ALIONA GRATI, atacul ca apărare

Aliona Grati

Doamna Aliona Grati pretinde că răspunde „punctual” la articolul Întrebare la un dicţionar de teorie literară: care sunt limitele compilaţiei? http://basarabialiterara.com.md/?p=35969 , în care formulam nişte nedumeriri, în legătură cu lipsa ghilimelor de rigoare din fragmentele preluate de la alţi autori, în cartea Domniei sale Dicţionar de teorie literară. 1001 de concepte operaţionale şi instrumente de analiză a textului literar, Ediţia a II-a revizuită şi completată, Editura Arc, 2018.
Şi deoarece autoarea, pe pagina personală http://alionagrati.net/, nu răspunde, ci atacă, cu învinuiri şi insulte persoana mea, mă văd nevoit să reacţionez.  Aliona Grati califică din start intervenţia mea „josnică făcătură” şi pe mine, la plural, „trişori”, „trădători”, fiind convinsă că altcineva a scris textul meu.  Nu comentez, doamna are imaginaţie bogată. Ce urmează mai departe, însă e o diversiune greu de …imaginat. Doamna Grati îşi începe textul cu o stratagemă de manipulare crasă a opiniei publice.

În ce constă aceasta?

La afirmaţia mea, precum că în Dicţionarul dnei Grati, definiţia Zeugmei e identică, cuvânt în cuvânt, cu definiţia din cartea lui Gh. N. Dragomirescu, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 197, autoarea parează (culmea!), prin uz de fals. Doamna afirmă că Dragomirescu nu are aşa definiţie a Zeugmei şi o dă pe cea „corectă” , citând, de fapt, dintr-o  ALTĂ carte a lui Dragomirescu (Dicţionarul figurilor de stil. Terminologia fundamentală a analizei textului poetic, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1995). Mai mult, doamna trimite cititorul la bibliotecă să verifice „adevărata definiţie” pe care o dă Dragomirescu şi faptul că definiţia respectivă nici n-ar fi însoţită de exemplul din Arghezi.

O anunţ pe doamna autoare că pentru a scuti cititorul de mersul la bibliotecă, fac eu o copie din cartea lui Dragomirescu, în care se vede clar că citatul pe care l-am dat este corect, iar exemplul lui Arghezi nu lipseşte chiar deloc.

 

Aliona Grati:

„Deocamdată vă dezvălui cu anticipaţie un truc al creatorilor acestei făcături. Pentru a fi convingători, trişorii dau în imediată apropiere definiţiile din dicţionarul elaborat de mine şi din sursa „plagiată”. De exemplu:

„ZEUGMA: Figură „care constă în utilizarea unei părţi de propoziţie (predicat verbal exprimat prin adjectiv, compliment circumstanţial) într-o relaţie gramaticală cu mai multe cuvinte dintre care numai cu unele poate fi justificată din punct de vedere logic” […] „Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari când a fi, pari când că nu mai eşti” (T. Arghezi, Psalmi). (Grati, p. 525).
În realitate, definiţia exactă a lui Dragomirescu:
„… figură care constă în folosirea unui segment de propoziţie sau de frază în propoziţie incongruentă, gramatical sau chiar semantic, faţă de altul, prezent ori subînţeles, din acelaşi enunţ (A)” (p. 278). Exemplul din „Psalmii” lui Arghezi lipseşte la Dragomirescu în impunătoarea listă ce urmează definiţia (pp. 278-279).”

 

Citez repetat, din sursa pe care am indicat-o în articol :

Gh. N. Dragomirescu, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 197.

ZEUGMA  „figură „constînd în folosirea unei părţi de propoziţie (verbul predicat, un adjectiv-atribut, un compliment circumstanţial) într-o relaţie gramaticală cu mai multe cuvinte din propoziţie dintre care numai cu unele poate fi justificată din punct de vedere strict logic” […]
„Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari cînd a fi, pari cînd că nu mai eşti”.  (Dragomirescu, p. 197).”

Iată fragmentul din cartea sus-numită:

 

Exemplul din „Psalmii” lui Arghezi lipseşte la Dragomirescu? Nu lipseşte deloc. E chiar la locul lui, dar dna Grati nu-l vede sau nu vrea să-şi mai amintească de el, după ce Dragomirescu i l-a „oferit” generos.

