PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie – 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII ( 31)

Paul Goma

( Urmare)

ASTFEL VOM VEDEA CINE, CUI, CÂT MAI DATOREAZĂ.

II.
Se leagă de materia eseului de faţă mai ales prin implicaţiile de istorie, de adevăr istoric.
Dacă va fi impusă şi românilor obligativitatea învăţării „materiei Holocaust” – ca şi în cazul semnării tratatelor cu Ucraina şi cu Rusia -cine ştie câte decenii, secole de-acum încolo românii nu vor mai putea deschide gura pentru a rosti şi adevărul românilor: cel despre teroarea de decenii exercitată asupra noastră de evreii bolşevico-sionişti;
Dacă va fi impusă românilor obligativitatea învăţării în şcoli istoria-morala pătimirilor evreilor, să fie impusă şi în Israel învăţarea în şcoli istoria-morala pătimirilor ne-evreilor, victime ale ideologilor şi ale komisarilor evrei în URSS şi în ţările căzute în robia bolşevică.

III.

Se mai leagă prin ceea ce se cheamă: ţinere-de-minte.
Compatrioţii noştri au alcătuit de totdeauna o comunitate fără hârtii. Ce va fi fost întâi: hârtia (ca suport al memoriei) sau memoria care, fără suportul hârtiei, nimica nu este ea? – fiindcă intervine uitarea.
Uitarea: adevăratul exil – asta tot de la evrei o ştiu.
Neimplicarea – adevărata Siberie a spiritului! în urmă cu 3-4 ani, în „replică” la afirmaţiile evreilor: românii sunt vinovaţi pentru martirizarea evreilor în timpul celui de al doilea război mondial, un „director de conştiinţe” – pe nume Alex Ştefănescu, notoriu lingău ceauşist, acum lingău generalist – a răspuns ca un elev puturos şi binişor arierat:
«Eu nu mă simt deloc vinovat, fiindcă (sublinierile mele), nu eram născut în acel moment».
Uitase, util, că el însuşi, ca istoric literar, sărise în apărarea lui Eminescu – deşi nici „în acel moment” (al naşterii poetului şi jurnalistului Eminescu) nu era născut. Desigur, Norman Manea (de la el pornise discuţia) nu este chiar-chiar Eminescu – însă nu era vorba despre vinovăţie, ci despre asumarea istoriei comunităţii tale, atât cu cele bune cât şi cu cele mai puţin bune. Obişnuinţă care, înainte de 1944, se învăţa din întâiele clase ale şcolii primare ca: „Drepturile omului şi ale cetăţeanului”. Este foarte adevărat: holocaustologii ţin cu orice preţ ca noi, românii, să ne simţim – să fim, pe vecie – vinovaţi şi să plătim în argint sunător „vinovăţia” noastră – dar fără a sufla o vorbă despre „vinovăţia” lor faţă de comunitatea noastră.
După jumătate de secol de comunism, în care ni s-a interzis ţinerea-de-minte, să acceptăm acum autoamnezierea, pentru că o bandă de sionisto-securişti-bolşevici ne culpabilizează cu”Holocaustul românesc care a dat 400.000 victime?””
Avem hârtii şi ţinere-de-minte: acest „Holocaust-400.000” este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»). Este suficient să scoatem hârtiile, să le punem pe masă – şi să deschidem gura, să rostim adevărul!
Fiindcă cine tace adevărul este şi el un mincinos;
Cine tace adevărul despre sine şi despre comunitatea sa este un sinucigaş; şi unul din ucigaşii neamului său.

IV
Negaţionism : un alt termen idiot; negaţionist – un alt scuipat al holocaustologilor dobitoci.

20 iunie 2008
Cine sunt negaţioniştii?

