ANALIZĂ EXPLOZIVĂ: Victoria Rusiei și eșecul României în stânga Prutului au un singur nume: „pro-Moldova”

putin-crimeea

Dan Dungaciu*

Despre campania electorală de la Chișinău, cu rare excepții, nu s-a scris mai nimic. S-a vorbit însă abundent despre rezultate și consecințele acestora. De multe ori grăbit, cu un entuziasm de paradă, auto-justificator. Miza acestui text, din perspectiva analizelor LARICS dedicate R. Moldova în ultimii doi ani, este triplă:

  • Să evaluăm opinia prompt lansată pe piață după care „Rusia a fost învinsă la Chișinău”. În realitate, teza este bazată pe o simplificare abuzivă care suprapune eronat interesele Rusiei în stânga Prutului strict cu proiectul „pro-Rusia” și, concomitent, cu scorul politic al Partidului Socialiștilor (PSRM) și/sau a lui Igor Dodon. Complet fals.
  • Să arătăm că miza mai adâncă și mai periculoasă a Rusiei în R. Moldova nu este (doar) proiectul „pro-Rusia”, ci proiectul ideologic „pro-Moldova” – adevărata victorie rusească dincolo de Prut -, asumat astăzi explicit de PDM-ul lui Vladimir Plahotniuc și PSRM-ul lui Igor Dodon, cu toate consecințele sale strategice/geopolitice, nu doar politice.
  • Să arătăm că singura coaliție politică organică, firească, naturală, de la Chișinău este cea între Partidul Socialiștilor (Igor Dodon) și Partidul Democrat (Vladimir Plahotniuc). Dacă nu astăzi sau mâine, poimâine va deveni realitate.

Să le luăm pe rând.

Rusia a fost înfrântă la Chișinău?

A spune asta înseamnă a merge după fentă. Dacă e să comparăm scorul de acum obținut de PSRM (35 de locuri în parlament) cu cel de la alegerile din 2014, vom sesiza că atunci partidul pro-rus a lui Igor Dodon a luat 20,5%, respectiv 25 de locuri în parlament, deci mai puțin cu 10 mandate decât în 2019 (pe un sistem electoral care i-a dezavantajat în 2019 față de cel din 2014). Unde e, atunci, înfrângerea Rusiei în 2019?

Cei care vorbesc despre o prezumată înfrângere a Rusiei în R. Moldova se referă, tacit, la altceva, respectiv la comparația cu alegerile prezidențiale din 2016 în care Igor Dodon a câștigat cu 52% și a devenit președinte. În general, e riscant să compari mere cu pere, dar, chiar și așa, adică comparând alegeri prezidențiale cu alegeri parlamentare, lucrurile tot nu se leagă.

moldovandreapm_screen

Foto: un exemplu de seria de manipulări lansată în timpul alegerilor prezidențiale din 2016 împotriva candidatei Maia Sandu și difuzată pe televiziunile din trustul deţinut de General Media Grup Corp SRL, companie care îl are în calitate de fondator pe Vlad Plahotniuc.

În primul rând, victoria din 2016 a candidatului Igor Dodon – când se spune că Rusia a câștigat – a fost obținută cu sprijinul nemijlocit și indubitabil al rețelei mediatice și a infrastructurii de partid a lui Vladimir Plahotniuc și a Partidului Democrat (PDM) condus de acesta. Mobilizarea acestor structuri împotriva candidatului pro-european Maia Sandu este notorie, evidentă și incontestabilă. De la acuze incalificabile și nereproductibile împotriva acesteia până la o campanie mediatică prin care aceasta va aduce – odată aleasă președinte – circa 30 000 de sirieni la Chișinău – totul a fost utilizat.

Concluzia este evidentă: nu doar Moscova a învins în 2016, ci Moscova plus sprijinul nemijlocit din campanie al lui Vladimir Plahotniuc. Iar dacă în 2019, la alegerile parlamentare, a fost, chipurile înfrântă, Rusia a fost „înfrântă” tot cu ajutorul lui Vladimir Plahotniuc, care a extras din zestrea de voturi a socialiștilor voturile pentru Partidul lui Ilan Shor (personaj inventat și ținut în lesă de PDM), deci circa 10% de vot care în 2016 a mers la Igor Dodon. Adăugați la asta voturile PDM care nu au mai mers acum la PSRM-ul lui Igor Dodon – cum au mers în 2016 la candidatul prezidențial Igor Dodon – și veți avea tabloul complet.