 

Şi o nota bene:

E clar că în Mică enciclopedie a figurilor de stil, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975, Dragomirescu numeşte Zeugma exact ca în Dicţionarul dnei Grati, iar în „Dicţionarul figurilor de stil. Terminologia fundamentală a analizei textului poetic”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1995, acelaşi autor oferă o definiţie modificată a Zeugmei. Pe această confuzie deliberată de surse, Aliona Grati încearcă, în mod diversionist, să-şi inducă cititorul în eroare, învinuindu-mă că aş cita greşit, doar pentru a o ataca pe domnia sa. Faptul că Dragomirescu a oferit, în Dicţionarul figurilor de stil, o definiţie modificată a Zeugmei nu anulează definiţia lui din Mică enciclopedie a figurilor de stil, din care s-a „inspirat” dna Grati.  Definiţiile sunt identice!

Mai mult, doamna îşi contrazice propriul argument precum că definiţiile de concepte literare ar circula din sursă în sursă, devenind aşa un bun public pe care-l poate utiliza oricine după bunul plac, fără să mai şi citeze. Exemplul modificat al lui Dragomirescu demonstrează altceva: că şi definiţiile cunoscute sunt regândite, revizuite şi reformulate de teoreticienii literari autentici, care văd literatura drept un proces în mişcare, nu un tablou static, cu care se poate opera, grăbit şi leneş, doar prin copy-paste.

 

 

Aliona Grati: „Tovarăşi justiţiari, aţi citat din introducere doar ceea ce v-a convenit, ceea ce se încadra bine în planurile voastre, pentru a ataca un fost concurent, incomod încă. Fireşte că nu intra în chibzuielile demonstraţiei voastre faptele că:

 în Introducere, pe pagina a 2-a, există o frază care trimite la lista surselor la care am apelat:

„Dicţionarele şi lucrările din bibliografia de la finalul cărţii reprezintă doar o selecţie a celor mai importante suporturi teoretice, la care am apelat cel mai adesea.”

 

Formula „am apelat” nu scuză compilaţiile din alţi autori. Orice autor de studii critice, istorice etc.  apelează la nişte surse (se are în vedere bibliografia de la sfârşitul cărţii), dar e corect să citeze din ele. Să pună ghilimelele de rigoare. Lista de la sfârşitul cărţii nu-ţi permite să foloseşti cărţile acelor autori fără să citezi. Faptul că aceleaşi formule circulă şi-n alte dicţionare nu te absolvă de obligativitatea citării. Iar faptul că dna Grati e un „fost concurent” nu are legătură cu această discuţie despre valoarea ştiinţifică a cărţii Domniei sale.

 

Aliona Grati: „În primul rând, aş vrea să dau definiţia corectă a lui Dragomirescu. Când porneşti cu astfel de acuzaţii, eşti atent la orice sintagmă:

„…figură care constă în folosirea unei părţi de propoziţie subordonată la două cuvinte regente, astfel spus: două cuvinte cu un determinant comun (A)” (p. 97)

 

 

 

 

 

Definiţia pe care am citat-o e identică cu cea „corectată” de Aliona Grati.

Vede cineva vreo diferenţă?

 

APOKINU: „figură care constă în folosirea unei părţi de propoziţie subordonată la două cuvinte regente, astfel spus: două cuvinte cu un determinant comun […]

 

„Pieptul de dor, fruntea de gînduri ţi-e plină”. (Eminescu). (Dragomirescu, p. 112-113).

 

APOKINU:„Figură sintactică de inversiune care constă în folosirea unei părţi de propoziţie subordonată la două cuvinte regente, altfel spus: două cuvinte cu un determinant comun […]

 

„Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină… ”. (Grati, p. 45).

 

 

Aliona Grati: „Denigratorii muncii mele uită să pună în demonstraţia lor şi alte exemple ilustrative ale acestei figuri care urmează în definiţie…”.

 

În textul meu, am mentionat că există o parte originală a acestei lucrări, dar şi o parte de compilaţie. Tocmai exerciţiile de compilaţie şi pastişare mă nedumeresc, ţinând cont de faptul că acest Dicţionar e prezentat ca o realizare teoretică de mare valoare,  e foarte difuzat şi promovat, e lansat şi bine vândut aici (cam în toate universităţile), e promovat şi în România, e comentat la TV etc. Şi mă întreb e dacă e corect să aducem în faţa elevilor şi a studenţilor cărţi în care se compilează şi se pastişează fără scrupule?