Abia acum, privind o rememorare televizuală a masacrului de la Oradour-sur-Glane (10 iunie 1944, victime ale germanilor ocupanţi: peste 600 de civili, printre care femei, copii, refugiaţi din Mosela şi din Alsacia), am reuşit să pun un cuvânt pe golul care mă chinuie de peste un deceniu, de când am început a scrie despre Basarabia şi Evreii. Un cuvânt care plutea în aer, însă nu putusem să-l rostesc/scriu dintr-un motiv… la îndemână: acel cuvânt era folosit de călăi împotriva noastră, victime, iar victima de mine nu găsise cu cale să li-l întoarcă, fiindcă prea ar fi semănat cu vulgara, dar cât de adevărata: «Ba a mă-tii!»:
Când, în Săptămâna Roşie reproduceam documente care dovedeau că evreii din Basarabia şi din Bucovina de Nord comiseseră violenţe, umiliri publice, sechestrări, asasinate împotriva militarilor şi a civililor care se refugiau din Teritoriile Cedate Rusiei, începînd din 28 iunie 1940, mă rezumam la cuvinte ce denumeau acţiuni: huiduieli, insulte, ciomăgeli, bătaie cu pietre, „botezare” cu conţinutul oalelor de noapte păstrate în vederea „întâmpinarii”, linşaj, împuşcare, luare de prizonieri (dintre militari, într-un război care nu exista) – Holocausto-logii îmi. replicau, indignaţi, ultragiaţi :
„Negaţionistule!”- deşi, pentru orice normal-alfabetizat, era limpede: nu negasem nimic, ci afirmasem ceva.
„Negaţionism” face parte din arsenalul – nu de apărare, ci de atacare folosit de evreul dobitoc, lipsit de cuvinte şi care astfel încearcă să prevină replica celui din faţă, acuzat pe nedrept; lui, cretinului, îi convine această calitate-cusur a termenului: îl scuteşte de argumentare, în 63 de ani de la sfârşitul războiului devenite sentinţe-condam-nări fără drept de recurs (iar cine le contestă este. un antisemit şi un negaţionist!).
Ceea ce făcusem, la urma urmelor reportericeşte, descriptiv, stăruind la anume momente-evenimente. Tot descriptiv, reportericeşte citasem din documente (fireşte, ale Serviciului Secret al Armatei Române, nu „pentru a păstra dreapta măsură” între acestea şi acelea răs-ştiutele de 63 ani ale Serviciului Secret al Armatei Roşii, cum îmi recomandaseră R. Ioanid, Shafir, Laszlo, Al. Florian, Pecican şi alţi colegi binevoitori.); tot rezemîndu-mă pe documente vorbisem despre fazele următoare petrecute în Basarabia şi în Bucovina de Nord – până la 22 iunie 1941: un întreg an de teroare crâncenă, nemaicunoscută pe aceste pământuri aflate în calea tuturor năvălirilor şi a năvălitorilor: arestări, confiscări de cereale şi animale, deportări în masă, „procese” expeditive – ca al elevilor de la Şcoala Pedagogică (fosta Normala, unde învăţase tata) din Orhei, dintre care mulţi au fost executaţi (ancheta fiind condusă de Goldenberg, şeful NKVD-ului Orhei, anchetator şi al tatei şi tot atunci, în ianuarie-februarie 1941).
După logica evreilor vinovaţi de crime grele, noi, victimele lor, supravieţuitori, martori ai barbariilor lor, chiar dacă ne rezemasem pe documente (ale Armatei Române, nu ale Dimpotrivei Roşii), comisesem. Ce comisesem?