Prin urmare nu e vorba în primul rând de Rusia aici, ci de aranjamente politice interne, nu e clar în ce măsură și ce fel acceptate de Moscova, care au decis rezultatul. Aceste aranjamente politice interne (Binomul Plahotniuc-Dodon) sunt de fapt cele pe care trebuie să le înțelegem și să le descifrăm dincolo de Prut și, mai ales, atitudinea de toleranță a Rusiei în raport cu acestea.

În sine, cifrele parlamentarelor nu ne spun nimic relevant.

Cine a tras frâna de mână socialiștilor? Și de ce?

Imagini pentru dodon la moscova

Foto: Igor Dodon la la Moscova.

Trebuie să mergem cu explicațiile un pic mai adânc. Să presupunem că această narațiune – Rusia egal Dodon și Partidul Socialiștilor – e valabilă. Atunci ne-am fi așteptat ca Moscova să depună toate eforturile posibile să ridice scorul socialiștilor cât mai sus. Inclusiv prin sprijin politic și financiar. Sprijinul politic a fost, dacă e vorba de vizitele lui Dodon la Putin, doar că nu știm ce s-a discutat acolo. Ridică semne de întrebare și faptul, deja discutat pe larg de LARICS, că președintele Igor Dodon, după o serie de ieșiri publice fulminante și războinice, cum că va fi cap de listă a socialiștilor în alegerile parlamentare – chestiune perfect legală de altfel în R. Moldova! -, în ajunul campaniei electorale a renunțat subit la asta. Dacă Rusia își punea toate cărțile pe Igor Dodon, cum se face că Moscova nu a insistat ca Igor Dodon, omul cu cel mai mare raiting dincolo de Prut, să deschidă lista socialiștilor, implicit să sporească șansele acestora și să intre în confruntare cu restul actorilor politici, în special Vladimir Plahotniuc (PDM) și Blocul ACUM? Și totuși, Dodon s-a retras, fără să spună nici pâs, imediat ce Adrian Candu, membru PDM și speakerul Parlamentului, l-a avertizat să se potolească.

De ce Rusia nu a finanțat Partidul Socialiștilor?

Și încă ceva. Dacă aruncăm un ochi pe listele de cheltuieli ale partidelor în campanie, depusă la Comisia Electorală Centrală (CEC), sesizăm următoarele cifre din dreptul partidelor parlamentare:

  • Partidul Democrat (Vladimir Plahotniuc) – 30 295 772 de lei
  • Partidul Shor (Ilan Shor) – 19 860 000 de lei
  • Partidul Socialiștilor (Igor Dodon) – 5 471 523 de lei
  • Blocul ACUM (Maia Sandu și Andrei Năstase) – 1 859 503 lei

Ce rezultă de aici? În campania anterioară, din 2014, socialiștii lui Dodon au cheltuit circa 14 000 milioane de lei. În 2019, după ce au și președintele, doar puțin peste 5 milioane. Aproape de trei ori mai puțin! Cum vine asta? Dacă PSRM este partidul Moscovei, iar Rusia a jucat exclusiv cartea asta, cum se explică nu doar că acceptă retragerea lui Igor Dodon de pe listă, dar și că lasă partidul nefinanțat în condițiile în care Vladimir Plahontiuc cheltuie de circa șase ori mai mult, iar Ilan Shor de circa patru ori mai mult? O fi criză economică în Federația Rusă, dar chiar așa de mare să fie criza?

E ceva putred aici și este evident că explicația este în altă parte. Respectiv, în faptul că Moscova nu a mizat în aceste alegeri doar Partidul Socialiștilor lui Igor Dodon, ci un proiect mai mare și incomparabil mai important strategic. Proiect care acum este în derulare.

De ce Rusia nu a dat prizonierii moldoveni din Afganistan lui Igor Dodon?

Imagini pentru prizonierii moldoveni din afganistan

FOTO: Cei doi piloți moldoveni eliberați din Afganistan și rămași în custodia Moscovei în primul interviu după eliberare, unde mulțumesc Rusiei și președintelui Dodon.

