheologic un peisaj în descompunere”[3]și caracterizat de compromiterea valorilor.

Lastocika, personajul exponențial al cărții, trece printr-o copilărie ce stă sub semnul supliciului. Primul sentiment cu care se confruntă, încă de la naștere, este indiferența funciară pe care i-o demonstrează părinții abandonând-o într-un orfelinat. Ea nu reușește să își formeze iluzii puerile despre necunoscutul existenței, deoarece „Experiența umilinței și a abuzului este prima inițiere a Lastocikăi, prin care fata însușește lecția răutății și a cruzimii acestei lumi.”[4] Constatăm o discrepanță sensibilă dintre promisiunile melioriste vehiculate de ideologie și dezastrul pe care îl realizează. Această atitudine de indolență își extinde aria de acțiune, devenind o trăsătură proprie tuturor ființelor omenești și luând, concomitent sau progresiv, forma neputinței și a poltroniei, pe măsură ce este descurajată impunerea individualității. Astfel, de exemplu, nimeni nu îndrăznește să demascheze lubricitățile profesorului de educație fizică, Lastocika nu încearcă să tragă la răspundere pe violatorul său, la fel cum nu are nici curajul, nici puterea de a împiedica omorul ariciului de către băieții blocului; nimeni din maturi nu dă dovadă de prezență de spirit când lui Pavlik i se scoate un ochi și nu îl duc la medic la timp, ca să își poată recupera vederea. Supunerea ca singura cale de supraviețuire este o deviză de care se conduce societatea sau pe care o sugerează în manieră implicită sau chiar explicită :„Dacă te bate, rabdă. Dacă nu te hrănește, rabdă. Dacă nu mai poți răbda, plângi pe ascuns.”, o îndeamnă directoarea orfelinatului pe Lastocikapregătind-o de înfiere.

Ajunsă în mâinile Tamarei Pavlovna, copila trebuie să adune sticle spre a satisface firea hulpavă a mamei pe care tocmai a dobândit-o. Colectarea sticlelor prin cartiere abjecte și promiscue este unica modalitate viabilă de a agonisi mai mulți bani, în contextul în care mecanismul legislativ reprobă cu vehemență tentativele de a ieși din normele restrictive ale egalității.Promisiunile oficiale de prosperitate ratează în satisfacerea unanimă a ambițiilor și nu oferă mijloace alternative, integre, de a remedia situația.

Regimul falimentează și în planul asigurării unui comportament decent al cetățenilor, care recurg adeseala privilegiul forței: Lastocika suportă pedepse verbale, corporale, când deviază de la regulile impuse de T. Pavlovna, iar profesorul de educație fizică, încălcând flagrant deontologia, molestează fetele ani la rând și nimeni nu se revoltă, cu toate că sunt la curent. Astfel se creează o suită de experiențe șocante pentru niște ochi neștiutori și o sensibilitate fragedă, pe când se punea accentul cu pe fastuozitatea înrolării în rândurile octombreilor, pionierilor, afișând o stare generală factice de fericire demnă și ignorând tragismul destinelor izolate.