 

Aliona Grati: „Dacă nici Gheorghe Crăciun nu ascunde faptul că celebra lui „Introducere în teoria literaturii” este o lucrare scrisă în formă eseistică, urmând direcţiile de teoretizare ale specialiştilor de referinţă Warren, Wellek şi Adrian Marino, de ce mi-ar fi mie ruşine să gândesc şi să formulez în felul lui Gheorghe Crăciun şi Ovidiu Drîmba?”. Pentru Aliona Grati, a-şi asuma cuvânt în cuvânt fragmente masive din Ovidiu Drimba, fără a indica sursa, înseamnă „să gândesc şi să formulez în felul lui Gheorghe Crăciun şi Ovidiu Drîmba”. Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns.

 

 

Dna Grati afirmă că nu e cazul să inventeze o definiţie, de moment ce ea circulă, definită similar, şi prin alte dicţionare.
Cred şi eu că autoarea nu e obligată să inventeze altă definiţie, dar e obligată să citeze definiţia care nu-i aparţine. Mai întreb încă o dată comunitatea academică, ce nume poartă astfel de exerciţii de trecere, cu tot cu punct şi virgulă, a fragmentelor din alţi autori drept în Dicţionarul în cauză, fără indicarea surselor? Lăsăm figurile de stil, care „circulă”. Doamna Grati îşi asumă, cu nume propriu, fragmente din Ovidiu Drimba, Rene Wellek, Austin Warren ş.a., în care e vorba nu de figuri care circulă, ci de idei şi interpretări de natură conceptuală.

Ca să se vadă mai bine, am colorat exemplele, poate aflăm în sfârşit cum se numeşte „metoda” aceasta de lucru.

ESTETICĂ

„…termenul desemna studiul a ceea ce constituie o formă de cunoaştere, analoagă raţiunii, în sfera simţurilor, adică: intuiţia, subtilitatea, imaginaţia, gustul, memoria etc.

Aliona Grati,  p. 168.

 

 

ESTETICĂ

„Estetica se constituie ca logică a sensibilului sau ca studiu şi organizare a ceea ce constituie o formă de cunoaştere (analoagă raţiunii) în sfera simţurilor (de ex. : intuiţia, subtilitatea, imaginaţia, gustul, memoria)”. Enciclopedie de Filozofie şi ştiinţe umane (Instituto d’Agostini), Bucureşti: All educational, 2007, p. 296.

 

EXISTENŢIALISM

„Mişcare culturală şi filosofică care pune în prim-plan redescoperirea existenţei, înţeleasă ca mod de a fi tipic şi problematic al omului în singurătatea sa vie”.

Aliona Grati,  p.175.

EXISTENŢIALISM

„Mişcare culturală şi filosofică ce s-a dezvoltat în Europa occidentală, între cele două războiae mondiale, care pune în prim-plan descoperirea existenţei, înţeleasă ca mod de a fi tipic şi problematic al omului în singurătatea sa vie”. Enciclopedie de Filozofie şi ştiinţe umane (Instituto d d’Agostini), Bucureşti: All educational, 2007, p. 317.

FORMALISM ESTETIC

„În analiza operei de artă, f. înseamnă  concentrarea asupra valorilor stilistice, trecând cu vederea sentimentele autorului, interpretarea şi atitudinea lui existenţială în raport cu realitatea şi cu circumstanţele istorico-culturale în care el creează”.

Aliona Grati,  p. 198-199.

FORMALISM ESTETIC

„În analiza operei de artă, se concentrează asupra valorilor stilistice. F. e. trece cu vederea de cele mai multe ori convingerile şi sentimentele artistului, interpretarea sa şi atitudinea sa existenţială în raport cu realitatea şi cu circumstanţele de mediu istorico-culturale în care el creează”.

Enciclopedie de Filozofie şi ştiinţe umane (Instituto d’Agostini), Bucureşti: All educational, 2007, p. 361.

HERMENUTICĂ

M. Heidegger „conduce decisiv h. pe plan ontologic (înţelegerea nu este un mod de gândire umană, alături de altele, ci coincide cu existenţa însăşi)”.

Aliona Grati, p. 221.

HERMENUTICĂ

„…M. Heidegger, care conduce decisiv h. pe plan ontologic: înţelegerea nu este un mod de gândire umană, aflată alături de altele, ci coincide cu existenţa însăşi”.

Enciclopedie de Filozofie şi ştiinţe umane (Instituto d’Agostini), Bucureşti: All educational, 2007, p. 440.