Și bomboana de pe tort, acum. Una dintre temele cele mai fierbinți în ultima parte a campaniei electorale de la Chișinău a fost legată de doi piloți din R. Moldova, Lionel Buruiană şi Mihai Crihană, care au fost capturaţi de talibani în cursul unei misiuni de asistenţă a ONU la 24 noiembrie 2015, după o aterizare forțată cu elicopterul. Nimeni nu a mai vorbit despre ei vreme de trei ani, dar, în timpul campaniei electorale de la Chișinău, apare știrea că Rusia a reuşit să obţină eliberarea celor doi, când a primit la Moscova o delegaţie a grupării islamiste pentru negocieri de pace cu mediatori din partea puterii afgane, între care fostul preşedinte Hamid Karzai. Igor Dodon a făcut urgent anunțul într-un briefing de presă din 11 februarie: „Am reuşit să soluţionăm problema doar datorită ajutorului acordat de către conducerea Federaţiei Ruse, care a răspuns la solicitarea mea personală”, Și a indicat că piloții Lionel Buruiană şi Mihai Crihană se află în prezent la Moscova, unde se recuperează la un centru medical. În plus, a anunțat că „la sfârşitul acestei săptămâni sau la începutul săptămânii viitoare voi zbura personal la Moscova pentru a-i aduce pe aviatori la Chişinău”. Să mai notăm că, în primul lor interviu, din februarie 2019, cei doi piloți au adresat, de la Moscova, mulțumiri președintelui Igor Dodon și Federației Ruse pentru faptul că au fost eliberați.

Ar mai fi de adăugat și faptul că Igor Dodon a anunțat chiar pe 13 februarie, la televiziunea Accent TV, că, după participarea la Conferința de securitate de la München, – vom reveni asupra ei – se va duce direct la Moscova, înainte de a se întoarce în R. Moldova, unde urma să vină cu cei doi piloți eliberați și despre care s-a făcut atâta discuție la Chișinău.

Totul părea aranjat. Ceea ce trebuia să fie o lovitură pentru campania electorală a lui Igor Dodon și a Partidului Socialiștilor nu a mai fost nimic. Totul s-a terminat la fel de brusc cum a început, după o serie de proteste ale taberei guvernamentale a lui Vladimir Plahotniuc. În ciudat sunetelor de fanfară inițiale, Dodon nu a primit nimic. Rusia s-a răzgândit din motive de ea știute.

De la un moment dat încolo, subiectul s-a topit și din peisajul mediatic. Așa cum a început, ca o furtună, brusc, așa s-a și terminat discuția despre cei doi piloți. Subit, instantaneu aproape, toată presa, ca la comandă, a tăcut, toți politicienii, mai ales cei implicați – cei din PSRM și PDM și trusturilor lor de presă – au abandonat la unison subiectul. Piloții moldoveni sunt tot la Moscova, într-un „ONG”, dar nimeni nu se mai interesează de ei…

Și apare întrebarea pe care prea multă lume a ignorat-o: de ce rușii nu i-au dat lui Igor Don cei doi prizonieri, dacă acesta era candidatul lor unic în aceste alegeri? De ce Moscova nu a făcut totul ca să crească în popularitate și număr de voturi partidul șefului socialiștilor?

Una dintre întrebările fără răspuns ale acestei campanii.

De ce guvernul PDM ignoră proiectul de federalizare prezentat de Igor Dodon inclusiv la München?

83f17fcb-f987-470b-b546-bd3fdbdabf85

Foto: Liderii Blocului ACUM, Andrei Năstase (stânga) și Maia Sandu (centru), plus candidatul pe listele blocului Igor Munteanu (dreapta), dezvăluind public la Chișinău, în premieră, planul lui Igor Dodon („bolshoi paket”)

Principalul element care devoalează această minciună enormă după care Rusia a mizat doar pe Dodon și, prin urmare, ar fi pierdut, este următorul. Cu mai bine de două luni în urmă, Andrei Năstase a fost primul politician din R. Moldova – și singurul! – care a vorbit de planul lui Dodon de federalizare a R. Moldova. Este vorba despre un document care a fost deja trimis încă de anul trecut la Bruxelles, la Berlin, la Roma și la Washington. Ar fi evident o naivitate să credem că guvernul nu știa de așa ceva. Sigur că știa, dar a tăcut. În timpul campaniei electorale, președintele Igor Dodon a fost invitat la Conferința de la Munchen (16-18 februarie) să prezinte acel plan, iar guvernul, mimând indignarea, a refuzat să participe. Chipurile, ar fi scris o scrisoare de protestcătre organizatori în care s-au delimitat de pozițiile lui Igor Dodon, doar că nu au publicat niciodată respectiva scrisoare. Nimeni nu a văzut-o, iar agenția de presă care a solicitat poziția MAEIE nu a cerut-o nici nu a insistat asupra ei.