Răspunsul-explicaţie al holocaustologilor reiese din cuvântul cretin aruncat-scuipat, acuzator-executor: «Negaţionistule!»
Obişnuiţi a accepta, din partea noastră, cu capul plecat, în tăcere, orice acuzaţie, oricât de nedreaptă, de exagerată, de aiuritoare nu le-a dat prin minte că. ei înşişi, la un moment dat victime, vorbind-scriind despre calvarul lor, ar fi fost contrazişi de martirizatorii lor, ba chiar trataţi de negaţionişti. Tactica lor ticăloasă de a preveni-contesta orice contestaţie a mărturiilor contrarii intereselor lor (doar ei sunt inventatorii „războiului nuclear preventiv”!) a făcut ca doar la eruc-tarea celor două cuvinte magice – în fapt blesteme tradiţionale: „Antisemit!” şi „Negaţionist!”, noi, victime ale lor (ei, da, evreii nu au fost totdeauna victime, ci adesea călăi) să fim paralizaţi, neutralizaţi, muţi, pentru a nu se auzi în jur, rostit tare, limpede, adevărul-adevărat, adevărul istoric al unui întreg secol, al douăzecilea.
În tentativele repetate de a angaja un necesar dialog cu evreii, după ce eu veneam cu argumente uşor de contestat – uşor din partea lor, care cu un simplu: «Nu-i adevărat!» mă trimiteau la colţ – nici nu-mi trecea prin minte să răspund la răstelile lor komisaro-imperialiste (ruseşti.) tot cu: «Nu-i adevărat!» – părîndu-mi-se o „replică” imbecilă, mecanică, de troglodit, de beţiv; să nu rămân doar la atâta, ci, riscînd să intru în troaca logicii lor, să le azvârl în obraz (presupunînd că aveau aşa ceva) acuzaţia cu care ei mă copleşiseră, îmi închiseseră gura, mă condamnaseră şi chiar mă executaseră, ca pe un criminal dovedit a fi mâncat evrei cruzi, de preferinţă copilaşi:
„Negaţioniştilor!»
Fiindcă negaţioniştii sunt ei, nu eu (dealtfel Oişteanu, chiar spusese : deşi Goma nu neagă Holocaustul, el este antisemit!, iar fiul Marelui Tudor Vianu, auzind prin somn această sentinţă, o repetă, o repetă – ca o placă stricată, vorba Monicăi Lovinescu despre mine).
Să se pună de acord holocaustologii; unii mă absolvă de păcatul „antisemitismului”, însă au găsit altceva (cum să scap de „justiţia” lor strâmbă?) : cică aş fi vinovat de. negaţionism!
În ce constă negaţionismul cu care atac în mod mârşav totalitatea comunităţii evreieşti? Nu contează, negaţionismul se asortează – unde mai pui ca rimează! – cu antisemitismul [şi ce dacă a critica politica rasistă, apartheidistă a Israelului nu are legătură cu antisemitismul – are cu postul de ambasador UNESCO dăruit de Taubman. antisemitului Manolescu!]! Sunt piese din uniforma holocaustologului militanto-recuperaţionist. Şi fac-bine pungii fără fund a recuperaţionismului planetar – nu s-a înţeles?, cum aşa: sub termenul recuperare, evreii, zapcii în suflet şi-n simţiri, îi trimit în faţă pe holocaustologi, ei să se mânjească în campania de re-jefuire re-activată – nu întâmplător după căderea Zidului Berlinului – pentru a lua şi pielea de pe noi, nu doar zdrenţele odinioară numite: îmbrăcăminte. Ei, evreii neagă adevăruri orbitoare, nu eu, care. îi tot invit, naiv, prosteşte la dialog.
Dintre ei inventivul Shafir (care a recunoscut, în scris: nu citise cartea condamnată: Săptămâna Roşie) m-a acuzat, primul de „negaţionism”. deflectiv?, deflectant?. Or goi-ul care sunt nu avusese prezenţa de spirit să i-o întoarcă:
«Ba tu eşti negaţionist, măgarule, care mă acuzi pe mine de… negaţionism!»
În eternul şi imposibilul dialog (sic), evreii folosesc drept căluşuri de băgat în gura celui din faţă, presupus contestatar al termenilor falşi, neadevăraţi, cuvinte rău, incorect folosite, dar cât de folositoare lor în campaniile de acuzare, culpabilizare şi. recuperaţionare (vorbesc de bani, desigur, de ce altceva să vorbesc?):
– antisemit(ism) – termen trebuind să comunice că eu, desemnatul cu degetul şi cu stropii elocinţei (!) am o atitudine batjocoritoare, insultantă faţă de un semit.
Care semit?, vorba rusului. Dar niciunul dintre holocaustologii care mă antisemitizaseră: R. Ioanid, Oişteanu, Shafir, Katz, Reichman, Paruit, M.D. Gheorghiu, Ancel – să nu fie uitat Wiesel – nu este semit, toţi aceştia provin din aria înglobată de Rusia (care ocupa atunci şi Ţările Baltice şi Polonia), unde evreii au fost/sunt/vor fi de origine kazară, deci turkă, strămoşii lor trecuseră la mozaism, neavînd nici un strop de sânge semit – spre deosebire de. palestinieni, unicii semiţi din Ţara Sfântă…
În care caz cum rămâne „antisemitismul” folosit până la urzeală de holocaustologi, împroşcîndu-i pe contradictori? Ei, ne-semiţi, doar „trecuţi”, nu născuţi (de aici zicerea: să te ferească Dumnezeu de „trecuţi”, aceştia sunt mai ca- tolicii decât ca- -tolicii, crezîndu-se datori să dea dovadă de credincioşie noii religii).
Rămâne. în stare de levitaţie, după legile fizicei şi ale bunului-simţ.
– negaţionism – termen destinat să comunice: eu, ne-evreu neg afirmaţiile (sau. negaţiile) obraznice ale holocaustologilor – ca de pildă: „Românii au masacrat 400 000 de evrei in timpul războiului”. Sunt etichetat: „negaţionist” fiindcă. neg minciunile, nu adevărurile.
Dar, atenţie: devin negaţionist chiar şi atunci când îndrăznesc să corectez cifrele astronomice cu care holocaustologii ne dau la cap: fie că afirm: «Cifra de 400 000 de evrei victime ale românilor este mult umflată», dar şi atunci când – nu eu, primul, ci un alt goi: l’Abbe Pierre – o corecteză, avansînd alta, adevărată, oricum, mai aproape de adevăr. Un astfel de „negaţionist” ar putea fi arătat cu degetul ca, să zicem: „corec[ta]ţionist (!)”.
[Anul trecut, după moartea Abatelui Pierre, un jurnalist de la NouvelObs, Caviglioli comitea imprudenţa de a cita un fragment din scrisoarea produsă în procesul lui Garaudy :
„A fost normal ca, după război să cedem exagerărilor”.(apoi introduce – vorbesc tot de Caviglioli – fraza următoare astfel: „Şi adaugă [Abatele Pierre], într-o lugubră lapalissadă”): „La Auschwitz a fost scris pe o placă: patru milioane de morţi. Fiindcă astăzi a fost corijată la un milion, înseamnă că cifra de patru milioane a fost exagerată” (subl mea).
De unde concluzia, strâmbă: în ochii holocaustologilor, chiar persoana care citează… inscripţia de pe o placă, de la Auschwitz, nefiind el autorul corectării, comite o crimă gravă: „negaţionism corector al neadevărului”. Fiindcă aşa cum exista un adevăr-de-clasă în bolşevism, există un adevăr-de-rasă în holocaustism.