MIT

„La Hesiod, m. este înţeles ca discurs inspirat, revelaţie a unor povestiri transmise prin inspiraţii extatice”.

 

Aliona Grati,  p. 320.

MIT

„La Hesiod, domină m. înţeles ca discurs inspirat, revelaţie a unor povestiri transmise prin inspiraţii extatice”.

Enciclopedie de Filozofie şi ştiinţe umane (Instituto d’Agostini), Bucureşti: All educational, 2007, p. 688.

TRAGEDIE

„Apoi corul s-a împărţit în două semicoruri cântând alternativ, în frunte cu doi corifei care-şi dădeau răspunsuri unul altuia”.

 

Aliona Grati, p. 503.

TRAGEDIE

„Apoi corul s-a împărţit în două semicoruri cântând alternativ, în frunte cu doi corifei care-şi dăreau răspunsuri unul altuia”.

 

 Ov. Drimba. Istoria literaturii universale. Vol. I, Bucureşti, 2002, p. 72.

 

ROMANTISM

„Curent literar de mare diversitate şi amploare (p. 438)… Cuvântul apare pentru prima dată în Anglia cu înţelesul de emoţie a cititorului de romane, fiind preluat de german (adjectivul „romantisch”) pentru a denumi nişte scrieri epice bizare, fantastice, asemănătoare romanelor medievale cavalereşti.

În Franţa secolului al XVIII-lea, J. J. Rousseau înţelege prin cuvântul „romantic” atributul unui peisaj pitoresc, sălbatic, solitar. p.438.

Abia Stendhal, la începutul secolului al XIX-lea, va considera termenul printr-o optică istoricistă, considerându-l a denumi o atitudine literară nouă…”.

 Aliona Grati, p. 438.

 

ROMANTISM

„…Curentul de mare diversitate şi amploare…(p. 127)… preluat de germani şi asociat adjectivului („romantisch” Romanschaft) termenul apare legat de sensul unor scrieri epice, bizare, fantastice, asemenea naraţiunilor acelor „romane” medievale.

În Franţa secolului al XVIII-lea, J. J. Rousseau înţelege prin cuvântul „romantic” atributul ce urmează a fi dat unui peisaj pitoresc, sălbatic, solitar.

Abia Stendhal, la începutul secolului al XIX-lea, va privi cu o aproximativă optică istoricistă curentul romantic, considerându-l ca o atitudine literară nouă”.

Ov. Drimba. Istoria literaturii universale. Vol. II, Bucureşti, 2002, p. 128.

 

 

REALISM

 

„… Flaubert denunţă romanul care caută cu orice preţ să susţină deschis o teză (socială, morală, religioasă etc.), tendenţiozitatea având, după el, un efect de vulgarizare. Grija supremă a scriitorului trebuie să rămână calitatea artistică a construcţiei, a formei şi expresiei operei literare, proporţionarea perfectă, armonioasă a părţilor, zugrăvirea unor personalităţi de excepţie. Frumosul artistic este în sine moral, util spiritualmente, de aceea scriitorul trebuie să fie în primul rând un artist, un estet”.  p. 414.

 

„Balzac afirmă că noua literatură trebuie să facă apel la utilizarea largă a detaliilor din realitatea contemporană, şi nu din istorie sau imaginaţie”. Aliona Grati, p. 414.

 

REALISM

„Flaubert începe prin a denunţa romanul care caută cu orice preţ să susţină o teză (socială, politică, morală, religioasă etc.). Tendenţiozitatea ostentativă – deci atitudinea care transformă mijlocul în scop – vulgarizează arta. Grija supremă a scriitorului trebuie să rămână calitatea artistică a construcţiei, a formei, a expresiei. Dar, prin aceasta, scriitorul va atinge şi un ideal moral: căci frumosul artistic este spiritualmente şi util, prin urmare moral. Romancierul realist va urmări deci să devină un scriitor-artist”. p. 244.

 

Pentru Balzac, noua literatură trebuie în primul rând să facă apel la utilizarea largă a detaliilor, care, însă, spre deosebire de modul romanticilor, „vor fi împrumutate realităţii contemporane, nu istoriei, nu imaginaţiei”.

Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale (vol II). Editura Saeculum, I.O., Editura Vestala, Bucureşti, 1998,  p. 242.

 

 

CLASICISMUL

 

„Nu „natura” cea  fizică sau exterioară interesează, ci ansamblul de elemente ce constituie psihologia umană în datele ei esenţiale. Principiul director al artei clasice trebuie să rămână raţiunea, controlul şi cenzurarea  fanteziei, sensibilităţilor şi a exceselor  stilistice”.   p. 91.