Un episod edificator pentru copilăria micuței Lastocikaîl constituie încercarea plină de bunăvoință a Polcovnicului de a oferi semințe miraculoase copiilor, din care crește orice năzuiești. Situația capătă o turnură dezagreabilă odată ce naivul Pavlik află deprimat că nu a primit ochiul râvnit, devenind obiectul de batjocură a majorității copiilor. Iluzia este spulberată fără menajamente de Volodâmâr, care rostește replica lui obișnuită: „miciună, iar cuvântul lui a fost ca un pumn”. Anume acest personaj răutăcios demaschează latura hâdă a realității. El stă în calea formării prin intermediul fanteziei a unui univers care conferă farmec copilăriei. Utopia nu este posibilă, astfel, nici prin intermediul poveștii, care, risipită, lasă locul dezolării și brutalității. Adică nu există nicio cale de izbăvire dacă te încrezi în miturile găunoase care circulă prin colectivitate, a căror puerilitate Lastocika, fiind mai răsărită, o aduce la suprafață, cu riscul de a devenimarginalizată, cum se întâmplă în relatarea despre „creta fermecată” a Gretei : „, spuse ea înecându-se. Au crezut-o toate, toate. Nu la grădiniță, la școală eram! Unele aveau și câte zece, doisprezece ani și, oricum, legănau din cap, se minunau. (…) E din povestea lui Gianni Rotari, le-am spus mai mult în glumă, nici măcar numind-o proastă, cum ar fi meritat. Mi-au întors toate spatele ca unui dușman. De atunci nu am mai avut loc printre ele. Devenisem un fel de Volodâmâr. ”
De aceea, ca o ultimă speranță,fetița decide să se replieze în ea însăși și își compune, într-o primă fază, un spațiu ocrotitor format din culori, care se pretează mai puțin înșelăciunii decât lexemul, unealta preferată de manipulare a puterii sovietice. „Cioburile de sticlă adunate într-un caleidoscop, pe care-l poartă Lastocika cu ea, reprezintă simbolic încercările copilei de a găsi puterea de a visa, impulsul de-ași imagina, de-a construi din propriile ruine o lume imaginară. Visul și iluzia, simulacrul compensează o lume debusolată axiologic.”[5], spune criticul N. Corcinschi.
Într-o fază secundă însă, în perioada de creștere și până la atingerea stadiului de femeie, Lastocika descoperă magia verbului și purcede la un exercițiu de exorcizare a tarelor psihologice dobândite în trecut, cu toate că nu mânuiește româna cu ușurință, victimă a discursurilor care stipulau supremația rusei. Dragostea față de limba neamului, față de care se arată reticentă inițial, este stimulatăde contactul cu poezia lui Stănescu și a Leonidei Lari:„Nu am înțeles toate cuvintele, însă unele mi-au plăcut. „Dulcele foc”, am auzit într-un vers și am încercat să traduc rusește.Сладкий огонь” nu mi s-a părut la fel de frumos. Pentru prima dată, limba moldovenească mi s-a părut mai bogată decât rusa, iar asta mi-a adus o bucurie neașteptată.” În contexul dat, actul de a scrie un roman dobândește, cufinalitatea de a trasa, la un nivel superior, liniile unui tărâm virtual reconfortant, și valoarecurativă, acreditată din punct de vedere moral-axiologic, prin care se încearcă, utilizând aceleași unelte prin care s-a produs înstrăinarea, restabilirea identității deturnate, compromise de o ideologie odioasă, ceea ce înseamnă a scotoci prin amintirile unei copilării crunte:
„Sunt pe lume astfel de oameni care, dacă nu povestesc, nu au cum să trăiască. Pentru ei, pentru acești oameni, mereu frumoși și adeseori nebuni, viața trebuie să fie o poveste. Pentru că, doar acolo, între coastele ei moi și fermecate, se împacă ei cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările, pentru că știu. Știu că o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate. O poveste-chiar și cea mai scurtă, chiar și cea mai tristă – are mereu grijă să facă dreptate.”

Woldemar din romanul omonim de Oleg Serebrean

Похожее изображение

Romanul Woldemar(Cartier, 2018) relatează copilăria a unui băiețel rememorată din perspectiva adultului. Distingem, în linii mari, asistând la această anamneză, însemnele societăților distopice care au ca punct de plecare perioada istoricăa Basarabiei sovietice: reprimarea drepturilor lingvistice ale minorităților, mascarea adevărului,nerespectarea identității naționale românești.

În primul rând, discursul este echivalentul, metaforic spus, unei sesiuni de hipnoză, în care se tentează defularea tarelor obținute în faza precoce a vieții,recurgându-se la retrospectivă. Pentru mai multă precizie, naratorul proclamă că se orientează după teoria lui Vâgotsky despre cristalizarea personalității în jurul vârstei de 7 ani, moment care se impune ca centrul cronologic al acțiunii. Fragmentul ce urmează aruncă o lumină asupra finalității intrinseci a scrierii, punctând faptul că personajul, crescut în sânul unui stat antiutopic, are o criză a personalității, iscată, în mare parte, de conflictul continuudintre impulsurile intime și constrângerile guvernării, dintre făgduielile himerice conținute înimperativele dogmei și implicațiile lor devastatoare:

„Nu știu cui anume i-am făcut promisiunea asta. În orice caz, anume în noaptea cu pricina mi-a venit ideea să scriu despre această geneză a diferenței. Cred că eram deja perfect conștient că originea ei e în ceea ce Vâgotsky numea „criza de la șapte ani”. Toate drumurile în căutările mele anterioare mă duceau anume într-acolo, spre vârsta când mi s-a turnat și solidificat interiorul pentru totdeauna. ” Mărturiile bunicii coroborează teza precedentă: „Te-ai schimbat mult în primul an de școală. Cred că exact atunci ai trecut prin cele mai rapide și mai puternice modificări interioare.”

Abandonat de mamă, adoptat de sora ei la 6 ani, etapă până la care a fost crescut de bunici, Woldemar este un copil cu sensibilitatea ascuțită, plin de compasiune,avid de cunoaștere. Curiozitatea îi prilejuiește însă stăriconflictuale. Influențat de bunici cu educația solidă, formați în perioada interbelică, băiețașul rămâne nedumerit când se confruntă cu „adevărurile” aprobate oficial.Conștientizează treptat că este înconjurat de un mediu refractar corectitudinii goseologice și eticii, care favorizează lașitatea, ipocrizia în detrimentul verticalității și sincerității:„Primeam cu circumspecție informațiile învățătoarei, dar mă feream să intervin în discuții. Știam de pe atunci că pentru a supraviețui în lumea asta, trebuie să faci tot felul de compromisuri lugubre cu propria conștiință.”