În legătură cu „derogările”, nu doar de la adevăr, ci şi de la cronologie practicate de evrei, în scop de supravieţuire (Hanna Arendt o spune, întru justificarea, amnistierea tuturor faptelor abominabile ale Poporului Ales), i-am mai arătat cu degetul pe Ilia Ehrenburg şi pe Vassili Grossman numindu-i descronologizatori. Aceştia, într-o carte de pură propagandă apărînd nu doar cauza minoritarilor evrei, ci mai ales cauza majoritarilor ruşi (ah, dorinţa arzătoare de a aparţine altei comunităţi: rusească, ungurească!), intervertiseră cauza şi efectul, afirmînd, de pildă, că. „severitatea cu care autorităţile sovietice” (sic) îi trataseră, în 1940 pe românii basarabeni şi bucovineni proaspăt ocupaţi, se explică prin răzbunare (răzbunare justificată când este practicată de evrei, prin tradiţie, însă negată, interzisă celor din faţă, goi-ilor) pentru masacrele la care urmau sa se dedea românii în. hăt, departe în timp, în iulie 1941, după retragerea sovieticilor din teritoriile Ocupate! Această neruşinare în minciună se explică: evreii nu dialoghează, ci monologhează – şi dictează (obişnuinţă căpătată în Kazaria, apoi în Rusia, apoi de la 1917 în URSS, unde au fost prepon¬derent politruci, siniştrii komisari (dealtfel unii şi-au luat acest nume: există o sportiva americană: Komisarz, de unde se înţelege că tatăl sau bunicul exercita această nobilă ocupaţiune în Polonia ocupată de bolşevici), mai ales în sectoarele represiune şi propagandă). Ei declară, din 1948: «Israelul nu va ceda niciodată şantajului terorist». Prin „şantaj” ei înţeleg tocmai dialogul, iar prin „terorişti” doar ne-evreii de după 1948 (de 60 ani!), fiindcă înainte ei erau numiţi terorişti de către mandatarii Palestinei; sub denumirea de „patriotism evreiesc” practicau ei (Begin, Shamir) fără scrupule terorismul pur şi dur împotriva britanicilor, a arabilor, a creştinilor, iar după acea dată au instituit: terorismul-de-stat-şi-de-partid israelian, prezentat ca „drept la autoapărare” (se autoapără de. palestinienii ocupaţi).
Strategii Ehrenburg, Grossman, străluciţi precauţionişti ai autoapărării au intervertit evenimentele, pentru ca la o adică să nu fie traşi la răspundere adevăraţii agresori în Teritoriile Cedate: evreii, fiindcă, minţeau ei., era război! Nu era nici un război, atunci, între iunie 1940 şi 22 iunie 1941! Abia după un an de zile de la Ocuparea şi Terorizarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord a fost declarat războiul. Deci pe timp de ne-război ocupanţii terorişti bolşevici, în fruntea lor: evreii, care credeau în continuare că acel pământ va fi, după promisiunea lui Stalin viitoarea patrie a lor, trecuseră urgent la amenajarea terenului, operaţiune numită curăţenie etnică.
Adevărul fiind ca toate acţiunile lor dintre 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, avînd loc pe timp de pace sunt, nu crime de război -care multe porcării şterg ele – ci crime împotriva omenirii, acestea: imprescriptibile.
Aşadar cine sunt negaţioniştii?
Ei, holocaustologii, cei care acuză pe ne-evrei de „antisemitism” şi de „negaţionism”!
«Cine să ne judece pe noi? Pe noi, să ne judece? Unde: la… Nurnbergul II, fascist?»