 

“Potrivit doctrinei c., pentru a deveni un mare scriitor, creatorul trebuie să respecte mai multe condiţii. În primul rând, să fie un geniu, mai apoi, să-şi însuşească o tehnică desăvârşită şi să cunoască temeinic câteva reguli”.

Aliona Grati,  p. 91.

 

CLASICISMUL

 

„Materia artei este „natura”, prin aceasta înţelegând însă nu natura fizică sau lumea exterioară, ci ansamblul de elemente ce constituie psihologia umană, în datele sale principale, esenţiale…”.

 

„…principul director al artei (deci şi al literaturii) trebuie să rămână raţiunea, a cărei funcţiune este judecata, controlul şi cenzurarea fanteziei, sensibilităţii, eleganţelor stilistice”.

 p. 320.

Prima condiţie pentru a deveni un mare scriitor este, desigur, geniul. Dar această condiţie nu este suficientă; scriitorul trebuie să-şi însuşească şi o tehnică desăvârşită, ceea ce înseamnă cunoştinţe întinse, cunoaşterea temeinică a unor reguli de creaţie”. p. 321.

Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale (vol I). Editura Saeculum, I.O., Editura Vestala, Bucureşti, 1998.

RENAŞTEREA

Mişcare culturală … „având ca temelie ideologică principiul liberei dezvoltări a personalităţii omeneşti, salvarea ei de rigorile dogmelor, prejudecăţilor şi superstiţiilor religioase. Renascentiştii cultivă încrederea nelimitată în forţa omului şi în posibilităţile lui morale, intelectuale şi creatoare, refuză ascetismul şi promovează valorile umane, îşi exprimă admiraţia pentru „păgânismul” antic”. Aliona Grati,  p. 422.

 

 

RENAŞTEREA

„mişcarea „are drept temelie ideologică principiul liberei dezvoltări a personalităţii omeneşti, eliberată de rigorile dogmelor, prejudecăţilor şi superstiţiilor religioase; încrederea nelimitată în forţa omului şi posibilităţile sale morale, intelectuale, creatoare în orice domeniu; capacitatea sa de a acţiona şi a modifica lumea şi viaţa; refuzul ascetismului şi aprecierea exclusivă a vieţii materiale şi a valorilor pur umane; în fine – promovarea spiritului critic, combativ şi esenţialmente laic, admirând „păgînismul” antic”. Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale (vol I). Editura Saeculum, I.O., Editura Vestala, Bucureşti, 1998,  p. 201.

 

COMEDIE

„Acţiunea c. lui este dezlânată, condusă capricios, fără  a respecta vreo rigoare compoziţională.”.

 

„În c. Cavalerii el atacă demagogia, în

Norii sunt vizaţi sofiştii, iar în Păsările sunt inventariate mizeriile, abuzurile şi corupţia din instituţiile ateniene” Aliona Grati,   p. 97.

 

COMEDIE

„Acţiunea comediilor sale este foarte deslânată, capricios condusă, fără să cunoască nici o restricţie, nici o regulă severă de compoziţie. p. 79

…În comedia Cavalerii, de pildă, el atacă foarte vehement demagogia. p. 80.

…În comedia Norii sunt atacaţi sofiştii…

Păsările, cea mai poetică dintre operele lui Aristofan, inventariază mizeriile, abuzurile şi corupţia tuturor instituţiilor ateniene” p. 80.

Ovidiu Drimba. Istoria literaturii universale. Vol. I, Bucureşti, 2002.

 

METAFORA

 

„M. este cea mai complexă şi mai profundă formă de existenţă, a limbajului artistic, în vechile retorici ea era numită „regina figurilor”.  p. 308.

„Exemplul pe care îl dă Blaga e acela al morţii înţelese ca nuntă în Mioriţa. Ciobanul din baladă e un om care trăieşte în orizontul misterului, având revelaţia sensului propriei sale dispariţii”.

Aliona Grati,  p. 309.

 

METAFORA

…este cea mai complexă şi cea mai profundă formă de existenţă a limbajului artistic. Nu întâmplător, vechile retorici numeau metafora „regina figurilor p. 147.

Exemplul pe care îl dă Blaga e acela al morţii înţelese ca nuntă în „Mioriţa”. Ciobanul din baladă e un om care trăieşte în orizontul misterului, un om care a avut revelaţia sensului propriei sale dispariţii p. 151.