Dar dincolo de asta mai e ceva important, respectiv mesajele pe care Dodon le-a dat în preajma deplasării la Conferința de la München și care configurează poziția sa politică și strategică. Pe televiziunea sa de casă, Accent TV, a anunțat că va avea întâlniri formale și informale în Germania, și s-a exprimat despre prezența sa acolo în felul următor: „aceasta va fi un plus pentru noi, pentru că, dacă Moldova apare pe agenda marilor puteri ca un posibil compromis între Vest și Rusia, cred că foarte repede noi putem rezolva marile probleme ale Moldovei”. Care sunt acele probleme, nu e greu să ghicim, mai ales dacă se duce cu planul de federalizare în buzunar. La München a fost organizată o masă rotundă dedicată situației din R. Moldova, prilej cu care a fost introdus conceptul de „politică externă echilibrată”. Și Dodon a continuat, cu niște vorbe pe care le-ar fi putut rosti, în cor, tot Partidul Democrat, dirijat de Vladimir Plahotniuc, după aderarea acestuia la doctrina „pro-Moldova”: „implementarea acestei agende depinde de ce va fi pe 24 februarie. Dacă avem o majoritate parlamentară bazată pe aceste principii – că nu va fi nici pro-rusă, nici pro-americană, nici anti-rusă nici anti-europeană, dar pro-Moldova – atunci acest plan are șanse serioase să fie implementat începând cu aprilie-mai”.

E nevoie de ceva mai clar de atât? Și PDM-ul lui Vladimir Plahotniuc și PSRM-ul lui Igor Dodon sunt „pro-Moldova”, deci ce le împiedică, ideologic, să coopereze, nu doar informal, ca și până acum, dar chiar și formal, după alegeri? Evident, nimic. Dimpotrivă! Și, încă odată, aici se vede de fapt butaforia la care noi asistăm în prezent pe scena electorală de la Chișinău, cu confruntarea de tip Tom și Jerry între PDM și PSRM.

Să revenim însă la cealaltă butaforie, respectiv la proiectul de federalizare a lui Igor Dodon. Lucrurile stau așa: președintele R. Moldova a făcut un plan de statut special pentru Transnistria, adică un plan de federalizare, guvernul află, este indignat și se opune, dar partidul de guvernământ nu spune nimic despre asta în campania electorală, deși pretinde că Dodon este inamicul principal! Dodon pleacă la Munchen și prezintă planul, vine acasă, iar nu se întâmplă nimic. Nimeni nu îl întreabă, nimeni nu îl ia la rost. Păi dacă cele două tabere, adică PDM condus de Vladimir Plahotniuc și PSRM condus de Igor Dodon ar fi dușmani reali, este evident că PDM care controlează și guvernul și MAEIE și serviciile secrete ar fi trebuit să iasă public și să îl acuze în fața cetățenilor R. Moldova pe Igor Dodon de trădare, complicitate cu Rusia, chiar încălcare a legislației moldovenești din moment ce dorește soluționarea politică a chestiunii transnistrene înainte de demilitarizare și decriminalizare, ceea ce nu e legal, după cum spune explicit „Legea din 2005 cu privire la statutul teritoriului de Est al RM (Transnistria)”.

De ce PDM nu a făcut asta în campanie? E ca și cum afli că cineva că e leneș, bețiv și își bate zilnic nevasta și copii, dar tu, public, îl acuzi în gura mare că e doar leneș, maxim că mai bea din când în când, dar nu scoți niciun cuvânt de faptul că își bate zilnic familia. De ce taci? De ce te faci că nu știi lucrurile astea. Ce ai de ascuns? E clar că ești complice sau că ai vreo înțelegere!

Mai mult decât atât. Când Blocul ACUM a ieșit pe 20 februarie să denunțe planul și să îl dezvăluie public, tocmai pentru a evita orice discuție pe tema asta, Igor Dodon a spus că nu declară nici ce a făcut nici ce a spus la München. Totul se amână după alegeri.

Partidul de guvernământ PDM condus de Vladimir Plahotniuc a tăcut mâlc și complice.

Și de data asta.

Ce înseamnă „pro-Moldova” în traducere rusească? „Federalizare”!