în ianuarie 2002 pe canalul de televiziune francez Paris Premiere a avut loc o dezbatere (încă una!) în jurul Cărţii negre a comunis¬mului, în prezenţa coordonatorului volumului Stephane Courtois. Participa şi un tânăr extrem de politicos, corect îmbrăcat, cu cravată; vorbea cu glas scăzut. S-a prezentat:
«Nu sânt scriitor, nici istoric, nici politolog (?). – însă cum n-am mai putut suporta calomniile din cartea. (din bărbie l-a arătat pe Courtois), am scris eu, adevărul.» – a arătat altă carte.
Continuînd a vorbi calm, abia audibil, încă-tânărul politicos a explicat ce îl determinase să scrie: Calomniile din. aşa-zisa Carte neagră a comunismului în privinţa numărului astronomic al aşa-ziselor victime ale comunismului, apoi afirmaţia potrivit căreia aşa-zisa contribuţie a evreilor la aşa-zisa teroare bolşevică, atât din URSS, cât şi din ţările din Estul Europei. Odată formulate reproşurile, a tras concluzia:
«Aşa-zisa Carte neagră a comunismului este un Protocol al Sionului [corect: Protocoalele, fals operat de agenţii Ohranei, la Paris, prin unul, Golovinski, pentru a avea şi mai multe motive de pogrom -nota mea, P.G.], iar autorii ei nişte antisemiţi!»
Mi-a sunat cunoscut-neplăcut sigla verbală „aşa-zis”: indica prezenţa la cuvânt a tovarăşului nostru de nădejde procuror-de-la-procuratura-statului (!) şi a nemuritoarei sale tovarăşe de viaţă (şi de procuratură-a-statului): limba de lemn transmisă genetic urmaşilor urmaşilor urmaşilor – dacă au fost crescuţi în aceeaşi atmosferă verbală.
S-a angajat, totuşi, un fel de dialog. La un moment dat Courtois l-a întrebat pe ce se reazemă în contestările sale. Junele politicos – şi cu cravată – i-a răspuns, senin:
«Mi-au povestit mie părinţii. Ei au citit întâi şi m-au asigurat: tot ce se scrie, aici, despre comunişti în general, despre cei polonezi în special este o imensă minciună. Cât despre evrei… Tot ce se spune, aici, despre evrei este pură calomnie. Antisemită» – nu ridicase deloc tonul, vorbise otova. «Tata nu minte, el este om de drept – şi mama la
fel.»
S-a lăsat tăcerea – a rupt-o tot Fiul Drepţilor:
«Scrieţi că noi (nimeni nu-l arătase, Courtois nu-l numise şi nu scrisese în Cartea neagră aşa ceva) că noi, evreii comunişti vom fi judecaţi la un Nurnberg II.»
«Dacă naziştii au fost judecaţi şi condamnaţi în Procesul de la Nurnberg, este drept ca şi comuniştii vinovaţi de crime împotriva umanităţii să fie judecaţi», a precizat Courtois.
Şi iarăşi s-a lăsat tăcerea. Tânărul politicos îl privea pe Courtois; pe Ardisson (animatorul emisiunii); pe ceilalţi partici-panţi – surâzînd, ca şi cum copilaşii din jur spuseseră o prostioară, însă el, adultul, nu se supăra pe ei, necum să-i bruftuluiască.
În cele din urmă a deschis gura şi a spus în şoaptă, dar cu bunăvoinţă, ba chiar cu milă – o milă nesfârşită (subliniez spusele sale):
«Cine să ne judece pe noi? Pe noi, să ne judece? Unde: la… Nurnbergul II, fascist?»
Nu pot uita privirea blajină, înţelegătoare faţă de slăbiciunile vârstei mentale a celor care îi calomniaseră pe tatăl său şi pe mama sa – oameni drepţi, cum doar nişte părinţi pot fi – şi pe prietenii şi pe colegii şi pe tovarăşii din câmpul muncii procuraturii-de-stat-şi-de-partid din Polonia (aceeaşi ca în România, ca în Ungaria, ca în Cehoslovacia, ca în Bulgaria, ca în RDG – cu toatele fiice ale Nemuritoarei Gândiri Vâşinskiene), pretinzînd în mod incorect, de-a dreptul insultant (antisemit!) că şi comuniştii comiseseră crime; că şi ei ar trebui judecaţi şi condamnaţi. Nici vorbă: comuniştii – mai ales evreii comunişti – nu făcuseră aşa ceva, lor li se făcuseră tot felul de porcării, totdeauna – cine susţine contrariul este un fascist. Şi un antisemit – tot nu ridicase tonul.
În disperatul optimism al meu, nădăjduiesc din toată inima că nu vor fi excesiv de mulţi evrei ca acel fiu de Părinţi Drepţi;
Mai sper că vor fi destui care să discute calm, cumpănit, ne-isteric despre Basarabia, cheie a înţelegerii răzbunării sângeroase, criminale, a românilor pe evrei, după 22 iunie ’41 – pentru fapte -nici azi recunoscute – anterioare: începînd din 28 iunie 1940, nu mai puţin sângeroase, bestiale şi a pedepsirii acelor evrei care se puseseră în slujba duşmanilor noştri: ruşii;
Despre Basarabia cea care, dacă a ajuns ce a ajuns, astăzi: o ruină a ruinelor, un rezervor de sclavi ai celui de al treilea mileniu, un şeptel de carne albă – se datoreşte în mare măsură muncii neobosite, permanente a bolşevicilor evrei care, începînd din 27 martie 1918 şi-au sacrificat tinereţea, libertatea, viaţa pentru cauza recuperării şi „întoarcerii ei la sânul Patriei Sovietice”, pentru „intrarea în componenţa URSS”.
Paris, 2002-2004
Post-Scriptum 21 martie 2003