Fire melancolică, Woldemar purcede la clădirea unui univers interior, feeric, populat de personaje fantastice. Își creează propria utopie ca răspuns la nedreptatea din jur, ca săîși dea frâu liber emoțiilor pe care nu este lăsat să le exprime plenipotențiar. Este bătutanimalic de mama Liliana, care, pedepsindu-l cu atâta asprime, îl pregătește să supraviețuiască într-un cadru ostil prin excelență.Adversitatea din jur îl constrângesă se afle în căutarea echilibrului, a fericirii: „Mi se părea o scăpare imposibilă că elenii nu aveau un zeu al fericirii, așa că m-am grăbit să ocup locul vacant, devenind un nemuritor, o zeitate importantă, frumoasă și veșnic tânără.” Cărțile pe care le citește cu fervoare îi alimentează fantezia cu suficient material ca să își făurească o existență paralelă.

Pe fundalul istoric al Basarabiei sovietice postbelice,Woldemar, la sfatul adulților, își ascunde veritabila origine etnică, pretinzând că este ucrainian, nu neamț. Și nu fără justificare, deoarece a aparține germanității constituie o anatemă, iar bunica îl pune în gardă relatându-i cum armata roșie eradica atroce fugitivii „incamici” de vârstă fragedă care voiau să se salveze prin păduri, deplasându-se în „cete semisălbăticite”.

Toate aceste întâmplări traumatizante își lasă amprenta pe adultul Woldemar. El speră să confere un sens vieții lui doar „așteptând trecutul”, așa cum îl povățuiește șarpele în scena ultimă, tot închipuită. Rezultatul este deci retrospectiva lungă pe care o desfășoară, evitând însă orice i-ar putea reîmprospăta direct memoria, de teamă să nu spulbere iluzia frumuseții care învăluie unele amintiri:„Știu că majoritatea oamenilor tind să revină în locurile de care s-au atașat, cu care au niște legături emoționale puternice, mie însă mi-a fost dintotdeauna frică de reîntâlnirile cu ele. Revederea lor mă rănește prea dureros, pentru că sunt altfel decât atunci când m-am legat de ele, pentru că nici eu, cel de altcândva, nu mai exist, cum nu mai sunt oamenii care mi-au fost alături în împrejurările de atunci.” El are conștiința că limitele universului pe care și l-a creat prin mijlocirea fanteziei ar fi transgresate de aspectul frust, schimbat, al realității. De altfel, se accede la esență doar orientându-te spre interior, spre prăpastiadin tine însuți, acolo unde îl îndreaptă să privească, nietzschean, șarpele:„Ceea ce ești e doar în interiorul tău, nu e niciodată la suprafață. Privește-te adânc în tine dacă vrei să afli ce ești cu adevărat.” Ceea ce prezintă riscuri, fără îndoială, lucru despre care ne avertizează motto-ul romanului peluat din filozoful voinței de putere:„Dacă te uiți prea îndelung în abis, abisul se uită în tine însuți”.El nu parvine totușisă facă ordine în rememorările unei copilării nefericite, derulate, preponderent, în circumstanțe opresive atât de ordin familial, cât și istorico-politic.

În calitate de remarci totalizante, adăugăm că Woldemar se insinuează ca un roman ce aduce în prim plan trăirile unui copil de pe vremea sovietică, de aceea parametrii empirici, care țin negreșit de manifestările totalitare, obtuze, nivelatoare, ale sistemului politic sunt aproape identici cu cei din celelalte două titluri analizate, Înainte să moară Brejnev și Grădina de sticlă. Maniera particulară în care personajele reacționează diferă însă, deși nota lor comună rezidă, dacă vorbim mai cu seamă de Woldemar și Lastocika, în refugierea într-un mediu inventat, protector, în timp ce exteriorul, fastidios, nu dă reveria somptuos făgăduită, ci numai un erzaț incongruent, fals.

Bibliografie

  1. Ciocan, Iulian, Înainte să moară Brejnev, editura Polirom, Iași 2007;
  2. Țâbuleac, Tatiana, Grădina de sticlă, ed. Cartier, Chișinău, 2018;
  3. Serebrean, Oleg, Woldemar, ed. Cartier, Chișinău, 2018;
  4. Țurcanu Andrei, Corcinschi Nina, Cartea din mâna lui Hamlet, editura Cartier, Chișinău 2016;
  5. https://taaleex.com/2018/12/21/voua-cine-va-netezeste-sfarsitul-tatiana-tibuleac-gradina-de-sticla/;
  6. https://revistavatra.org/2018/08/16/nina-corcinschi-spectrele-gradinii-de-sticla/.