Imagini pentru putin si kozak

Foto: Dmitri Kozak și Vladimir Putin

A pierdut Rusia la Chișinău? Deocamdată, dacă îi măsurăm performanțele strict prin prestația și scorul socialiștilor lui Igor Dodon, vedem că, practic, nu a jucat mai deloc. În realitate, cum am sugerat, dacă admitem că victoria în R. Moldova trebuie măsurată după cea a forțelor „pro-Moldova”, atunci lucrurile se modifică radical. Rusia nu a pierdut! Și asta, pentru că „pro-Moldova”, adică plutirea neutră între Est și Vest, fără UE și fără Rusia, combinată cu respingerea reunirii, adică și fără România – am rezumat ideologia pro-Moldova – te aruncă, fatal, în brațele Moscovei. Dacă nu direct, prin consecințe, respectiv prin momeala transnistreană. A crede că există neutralitate în partea asta de lume e un exercițiu de prostie.

Mai concret. Implicarea Rusiei în R. Moldova a avut/are două paliere. Politic, implicarea nu este și nici nu a fost decisivă, Rusia are agenda plină, R. Moldova nu este o miză majoră, și oricum nici integrarea europeană nici unirea cu România nu sunt iminente – singurele de interes pentru Rusia. Sigur că Rusia a preferat un Igor Dodon cu voturi cât mai multe, dar nu cu peste 50% la parlamentare, cum se tot acreditează naiv. Un Dodon la guvernare cu 51% ar fi o enormă problemă pentru Rusia, mai ales financiară. Și Moscova nu vrea asta, nu vrea să fie singura responsabilă pentru R. Moldova. Dacă Rusia vrea ceva, vrea chestiunea transnistreană rezolvată (inclusiv, sau în primul rând, în perspectiva Ucrainei), dar pentru asta știe că, în perspectiva unei negocieri ample, are nevoie de o majoritate cel puțin de 3/5 în R. Moldova, ca să dărâme legea din 2005, deci nu de majoritate simplă. Aici era miza, nu într-o iluzorie majoritate a socialiștilor ca să guverneze singuri. Moscova știe că o majoritate socialistă la guvernare (51%) nu va putea permite soluționarea chestiunii transnistrene în termenii ei! Pare un paradox, dar e o realitate.

În al doilea rând, strategic, adică pe relația Chișinău – Tiraspol, aici lucrurile se schimbă, și interesul Moscovei este mare. L-am sugerat deja. Dacă la Chișinău ambasadorul Rusiei este un viitor pensionar, adică iese la pensie după postul acesta, ceea ce spune multe despre importanța pe care o acordă MAE rus R. Moldova, adică undeva spre zero, pe dosarul transnistrean, reprezentantul e însuși Dmitri Kozak, om greu în dispozitivul de putere al Kremlinului. Și asta e o indicație limpede. Acolo se vede interesul rusesc. În primul rând, Moscova nu vrea să fie singură asociată cu vreo rezolvare a conflictului transnistrean, cum a încercat în 2003 și când a eșuat. Nu vrea pentru că știe că e ineficient, cum a fost în 2003, și nu vrea pentru că nu e dispusă și nici nu poate să plătească ea costurile unei posibile soluții. Vrea Occidentul implicat, fie și tacit. Deci, vrea o coaliție la guvernare la Chișinău în care să fie și cel puțin un partid acreditat ca fiind „pro-european”, vrea ca această coaliție, și nu Moscova, să pună pe masă proiectul de federalizare, repetăm, o coaliție care să includă și un partid „pro-european”, ca să mențină și Vestul și Rusia aparențele. Să își poată toți, cum ar zice anglo-saxonii, „să își salveze fața”.

Prin urmare acesta este interesul major al Moscovei. O oportunitate. Aceasta așteaptă ca, după constituirea majorității parlamentare/guvernamentale, Chișinăul să deschidă, eventual, ușa soluționării conflictului transnistrean, și să lase Rusia, la braț, poate, cu unii occidentali și cu americanii indiferenți, să își facă jocul. Adică să obțină un buffer între Est și Vest, dar pentru ruși un buffer ieftin, dacă se poate gratis. Și nu e vorba de R. Moldova – R. Moldova nu e „buffer”, e „butter”! -, ci e vorba de Ucraina plus R. Moldova. Deci soluționarea potențială pentru regiunea transnistreană ar urma să fie translatată în Ucraina.

Despre asta e vorba, în esență, și acesta este singurul obiectiv major al Rusiei acolo. Din această perspectivă trebuie să privim alegerile, victoriile sau înfrângerilor unor actori externi, inclusiv Rusia, și eventualele alianțe electorale.

Și dacă așa stau lucrurile, iar miza Moscovei nu este „pro-Rusia”, ci „pro-Moldova”, alegerile din R. Moldova nu sunt în niciun caz un final. Sunt punctul de plecare al unei bătălii strategice și politice care abia începe.