Gh. Crăciun. Introducere în teoria literaturii. Chişinău, Cartier, 2003.

 

 

SEMIOTICĂ

„El consideră că obiectul de cercetare al s. sunt imaginile de orice natură (gesturile, muzica, ritualurile, spectacolele etc.), care sunt nişte sisteme de semne caracterizate prin conotaţie”.

Aliona Grati,  p. 450.

 

SEMIOTICĂ

„Fac obiectul de investigaţie al semiologiei imaginile de orice natură, muzica, gesturile, ritualurile, spectacolele etc. şi toate acestea sunt nişte semne sau siteme de semne caracterizate prin conotaţie, în măsura în care ele se disting de context”.

Gh. Crăciun. Introducere în teoria literaturii. Chişinău, Cartier, 2003, p. 82.

 

 

EPOPEE

E. homerice Iliada şi Odiseea sunt exemplele clasice ale genului, înaintea lor a existat Epopeea lui Ghilgameş, de origine babiloniană, care este mai veche decât cele greceşti cu cel puţin o mie de ani. Prima descriere formală a e. o dă Aristotel în Poetica, ca fiind o reprezentare (mimessis) în stil poetic înalt a unor acţiuni serioase.

 

Aliona Grati,  p. 163.

EPOPEE

„Deşi epopeele homerice Iliada şi Odiseea sunt invocate de multe ori drept exemplele clasice, înaintea lor a existat Epopeea lui Ghilgameş, de origine babiloniană (textul a fost înscris pe tăbliţe de lut în sec. al VII-lea î. Hr., dar ea este probabil mai veche decât Iliada cu cel puţin o mie de ani)…. Poetica lui Aristotel dă prima descriere formală a epopeii. Precum tragedia, o epopee este o reprezentare (mimessis), într-un stil poetic înalt, a unor acţiuni serioase…”.

Lucian Pricop, Dicţionar de teorie literară, Bucureşti, 2009,  p. 120.

Nu mai lungesc lista, Dicţionarul e plin cu astfel de mostre. Autoarea Dicţionarului îşi asumă doar „greşeli de redactare”. Omisiunea ghilimelelor de citare nu e greşeală de redactare, dar furt intelectual. I-aş recomanda autoarei, pentru următoarea ediţie, să consulte Terminologie retorică şi poetică, Iaşi, Ed. Universităţii Al. Ioan Cuza, 1994,  model de Dicţionar autentic, cu referinţele în ordine, scris cu rigurozitate şi onestitate academică. Plasez aici un fragment.

Şi în final, o anunţ pe dna Grati că va trebui să răspundă pentru insultele pe care mi le aduce, precum că aş fi încercat să-mi asum munca dlui Anatol Gavrilov:

„doar a avut cândva tentativa de a-şi însuşi articolele ştiinţifice ale colegului său mai în vârstă Anatol Gavrilov, pentru a le da drept cercetări proprii la teza de doctor habilitat, tentativă pe care am oprit-o cu vehemenţă la revista pe care o gestionam atunci, Metaliteratură”.

Dl Gavrilov este coordonatorul tezei mele de doctor habilitat. Poate confirma sau infirma calomnia doamnei. Potrivit logicii dnei Grati, şi alţi doctoranzi cu care dl Gavrilov a semnat în coautorat ar fi hoţii muncii domniei sale? Mă refer la: Gavrilov Anatolie, Don Lilia, Un motiv dostoievskian în Ciuleandra lui Liviu Rebreanu, p. Metaliteratura, 2008, nr. 3, p. 56-67; Ionesi-Aniţoi Galina, Anatolie Gavrilov,  Antinomiile social-psihologice ale mentalităţii ţărăneşti în epocile de tranziţie, Metaliteratura, nr. 11, 2005, p. 190-196.

Dna Grati ar trebui să ştie că Dicţionarul domniei sale nu va deveni mai bun, printr-o strategie a atacului furibund a celor din jur: a mea personală şi a Institutului la care este angajată şi la care a visat să ajungă director.

Comisia de etică, la care se referă dna Grati, asumându-şi din stat un rol de victimă oprimată de propriii ei colegi,  ar trebui să ia act nu doar de calitatea ştiinţifică a Dicţionarului domniei sale, dar şi de atitudinea scandaloasă a autoarei.

Vlad Caraman, dr. conf. univ.,

şeful Catedrei de Istorie şi Teorie literară a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”