S-a iniţiat la Chişinău edificarea unui Memorial al Pogromului din 1903. Foarte bine: cinstită să fie memoria evreilor – eterne victime ale eternilor ruşi – ei stăpâneau atunci jumătatea orientală a Ţării Moldovei, răpită la 1812, de ei botezată : Bessarabia.
Unde anume va fi înălţat Memorialul Pogromului?
Cumva pe locul în care fusese ridicat, în 1942, Monumentul Unităţii Naţionale sau Turnul Dezrobirii, operă a arhitectului Octav Doicescu, pe o colină care domina oraşul, lângă Ghidighici, însă după doi ani, în 1944, la re-ocuparea Basarabiei, bolşevicii îl dinamitaseră, ştergîndu-l şi din amintiri?;
Realizatorul Memorialului Pogromului din 1903 să fie – ca din întâmplare – fiul (sau nepotul) celui care în 1944 a aruncat în aer Turnul Dezrobirii?

(.)
Post-Scriptum 29 iunie 2003

Cu câteva săptămâni în urmă la Bucureşti, cineva afirmase că un volum de documente privitoare şi la agresiunile evreilor în timpul evacuării din Teritoriile Cedate (28 iunie-3 iulie 1940) ar fi fost trimis la topit de către editor, Augustin Buzura,”în urma intervenţiei Federaţiei Evreilor”. Alt/cineva (Dorel Dorian) contestase: el, membru al Federaţiei Evreilor, nu avea cunoştinţă de aşa ceva.
Iată că Aldine (supliment săptămânal al României libere) din 21 iunie 2003 reproduce două pagini de gardă din vol I. (1939-1941) al cărţii Situaţia evreilor din România şi explică, sub titlul: „Renaşterea unei cărţi «topite»”povestea-cărţii:
„…În preziua lansării ei pe piaţă, cartea a fost interzisă şi dată la topit, din ordinul d-lui Augustin Buzura, directorul Fundaţiei Culturale Române. Motivul: protestul unor aşa-zişi istorici evrei, foşti profesori de marxism la ‘Ştefan Gheorghiu'” (subl. mea).
Nici chiar eu nu mersesem atât de departe cu acuzaţiile la adresa romancierului maramureşean. îmi făcusem cunoscute opiniile despre „curajul anticomunist” al lui, din 1990, şocînd lumea-bună-clujeană: I. Vartic, M. Zaciu (deşi mai apoi, în Jurnal I, 1993 acesta din urmă nu se indigna de ceea ce scria el însuşi despre „G.” sau/şi despre „Gusti”):
[- veninos din fire, îmi amintisem: în vara anului 1972, când îl recomandam (pe Buzura) editurii Gallimard pentru traducerea în franceză – pe lângă Bănulescu şi Breban – autorul, prezentat de mine ca. anticomunist, tocmai publicase pe jumătate de pagină din Steaua?, Tribuna? o închinare smerită lui Ceauşescu;
– „după rivuluţie” veninosul de mine atrăsese atenţia asupra caracterului pur securist al articolului semnat de Buzura în România literară: „Fără violenţă!” în care răzbăteau guiţaturile de moarte ale „membrilor Organului” (vorba maselor largi de victime ale Violenţei), temîndu-se de venirea ceasului răsplăţii şi cerşind. nonviolenţă;
– am zugrăvit în scris – cu cerneală de venin – (în Bonifacia) „Masa lui Gogu de la Casa Scriitorilor”. Vorbesc de Gogu Rădules-cu, dezertor din Armata Română, întors din Rusia în 1944,”pe tanc”, devenit unul din cei doi „supravieţuitori” ai întredevorării ştabilor moscoviţi – celălalt: L. Răutu. Tovarăşu’ Gogu făcea pe culturalul, îşi alcătuise o curte-de-şatră din scriitori extrem de demni şi de rezistenţi prin cultură, ba chiar excesiv de „anticomunişti”- ca Buzura, Blandiana, Rusan, Zaciu, Dinescu, Manolescu, Dimisenii, Ornea -care îl vizitau cu drag şi acasă;
– am răspândit, în scris, veninul mai multor exilaţi potrivit căruia în perioada neagră de după 1984, când în ţară erau distruse biserici, palate, case de oameni sărmani, când sindicaliştii erau internaţi la nebuni; când erau rupţi în bătăi răzvrătiţii de la Braşov, scriitorul maramureşean Buzura vizitînd Germania Federală, explica, sfătos şi nemţilor şi românilor – mai ales celor de la Europa Liberă:

(Va urma)