Concluzii: cronica unui final anunțat

Imagini pentru nu vrem federatie

Foto: mișcările de protest de la Chișinău din 2003 împotriva federalizării R. Moldova.

  • Singura coaliție organică, naturală, din R. Moldova este cea dintre PDM și PSRM, în numele proiectului „pro-Moldova”, adică oficializarea binomului Plahotniuc-Dodon. Aceasta se va face, chiar dacă nu imediat, dar se va face pentru că este singura evoluție logică din perspectivă regională. Deocamdată Moscova – care l-a convocat recent pe Igor Dodon să se odihneascăacolo! – așteaptă să vadă dacă contextul internațional este copt pentru o asemenea mișcare;
  • Faptul că nu partidul care a câștigat cele mai multe mandate lansează invitațiile la negociere (PSRM), ci partidul de pe locul al doilea, adică PDM, arată „ordinea de precădere” de la Chișinău. În plus, principiile lui Vladimir Plahotniuc sunt clare și făcute în așa fel încât să nu difere de poziționările politice ale lui Igor Dodon exprimate recent inclusiv la Conferința de Securitate de la Munchen. Iată cum le-a enunțat purtătorul de cuvânt al PDM: „Angajamentul total pentru independența, unitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova”; „Adoptarea orientării politice Pro-Moldova, care va prevala în fața oricărei alte orientări politice de partid sau personale”, „consolidarea patriotismul în rândurile cetățenilor” și „îmbunătățirea în continuare a relațiilor interetnice”; „implementarea Acordului de Asociere RM-UE” (element acceptat și de Igor Dodon); „o politică externă multivectorială”, adică pachetele România și Ucraina, SUA și Rusia, China și state CSI; „reîntregirea pașnică a Republicii Moldova în condițiile păstrării statutului suveran și unitar al țării”. Există schițată în această declarație viitorul program de guvernare în viziunea „pro-Moldova” a PDM-ului. Dacă îl va implementa de la început cu PSRM sau va face asta, într-o primă instanță, singur, printr-o „oaste de strânsură”, se va vedea curând.
  • A judeca evoluțiile din R. Moldova strict din perspectiva unor personaje politice și „adeziunile” acestora este o eroare pe care Rusia nu o face. În realitate, Moscova a suferit cea mai mare înfrângere la Chișinău când la putere, cu majoritate totală și completă, era „omului ei”, respectiv Vladimir Voronin, cel care, în 2003, a refuzat să semneze faimosul Memorandum Kozak. Prin urmare, nu adeziunile declarate contează. Așa cum nu sunt relevante adeziuni de tipul „omul Rusiei” sau „omul Vestului” sau „omul României” (vezi dubletele eșuate Constantinescu/Lucinschi, Băsescu/Voronin, Băsescu/Filat, azi guvernul României/Plahotniuc etc.). Voronin nu a fost nici (numai) omul Rusiei și nici nu a devenit omul Vestului după 2003, respectiv după ce a respins memorandumul. Pur și simplu și-a negociat poziționarea nu doar din adeziuni vechi, sovietice, ci în funcție de context, riscuri și avantaje de moment. Despre asta e vorba în acest spațiu. De o „suveranitate” mereu negociată, asertată, negată, anulată în funcție de conjuncturi și interese de moment ale unor elite care nu au nici identitate națională puternică, nici – în consecință – educația sau viziunea statalității. De aici și imprevizibilul spațiului și aleatoriul său. Așa se petrece și acum. Dacă Rusia va câștiga partida la Chișinău, nu o va face strict prin „oamenii ei”, ci inclusiv prin elite locale pentru care interesul Rusiei la un moment dat coincide cu al lor și se fac tovarăși de drum pe un proiect sau altul (rațiunile sunt numeroase și diverse: libertate, bani, recunoaștere internațională, intrarea în „cartea de istorie” etc.).
  • În ceea ce privește Bucureștiul, cei care acum jubilează că „Rusia a fost înfrântă la Chișinău” se îmbată cu apă rece, iar vorba românească cu „cel care râde la urmă…” nu trebuie uitată. Eroarea strategică fundamental de a-și pune toate ouăle într-un singur coș va costa mult Bucureștiul. E ceva ce Moscova nu a făcut la Chișinău. Dar nu vrem să anticipăm nimic deocamdată. Căci despre proiectul „pro-Moldova” și eșecul României în stânga Prutului, vom vorbi în materiale separate. Și o vom face îndelung.

*Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experți LARICS.